O cameră single sau despre îmblânzita și dulcea singurătate

            Așa cum, însuși poetul, ne schițează preț de o clipă „mai bătrâni cu un gând/, mai tineri cu o așteptare”, tot el ne invită, nu doar atât cât ține lectura acestui volum, într-o cameră single. De aici, „cu mâinile încordate în îmbrățișări”, autorul reușește să ne arate universul îmblânzitei și dulcii lui singurătăți. Doar aici, în spațiul acesta depersonalizat al unui hotel străin, de dincolo de granițe, el reușește să își transfere de acasă toate culorile necesare realizării unui tablou cât mai personal în care să se regăsească în momentele lui de neliniște, de rătăcire. Și, pentru că tabloul personal nu se potrivește întotdeauna cu exteriorul orașului delimitat de niște ferestre la fel de străine, care adesea tulbură prin decorul uneori deprimant așternut privirii, poetul devine cu sau fără voia lui (aș tinde să implic binevoința Cerului) radiograful de serviciu pentru investigarea atmosferei  acestei scene complexe pe care lumea pășește jucând roluri adesea superficiale, agitate pentru a câștiga, totuși, atât  de puțin... 

              El este Alexandru Cazacu, cel care „într-o cameră single” și-a luat rolul în serios transformându-se într-un poet responsabil pentru tot ceea ce înseamnă controlul calității lumii, observatorul din umbră al acestui teatru viu în care fiecare învață pe celălalt lecția cea mai eficientă prin care îți poți risipi viața. Întâlnim în câteva dintre poemele lui un întreg pământ obosit, cu oameni-personaje fără așteptări, înfrigurate, cu iluzii pierdute: „Ziua ni se ascunde în cearcăne/ Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie măruntă, înlăcrimează geamurile/ Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri mici/ peste depozitele de speranță/ de la bariera orașului” (Noiembrie). Până și semnele primare ale apropierii dintre un oarecare el și o necunoscută ea se ascund în cartea de început a educației omului, o carte rătăcită în anticariate nevizitate de nimeni: „Tandrețea se zgribulește/ în abecedare de anticariat/ și crizantemele ne umplu liniștea/ cu un parfum din veacul trecut/ E o liniște albă peste acoperișuri/ Frigul din containere se adună/ în gesturile celuilalt/ Prin aeroporturile lumii/ nimeni nu mai așteaptă pe nimeni” (Noiembrie).  Pe oriunde am lua-o, indiferent de cărarea aleasă, de la începutul cărții spre sfârșitul ei, ca-ntr-un itinerariu binecunoscut al lecturii sau de la sfârșit spre început, ca într-o aventură de tip experiment, ne întâlnim cu singurătatea. Chiar dacă ne-am alege o destinație țintă din acest oraș cu poeme, aceeași singurătate ne-ar întâmpina urându-ne un sincer „bun venit” în onesta poezie a lui Alexandru Cazacu. Timpul rămas al lumii este precum dezghețul iernii. În locul clepsidrei avem răceala gheții, secundele fiind picături care, scurse în apropierea ferestrelor amintesc fiecăruia că existența pe pământ este doar o scurtă vizită : „Există ierni/ când zărești copilăros de luminoasă/ din jilțuri de omăt/ singurătatea privindu-ne/ și țurțuri cum picură secunde/ lângă fereastra unde stai/ ca-ntr-o carantină/ pierdut în răceala și nesiguranța gândurilor” (Sub liniștea zăpezii). 

            Simt nevoia câteodată ca, în urma lecturării unui volum de poezie să încerc realizarea unei analize pe text luând în calcul anumiți indicatori, să le zicem statistici: selectarea cuvintelor cheie - în funcție de scopul analizei - sensul lor în contextul poetic și repetabilitatea acestora în ideea descoperirii sau a confirmării posibilului laitmotiv al textului liric și nu numai. Așadar, răscolind printre pagini, alergând de la un poem la altul, parcurgând filă după filă am selectat un număr de 29 de cuvinte pe care le-am considerat importante în demersul meu analitic. Au fost luate în calcul ambele forