Micropoeme la sfârşit de decembrie

Este sfârşit de decembrie, final de an, dar un nou început pentru visare, proiecte, pentru un optimism proaspăt alături de poezie, de frumos, de tot ce ne bucură sufletele. Şi, pentru că sunt ultimele micropoeme ale acestei perioade, cu acest prilej vă doresc un An Nou, aşa cum şi-l doreşte inima voastră!

wallpapercave

lună şi stele -
pe porțile cerului
vise cioplite
*
lacrimi de flori în
iarna însângerată -
plâns de mac rănit
*
doar o culoare -
mireasă prin zăpadă
cu îngeri la braț
*
amor şi taină -
doar soarele şi luna
sub un singur cer
*
la fereastra ta
dezbrăcate iernile -
priviri de gheață
*
invitație -
ochii tăi calzi, porți de rai
mereu deschise
*
dragoste de alb -
ninsori la fereastra ta
şi sub paşii mei

Gabriel Dragnea

Un critic literar tânăr și de perspectivă

material apărut în Revista SUD, 

 semnat de  Ion C. Ștefan pe marginea  

cărții lui Gabriel Dragnea, 

 ”27 Dialoguri – Construcții incomplete”

            De curând, cu prilejul sărbătoririi a 20 de ani de activitate a revistei Sud, din orașul Bolintin Vale, am întâlnit un critic literar tânăr, de vocație și dăruit cărților. Îl cheamă Gabriel Dragnea și a lucrat la Secția Culturală a cotidianului ”Independent”, condus de binecunoscutul om de presă, Horia Alexandrescu; este autorul a două volume de versuri: ”Blestemul îngerilor decăzuți” și ”Aici nu sunt cuvinte”.

 El a avut amabilitatea să scrie prefața unui volum de versuri al unui prieten de-al nostru, Dan Florică, din Bolintin Vale. Citindu-l, l-am descoperit și apreciat, fiindcă, în concepția mea, un critic bun nu laudă excesiv, ci demonstrează prin exemple stilistice și de vocabular, prin construcții epice și îndemânare în reliefarea conceptelor operaționale și stilistice.

Apoi, l-am ascultat vorbind la Casa Corpului Didactic din București, în cadrul cenaclului literar „Destine”, condus de Victor Gh. Stan, care se străduiește, de peste 25 de ani, să promoveze literatura pentru copii și tineret. Ascultându-l, am început să-l apreciez din ce în ce mai mult, deoarece acest tânăr critic literar vorbește sistematizat, cu argumente culese, nu la întâmplare, ci tematic, din lecturile sale multiple, aplicate pe textele volumelor prezentate în cenaclu.

Presimțeam un izvor de creativitate și voiam să ne împrietenim. Lectura cărții sale, pe care mi-a dăruit-o atunci, ”27 Dialoguri – Construcții incomplete”, a deschis calea prieteniei noastre. A doua parte a titlului îmi sugera prudența acestui critic tânăr: nu se avânta în considerente neacoperite; intuia că este la început de drum și, orice va scrie, în continuare, putea rămâne o vreme incomplet.

Această atitudine reflecta hotărârea sa de a se angaja pe un drum lung și greu al afirmării temeinice. Această atitudine este remarcată și de Gheorghe A. Stroia, în studiul introductiv: „27 Dialoguri. Construcții incomplete - Restituiri literare și culturale contemporane necesare”: „Prin dialogurile pe care le transformă aici și acum, în pagini de istorie culturală, interpelând numeroase personalități al momentului, autorul dorește să ia pulsul literaturii și artei contemporane, să stabilească un tablou veridic al societății românești, să determine nivelul de receptivitate al publicului iubitor de literatură, poezie, artă” (p. 11).

Parcurgând cartea cu atenție, încântat de vioiciunea tonului și documentarea autorului, am intuit de unde vine această atitudine: cele 27 de interviuri, pe care el le numește dialoguri, datorită faptului că unele dintre acestea sunt de conciziunea a 2-3 pagini, iar altele, cum ar fi cel dedicat lui George Muntean, de 28 de pagini, adică acordând fiecărui scriitor un spațiu proporțional cu importanța subiectului abordat.

Iar între personalitățile solicitate în această construcție de istorie literară, se află academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban; scriitori de mare prestigiu: Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Nina Cassian; profesori universitari, critici și istorici literari: Alex Ștefănescu, George Muntean, Zoe Dumitrescu Bușulenga; artiști plastici și actori, ba chiar și doi români stabiliți în diaspora: Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag – de competențe și diversitate aparte.       Autorul mărturisește încă din „Notă asupra ediției” că „Pentru a fi dus la îndeplinire acest proiect cultural, a fost nevoie de un timp de așteptare de aproximativ zece ani, pentru a mă hotărî dacă este nevoie de o astfel de lucrare” (p. 17), dar el se arată optimist asupra destinului românesc în cultură.

O explicație a acestei perioade deja am dedus-o: o parte din materiale au fost folosite în cadrul Secției Culturale a ziarului unde a lucrat, impunându-se abordări și spații diferite.

O altă lămurire ar fi că, un interval atât de mare de timp a fost necesar datorită faptului că, pe unele personalități le-a întâlnit foarte greu, mai ales pe cele stabilite în diaspora. Și, în sfârșit, câțiva dintre ceilalți l-au rugat ca, datele pe care le împărtășesc să fie făcute public abia la cinci ani după decesul lor. Nu vreau să intru în amănunte, lăsându-vă să descoperiți singuri motivele acestei prudențe justificate.

Gabriel Dragnea a lucrat astfel ca un bun profesionist, aflat adesea la nivelul celor antrenați la dialog, dar imparțial și prudent, cu respect și atenție, formulându-și întrebările în așa fel, încât din răspunsurile fiecăruia să desprindem măcar o caracteristică reprezentativă. El știe că elaborează pentru viitor texte care pot deveni pagini de istorie literară, iar cuvintele scrise cer o dublă responsabilitate: a celui care pune întrebări și a celui intervievat. Autorul dorește să dăruiască numai cuvinte bine alese, cuprinse în argumente logice și organizate tematic, pentru a-și convinge cititorii și a le oferi informații inedite, adică altfel decât cele aflate din bio-bibliografiile obișnuite. Întrebările lui mi se par reușite, incitante, dar acceptate de marile personalități pe care le-a întâlnit, ceea ce presupune o pregătire anterioară din partea lui, despre viața și opera fiecărui om cu care discută.

Din aceste construcții incomplete putem formula câteva dialoguri inedite între cei prezenți în carte, sugerate parcă de măiestria criticului cel tânăr. De exemplu, între cei doi academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban. Criticul cel mai autorizat al literaturii române ne mărturisește că: „Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica” (p. 138); pe când Nicolae Breban afirmă: „Mi-aș dori să se redeștepte interesul pentru carte, pentru cartea bună și televiziunile și presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural” (p. 135). Probabil că, dacă ar fi vorbit unul în fața celuilalt, (și cu mai multă prietenie), ei ar fi putut continua acest dialog interesant pentru cititori.

La fel, ne putem imagina un dialog între Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag, foști colegi de facultate și prețuiți la fel de mult de ceilalți; Gabriela Melinescu: „Sunt împăcată sufletește că am reușit să exprim un gând bun spunând cuvintele Sfintei Tereza, care vorbește despre ideea de continuitate, indiferent dacă ai suferit decepții, dezamăgiri sau, pur și simplu simți că nu mai poți!” (p. 67); Dumitru Țepeneag: „Nu pot să spun că sunt mulțumit, pentru că eu trebuie să-mi asum condiția de absent” (p. 57). Apoi, dacă s-ar fi întâlnit la o reuniune colegială de generație, la care m-aș fi aflat și eu, colegul lor de bancă de odinioară, să zicem la 50 de ani de la absolvirea facultății, conversația noastră ar fi fost admirabilă.

Să-i apropiem acum și pe Adrian Marino, care afirmă: „Mulți dintre scriitori au rămas cu reflexele epocii ceaușiste. Nu spun că este vina lor personală, ci este efectul anilor în care s-au format. Eu m-am format într-o altă epocă, într-un climat din perioada interbelică, total diferit de al lor” (p. 23); în paralel cu Zoe Dumitrescu Bușulenga: „Asistând la o demolare a valorilor culturii și istoriei românești petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație, ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața unei astfel de situații” (p. 175).

A existat oare o tendință comparativă în mintea tânărului critic literar Gabriel Dragnea, sau ideile respective au fost stârnite în mintea mea de reușita lui carte de interviuri?

Oricum, suntem toți în câștig: el, pe de o parte, însoțit de personalitățile despre care ne face mărturie și noi – ceilalți scriitori și cititori mai vârstnici, care i-am cunoscut mai bine pe cei 27; altfel zis: o armonie și colaborare între generații, cum ar trebui să fie în lumea admirată a scriitorilor români.

(Gabriel Dragnea, 27 Dialoguri. Construcții incomplete, Editura Tiparg, Pitești, 2013)

Doar un poet în cetate...

El era singurul rămas în cetatea cu porți ferecate şi gânduri închise
Şi neprescrise îi erau dorurile privind spre cer,
Din stele ce pier el îşi cioplea icoane
Şi pe coloane sparte, doar îngeri gri, de fier.
Doar el cânta lumina ascunsă în morminte,
Cu vers fierbinte şi lacrimi de-albatros.

cepolina.com

Pe jos zăceau speranțe, vise şi iluzii
Şi vechi confuzii le împingeau sub pietre.
Doar peste vetre, parfumul pâinii coapte
Se risipea în noapte, rugă pentru zei.
Un vechi condei şi-o mână tremurată
Uitată printre ziduri cu amintiri rănite
Încearcă să nu uite învierea
Îmblânzind tăcerea cu doruri ne-mpietrite.

Între pământ şi cer
Doar îngerii mai cer,
La porțile Paradisului
Un ultim poem al visului
Dezbrăcat de păcate
De la un ultim poet,
Încă viu în cetate.

Gabriel Dragnea

Te plouă cerul meu!

Te plouă cerul meu!

Eşti un copil născut din dorințele mele
Şi doar cu ele te-ai îmbrăcat mereu!
Din zborul blând, bătrân şi obosit
Te-ai ridicat, proptindu-te pe gândul meu cel bun,
Să muşti nebun, cu poftă -
Ca dintr-un măr vrăjit -
Din buzele cerului adormit de stele,
Amorțit în brațele zeilor.
La umbra teilor ai sorbit cu lăcomie
Din răni scăldate-n rouă,
O lacrimă nouă
Dintr-un ochi trădat de propria privire,
Fără să-ți cânte nimeni de deochi.

shishxstyle.blogspot.ro

Uimit te întâlnesc acum -
La braț cu prima noastră clipă
Acum, inertă într-un ceas tăcut...
Te scalzi prea mândră într-un decor străin
Şi-n lapte de pelin îți odihneşti privirea.
Doar drumul - pe care l-ai ales -
E lunecos şi mut.

Din zborul blând, bătrân şi obosit
Te-ai ridicat proptindu-te pe gândul meu cel bun.
Eşti un copil nebun al visurilor mele
Şi pân' la piele te plouă cerul meu...
Spre nori când vei privi, în triste haine, ude
Tăcut şi liniştit mă vei vedea mereu.


Gabriel Dragnea

Motive

M-au închis pentru că desenam umbrele zilelor
În nuanțe interzise
Pe coli vechi, nescrise,
Pe fruntea statuilor...
Gutuilor le-am furat culoarea
Şi zarea am vopsit-o
Pedepsind-o pentru neascultare...

big-break-hamburg.com

S-a smuls din brațele privirii,
Ale uimirii mele de trecător
Ascunzându-se în îmbrățişările
Cerului singur cu marea tăcută.
Nisipul din clepsidră,
Ascuns printre degete
Şi încălzit sub haină
L-am aşezat în taină
Sub pasul îngrijorat al îngerilor
Pe aleile oraşului amorțit de uitare.

Prin carcera mea se aud gânduri şi cânturi în cor,
Purtate pe zeci de aripi într-un singur zbor
Către un singur înger care îmi descrie privirea furată
Şi aerul dimineții dintr-o primăvară uitată.

Gabriel Dragnea

Revista Sud – 20 de ani de creație, proiecte și amintiri

M-am întrebat de multe ori: cum ar fi fost Bolintinul din Vale fără scriitorul Dimitrie Bolintineanu? Care ar fi fost punctul de referință, care ar fi fost mândria locului? Sunt numeroase localități, mai mari sau mai mici care nu au un punct de sprijin, o voce distinctă în istoria locului, un fapt memorabil petrecut cândva și menționat în scrieri, un ecou care să îndemne peste ani la păstrarea tradiției, la respectul față de cei care au fost adevărate pietre de temelie în spațiul cultural-educațional, la descoperirea și promovarea valorilor locale și, mai ales la păstrarea identității zonei.

Cât de trist ar fi fost să vedem – așa cum încă se mai întâmplă prin anumite localități – că în Bolintinul din Vale, deși există repere, simboluri, personalități , fapte istorice petrecute pe același pământ, pe aceleași drumuri, nimănui să nu-i pese, iar anii ce trec să fie praf de indiferență totală, praf de uitare și amorțire?

Dar nu este așa! Acum 20 de ani, câțiva bolintineni, în frunte cu gazetarul Constantin Carbarău, au înțeles cât de importante sunt originea, istoria și tradițiile locului, adevărate etichete identitare care îndeamnă la o continuitate bazată pe valoare și respectul ei. Așa a apărut în data de 5 octombrie 1996 primul număr al Revistei Sud. De atunci și până astăzi, în paginile revistei s-au regăsit nume importante ale literaturii precum Radu Cârneci, Dumitran Frunză, Aureliu Goci, Fănuș Băileșteanu, George Chirilă, Neagu Udroiu, Teodor Vârgolici, Liviu Ioan Stoiciu, Victoria Milescu, Florentin Popescu, Horia Gârbea, Constantin Miu, C. Stănescu sau regretații Petre Ghelmez și Mircea Sântimbreanu.

Și, pentru că nu se putea trece așa de ușor peste atâția ani de trudă și bucurie, ani de sacrificiu și realizări notabile, „Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu”, împreună cu „Revista Sud” (preluată și condusă cu mult simț de răspundere și respect de bolintineanul Vasile Grigorescu) au organizat la sfârșitul lunii octombrie, în cadrul „Toamnei Culturale Bolintinene” o serie de manifestări menite să evidențieze personalități și evenimente petrecute de la începuturile publicației  și până în prezent, amintiri cu scriitori care au fost, dar și alții care încă mai sunt și care dau valoare paginilor revistei Sud.

Astfel că, ziua de 22 octombrie 2016 a fost una de sărbătoare, nu doar pentru bolintineni, ci pentru toți aceia care, într-un fel sau altul au sprijinit și au fost alături de revistă prin diversele proiecte organizate de aceasta.

Tocmai ce sosise autocarul cu invitați că, deodată clopotele bisericii din oraș începuseră să bată. Nu erau clopote de tristețe și nici de avertizare în fața vreunui pericol iminent, ci o chemare la pomenirea celui care și astăzi este un simbol local, dar și național prin scrierile sale, autentice lucrări  care și-au căștigat locul

în istoria literaturii române: scriitorul Dimitrie Bolintineanu. După îndeplinirea rânduielilor bisericești, cu toții am pășit în curtea bisericii la mormântul autorului „Florilor Bosforului” unde s-au depus flori, cinstindu-se astfel memoria celui care încă menține viu spiritul Bolintinului aflat în vale.

Am zăbovit cu toții clipe bune în curtea bisericii, printre amintiri, zâmbind larg și sincer, bucuroși de întâlnire. Si, pentru că nu puteau fi sărbătoriți cei 20 de ani de activitate a revistei Sud fără fondatorul acesteia, pe frontispiciul sălii de manifestări culturale a orașului a fost dezvelită placa comemorativă, în semn de respect pentru cel care, până în martie 2012 a fost promotorul tuturor activităților culturale bolintinene, dar și portavocea talentului autentic la nivel județean, dar și național, editorul și gazetarul Constantin Carbarău.

Printre cei care au simțit nevoia de a-și exprima gândurile și amintirile legate de regretatul scriitor și publicist a fost și poetul Florentin Popescu: „Mă încearcă tristețea că, în loc să îl simt pe Costică Carbarău aici, lângă mine, văd o placă ce îi evocă memoria. Am redescoperit în cel mai nou număr al Revistei Sud (sept-oct.2016, n.r) o fotografie de la constituirea Fundației Bolintineanu. Eram aici, într-o sală foarte friguroasă și unde, îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe dl. prof. Ion Carbarău (1906-1992) - un erudit, un cărturar care întreținea corespondență cu George Călinescu și cu multe alte figuri prestigioase ale timpului – îl încerca regretul că nu există și la Bolintin o publicație în care să se manifeste toate talentele locale. Au trecut niște ani și, iată că, fiul domniei sale, Constantin Carbarău a reușit să împlinească și visul tatălui, nu doar pe al lui. Constantin Carbarău a fost, până în cea mai mică celulă a corpului și spiritului său, un gazetar care și-a dăruit și viața și sufletul pentru gazetărie”.

Cu prilejul dezvelirii plăcii comemorative, despre personalitatea și activitatea lui Constantin Carbarău au mai vorbit Milica Dan, Vasile Grigorescu (redactorul-șef și continuatorul proiectelor  Revistei Sud) dar și câțiva dintre colaboratorii apropiați ai revistei: Mihai Antonescu, Geo Călugăru, Paula Romanescu și Aureliu Goci.

Ulterior acestui moment în care s-au desprăfuit  amintiri, fapte și întâmplări petrecute sub semnul prieteniei literare cu regretatul Constantin Carbarău a urmat un moment festiv în care au fost înmânate diplome de excelență tuturor colaboratorilor importanți și consecvenți care, pe parcursul acestor 20 de ani de existență a Revistei Sud au contribuit cu texte și au promovat activitatea acesteia și rolul ei în peisajul revistelor literare naționale.

Peste 80 de invitați, poeți, scriitori, cantautori, actori, jurnaliști și elevi ai Școlii din Palanca au asistat la descrierea cronologică a principalelor evenimente culturale organizate de-a lungul anilor de „Revista Sud”. Într-o atmosferă prietenească, în care zâmbetul și amintirile se îngrămădeau pe fiecare metru pătrat al

spațiului festiv, două grupuri muzicale au încântat întreaga sală, nu doar prin tinerețea prezentă în glasul lor, ci mai ales prin talentul interpretativ de care au dat dovadă: frații bolintineni Traian și Cristian Ciubuc (orgă și chitară electrică) și grupul Celest (Nicu Șandru – flaut și Felicia Popescu – chitară clasică).

Dintre cei prezenți care au primit din partea redactorului-șef Vasile Grigorescu, Diploma de Excelență „în semn de recunoștință și aleasă prețuire pentru activitatea desfășurată în slujba culturii și spiritualității românești” îi menționez pe Nicolae Dan Fruntelată, Aureliu Goci, Victoria Milescu, Horia Gârbea, Paula Romanescu, Mihai Antonescu, Ioan Scurtu, Ion C. Ștefan, Florin Costinescu, Florentin Popescu, Vasile Răvescu, Vasile Szolga, dar și poeți și scriitori bolintineni precum Alexandra Firiță, Dan Florică, Constantin Bărbuță, Milica Dan, Alexandra Man, George Apostoiu și Ștefan Crudu. O distincție în semn de respect pentru activitatea sa în lumea teatrului și a filmului i-a fost acordată actriței Ileana Popovici.

Pe tot parcursul acestui maraton cultural, care a durat aproximativ șase ore s-au împărțit cărți, schimbat impresii, s-au depănat amintiri, s-au născut noi prietenii și, odată cu ele noi proiecte literar-editoriale.

Așa au fost sărbătoriți cei 20 de ani de creație, proiecte și amintiri într-un Sud care merită, prin efortul colectivului redacțional să rămână în spațiul revistelor cu ecou la nivel național.

material semnat de Gabriel Dragnea

Nicicând voi cere plată

Nicicând voi cere plată
Florilor
Că au crescut

pintetest.com

Pe fruntea ta de piatră
Şi nu voi înfrunta natura
Dacă vrut-a ea aşa!
Dar voi urla,
Urla-voi de durere,
Să crape fruntea cea de roci,
Un deget, o mână-mi voi rupe
Măcar în acest an să am
Boboci...

Gabriel Dragnea

din vol. "Blestemul îngerilor decăzuți", poezii, 1998

O nouă "Toamnă culturală bolintineană"

Chiar dacă nu mai este printre noi regretatul scriitor şi gazetar Constantin Carbarău, viața culturală bolintineană încă există. Mulțumită unor oameni care au înțeles importanța tradițiilor şi valorilor trecutului în jurul cărora ne învârtim haotic, iată că şi acum, după 20 de ani de la primul număr tipărit Revista Sud continuă să publice materiale autentice, de certă valoare literară şi jurnalistică, atât ale scriitorilor cunoscuți în breaslă, cât şi tinerilor debutanți în acest frumos spectacol al ideilor desfăşurat pe coala albă de hârtie. Pentru a marca aceşti 20 de ani de existență a Revistei Sud, colectivul de redacție coordonat de ambițiosul bolintinean Vasile Grigorescu organizează pe parcursul mai multor zile ale acestui octombrie o serie de manifestări culturale, printre acestea numărându-se dezvelirea plăcii comemorative dedicată gazetarului Constantin Carbarău  (fondatorul Revistei

Sud), "La pas prin Bolintin", moment care urmăreşte "reînvierea poveştilor de demult ale Bolintinului" şi o dezbatere despre provocările lumii (susținută de Alexandru Mironov, Ghe. Dragomir şi Neagu Udroiu. Şi, pentru că toate aceste activități culturale se petrec în Bolintin-Vale, autorului "Florilor Bosforului" i se va  face o slujbă de pomenire urmată de festivitatea de depunere a florilor şi coroanelor la mormântul poetului, aflat în curtea bisericii din localitate.
"Toamna culturală bolintineană", în cadrul căreia se vor petrece aceste manifestări este organizată în zilele de 15, 16, 21, 22 şi 29 octombrie urmând a se încheia în data de 26 noiembrie, odată cu lansarea monografiei oraşului Bolintin, în prezența unor nume cunoscute şi apreciate în lumea literară şi gazetărească.

Gabriel Dragnea

Să nu vă rătăciți la mine-n gând!

Să nu vă rătăciți la mine-n gând
Curând îmi va pieri şi amintirea,
Privirea ce încuviința plângând
Să nu alerg spre vise, să cânt nemărginirea...

Să nu vă rătăciți la mine-n gând
Mai am doar doruri puse la vânzare
Şi doar doi tineri cununați curând
Ce merg tăcuți, tot căutând cărare...

Să nu vă rătaciți la mine-n gând
Eu nu am anotimpuri desenate
Nici în priviri şi nici sub pasul blând
Ce-şi caută cadența pe drumuri neumblate...

Să nu vă rătăciți la mine-n gând!
Am ploi acide ce îneacă trupuri
Şi-n zbor firav, doar fluturi căutând
Magnolii ce nu pot face muguri.

Nu pot s-alerg spre vise, nici să cânt
Acele doruri puse la vânzare...
Să nu vă rătăciți la mine-n gând
Ci doar sub zbor de fluturi, căutând cărare.

images.agoramedia.com

Gabriel Dragnea

Mozartissimo pe Bulevardul Artelor

- 16-18 septembrie 2016 -

Timp de trei zile, cu ocazia "Zilelor Bucureştiului", pe Bdul Unirii (între Nerva Traian şi Piața Alba Iulia) s-au desfăşurat sesiuni de live painting inspirate din operele lui Mozart, dar şi recitaluri ale unor tineri artişti instrumentişti. În fiecare zi, cu începere de la ora 17, timp de 260 de

minute, trecătorii iubitori de muzică clasică au avut posibilitatea să ignore agitația oraşului oferind sufletului câteva momente de relaxare şi calm. Mă veți întreba, probabil, de ce nu am scris mai din timp despre "Mozzartissimo pe Bulevardul Artelor". Pentru că am aflat foarte târziu! Cu siguranță că, dacă ar fi fost

vorba despre o paradă a curcilor bete, însoțite de cocoşi puşi pe gâlceavă sau o prezentare de modă cu maimuțe deocheate, interesul mediatizării ar fi fost mult mai mare. Astfel că, doar dacă aveai locuința în zonă sau erai în trecere, motivat de un interes divers puteai rămâne surprins de existența acestei manifestări culturale. Dar, revenind la frumusețea evenimentului...Cei prezenți sau, cum

spuneam, aflați intâmplător în zonă au fost martorii unor concerte de muzică clasică deosebite susținute de "Cvartetul Elite", de "Orchestra Simfonică Muntenia" - dirijor Daniel Jinga, "Cvartetul Solaris" şi "Camerata Classica" - dirijor Tiberiu Soare. Duminică, 18 septembrie, în ultima zi a festivalului şi în ultimele ceasuri de vreme bună, înainte de venirea ploilor, după recitalul "Cvartetului Artmusik", peste 200 de persoane, într-o

atmosferă asemănătoare celei de la Ateneul Român, sobră, plină de respect şi apreciere s-au bucurat de concertul extraordinar susținut de "Orchestra Simfonică Bucureşti", sub bagheta dirijorului Jin Wang. Pe parcursul celor trei zile dedicate vieții şi operei lui

Mozart au putut fi întâlniți şi ascultați solişti profesionişti ai genului: soprana Ana Cebotari, Maria Jinga (mezzo-soprană), tenorul Ionuț Popescu şi Iustinian Zetea (bas). Dintre piesele interpretate în cadrul festivalului amintesc

binecunoscutele arii "Una donna a quindici anni", "Smanie implacabili" din opera "Cosi fan tutte" şi "Deh vieni, non tardar" şi "Voi che sapete" din "Nunta lui Figaro".
Chiar dacă am fost prezent mult prea puțin decât mi-aş fi dorit este demn de apreciat efortul regizorului Alice Barb, alături de echipa sa din Casa Artelor.

Nu vreau să par cârcotaş, dar ăsta este adevărul, gol-goluț ca trupul Evei plimbându-se fără conştiință prin Grădina Edenului. Avem artişti din toate genurile de creație, cu o forță interioară extraordinară, cu o abnegație supremă neapreciată financiar la justa valoare şi, ce este, poate, mult mai trist, toți aceştia nu sunt aplaudați suficient pentru ce pot ei oferi sufletului nostru pierdut în griji, printre priorități ce țin de existență, de supraviețuire. Sper că, la ediția a IV-a a acestui respiro sufletesc din marea agitație urbană să existe mai mult interes pentru promovare şi mediatizare. Pentru că mulți, chiar dacă nu realizează pe moment importanța acestor manifestări, în timp le vor aprecia şi dori mai des. Dependența se crează prin repetabilitate.

Gabriel Dragnea

Nevinovăția florilor

Noaptea trecută,
Te-ai apucat să numeri
Nevinovățiile florilor
Captive la fereastră.
În glastră, doar un ecou
Mai păstrează amintirile crinilor,

kva-kva.deviantart.com

Ale spinilor ruginiți din aortă,
Cohortă de gânduri
Adunate în clepsidra singurătății.
Încă o cauți măsurând zările,
Desprăfuind cărările...
Nici urmă de pas,
Nici dorul din glas nu se mai aude...
Iar tu, pe strune mute
Cânți nevinovățiile florilor

absfreepic.com

Captive la fereastră.
Aşa sunt plecările
Şi crude neuitările!
Mergi şi te culcă!
Vor apărea nevinovății noi...
Pentru prima dată,
Mâine seară
Va înflori Regina-Nopții!

Gabriel Dragnea

Azilul de noapte

În ochii mei se naşte un bătrân,
Salcâm cu frunze rare şi flori înruginite,
Îl simt cum mişcă-ncet sub pleoape obosite
Şi năpădite de-atâtea griji şi doruri.
Dincolo de storuri, aceleaşi suflete îngână
Liniştea păgână a zilelor netulburate de îngeri.
Eu îți vorbesc, tu sângeri şi nu poți vedea
Cum în ochii mei se naşte un bătrân,
Salcâm cu frunze rare şi flori înruginite.

flickr.com

Pustiite mi-au fost cărările, doar pietrele treaptă
Mereu tot mai înaltă spre temple închise,
Biserici interzise visului,
Interzise trupului dornic de dragoste.
Acelaşi staroste, doar noaptea cu lună,
Cu privirea-i bună îmi încătuşează iubirile,
Trăirile nesătule de verde,
Apoi îl privesc cum se pierde
Prin neguri spre ceruri, cum dispare şi moare.
A doua zi, în ochii mei se mai naşte un bătrân,
Salcâm cu frunze rare şi flori înruginite.

O simt cum mă pierde, tresalt când mă minte
Aceeaşi zi fierbinte, când afară ninge
Şi-n trup se prelinge acelaşi izvor de lacrimi,
De patimi care tac în calendare vechi.
Când zeci de perechi de tineri
Se cunună în sufletul meu
Eu, când încerc să adorm la porțile tale
În ochii mei se mai naşte un bătrân,
Salcâm cu frunze rare şi flori înruginite.

Negrăite mi-au fost dorurile,
Interzise zborurile spre taină şi cânt,
Frânt ecoul slujbei de seară
În care tinerii se cunună în sufletul meu.
Eu, încă mai am ochi în care se nasc bătrâni,
Salcâmi cu frunze rare şi flori înruginite.

Doar noaptea mă mai minte - eu rătăcind prin cetate -
Că trupul meu pagodă nu e azil de noapte.

Gabriel Dragnea

Tainele şi jocul vieții în trei versuri

Cât de lungă poate fi o zi de duminică într-o săptămână grăbită din calendarul vieții omului? Călcăm repede, teleghidați peste aceleaşi trotuare fără să ne privim pasul, nemăsurându-i ritmul. Aşa pierdem zâmbetele trecătorilor, răsăritul zilnic şi misterios al soarelui, rătăcindu-ne în fiecare zi privirile în acelaşi praf al inerției care ne închide pleoapele. Sper să fie o duminică lungă pentru ochiul şi sufletul care refuză amorțeala şi pierderea clipei.

căldură şi ger -
pătura pământului
zăpezi peste câmp
*
fluturi în stomac -
dragostea îți dă aripi

nbclosangeles.com

şi zbor cu îngeri
*
anotimpuri în contrast -
decembrie în trupuri
şi vară pe străzi
*
adieri şi zbor
prin grădini şi în suflet -
doi fluturi în păr

favim.com

*
rugină şi dor
sub ploile de vară -
copac părăsit
*
cu gândul la zbor
doar aripi desenate -
o veveriță
*
în prag de război
se regândeşte pacea -

out4awalk.com

doi porumbei albi
*
zile fără ploi
peste câmpii uitate -
lacrimi pe obraz
*
nou gând de pace -
doi porumbei pe umăr
de copil zâmbind
*
câmpii secate -
din soarele torid doar
lacrimi de îngeri

Adăugați o legendă

*
tablou cu oameni -
sărutul tălpilor reci
pe cărări spre cer
*

Gabriel Dragnea

Panait Istrati - 132 de ani de zbucium, frământări şi indiferență

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

De la naşterea sa, astăzi se împlinesc 132 de ani (51 de ani de zbucium, tulburătoare trăiri şi decizii, nemulțumiri, regrete şi 81 de ani de indiferență şi uitare a omului şi a operei sale.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii

acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”
Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.
Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă

felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

Bibliografie:

1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;

din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”

Tăcere în grădinile verii - micropoeme în spirit haiku

Privind la florile bine îngrijite dintr-o mică grădină ascunsă între blocuri, grădină parcă decupată din Paradisul accesibil, gândurile m-au purtat înapoi în anii copilăriei. Serile răcoroase sub bolta viței de vie, lângă flori multicolore de "Regina Nopții" şi singurele glasuri, ale broaştelor care se îngânau reciproc, ca într-un joc nocturn în care nicio altă vietate nu este invitată, toate acestea sunt piese dintr-un tablou de vară, încă viu, cu mine, despre mine. Şi, încă o dată, mă detaşez de toate şi mă refugiez în versuri.

conspirație -
în grădinile verii
toți merii tăcuți
*

webforcluj.ro

neauzită
voce la fereastra ta -
gura leului
*
mândri şi tăcuți
la marginea drumului -
sub cer plopii drepți
*
cercei cu rubin -
bijuterii de vară
cireşe în mâini
*

zenivers.ro

fără teamă doar
culori şi armonie -
gura leului
*
mii de stele vii -
doar nasturi de lumină
pe cămăşi de cer
*

expresul.ro

basm în grădină -
sub cerul cu stele doar
regina nopții
*

Gabriel Dragnea

Veronica Micle - un destin tragic

În primul episod al acestor mici evocări am vorbit despre pictorul Ştefan Luchian. Astăzi, la ceas comemorativ se cuvine să ne aducem aminte de cea care, alături de Mihai Eminescu a construit imaginea celui mai popular cuplu din istoria literaturii române: Veronica Micle.


"M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”, poezia ” (M-am gândit,1883).


Desele perioade de apropiere şi despărțire, dragoste intensă şi gelozie îşi pun amprenta foarte vizibil asupra liricii de dragoste eminesciene, mai ales în perioada1874–1877, considerată de anumiți istorici literari „perioada veroniană”.

„De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.” (Mihai Eminescu, 30 august 1876)


Ajungându-i la urechi fel şi fel de zvonuri referitoare la escapadele amoroase ale Veronicăi, Eminescu răbufneşte într-o scrisoare, adânc rănit în suflet: "Dar cred că trebuie să sfîrsim odată că eu sunt un caprit al dumitale, şi nu mai pot rămâne astfel că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit dumneata face din mine? Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe săptămînă si pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale.

Credeam în dumneata, nu mai cred. Cine mă cunoaşte cum m-ai cunoscut d-ta, cine ştie, cum ştii d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decît te-am iubit. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai ştiut s-o joci bine, nu-i vorbă, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine”. 
Şi răspunsul ei nu întârzie să apară, calm, în care îşi justifică preumblările sentimentale ca fiind normale, necesare, de acceptat, o scuză pentru viața ei tulbure şi neîmplinită: "Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferință fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii (...) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat”.

Mult mai târziu, la 28 februarie 1882, Eminescu îi scria o neaşteptată scrisoare de refuz, urmare a insistențelor ei de a rămâne împreună: "Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni lîngă tine şi să nu vreau să viu”.

De-a lungul anilor s-au întâlnit, s-au despărțit, au simțit iubirea în toată profunzimea şi neîmplinirea ei. Tot acest tablou sentimental este înecat în neputință, în regrete, speranță şi capitulare. Înfrângerea în fața destinului au simțit-o amândoi. Un destin care a hotărât într-un mod tragic modul plecării Veronicăi Micle spre lumea necunoscută nouă. Ea se sinucide şi, după 24 de ore de chinuri groaznice îşi dă ultima suflare de viață între zidurile Mănăstirea Văratec, în acelaşi an al morții lui Eminescu, 1889.

"Am plecat făr’ de căință
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta ființă,
Ca să uit al tău amor.

Si plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplarii,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin". (Veronica Micle)

Micropoemele unui marți ascuns în rutină

Sunt zile în care zâmbetul nu are puterea de a cuceri suflete şi îmbrățişările nu pot naşte împăcări...Dar, astăzi regăsesc o zi în care nu se nasc răni şi niciun obstacol nu îmi zădărniceşte pasul. Aşa că, am luat poezia în brațe încercând să cuceresc încet şi frumos orele acestui marți timid, ascuns în rutină.

cu capul plecat
certat de soarele viu -

avant-guardians.com

floarea soarelui
*
un blând curcubeu
peste oameni reci şi goi -
zâmbetul cerului
*
vuiete în scoici -
pe țărmuri părăsite
scrisori din mare
*
doar o iubire -
pe scaunul din suflet

sciencefriction.ro

dorul aşteaptă
*
singuratate -
pe câmpiile cu maci
doar un stânjenel
*
vieți irosite -
doar oameni de zăpadă
sub soarele cald
*
Gabriel Dragnea

Eu, în umbra timpului

Încă mai pot să respir în cetate
Și să-mi ascund privirile printre măslini...
Chiar și atunci cînd tu te înclini spre himere
Și dezbini doruri, târziu împăcate.

În noapte se-adună condeie
Sub ceruri de dor sfărâmate...
Pe spate se-odihnesc două umbre
Şi-n coaste, dureri de femeie.
Încă mai pot să respir în cetate
Şi rănile tale încă pot să le scriu
Sunt încă viu şi doar la braț cu tine
Pot desena privirea sub pleoape-ncercănate.
Timpule, nu-mi refuza tăcerea!
Din ea se nasc poeme şi îngeri noi, desculți
Vreau să asculți în oameni cum neputința geme

Şi cum sfârşeşte dorul sub pasul celor mulți.
Încă mai pot să respir în cetate,
Poeme să arunc pe-alei şi lângă porți închise
Sub interzise zboruri să creionez iar păsări...
În zări, aceiaşi îngeri muți numără păcate
Îmbătrânind sub ceruri uitate,  ferecate.
Şi rănile lor, încă pot să le scriu,
Să le schițez noi aripi pe trupul sidefiu.
Încă mai pot să respir în cetate!

25 iulie 2016

Ultima reprezentație, ultimul rol

- de la teatru la veşnicie -

Gheorghe Cozorici, Adrian Pintea, Marga Barbu, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Colea Răutu, George Constantin, Mircea Albulescu, Iurie Darie, Jean Constantin, Liviu Ciulei, Ion Lucian, Emil Hossu, Ilarion Ciobanu sunt doar o parte din pleiada, din colecția de artişti mari ai teatrului şi filmului românesc.

Au fost oameni ai scenei şi au fost ai noştri. Au bătut cu toții la porțile sufletului nostru şi i-am primit şi răsplătit cu aplauze. Acestea au fost hrana cu care au mers mai departe, care le-a dat forța de a se dedica scenei.

“Activitatea susținută. Cam ăsta ar fi secretul meu. N-ați remarcat că majoritatea deceselor survin după ce oamenii ies la pensie şi întrerup orice activitate?” (Radu Beligan)

 Astăzi, ecoul tristei plecări definitive mai poartă un nume: Radu Beligan. În 70 de ani de teatru Radu Beligan a trăit viețile

personajelor aşa cum şi-a trăit propria viață, propriul rol de OM cu un mare caracter, o forță de exprimare deosebită. Un exemplu de echilibru şi discreție.

"Iubiți ce vreți, dar iubiți!" (Radu Beligan)

Din ce în ce mai des ne vom uita în jur cu amărăciune căutând modele...Tot mai multe şi îngrămădite vor fi gândurile noastre îndreptate spre cei care ne-au fost exemple de conduită civică şi morală.

Fără bagaje, în linişte, toți aceşti artişti au tras cortina lăsându-ne în suflet şi în gând lacrimi, emoție, amintiri despre arta teatrului care nu va muri niciodată.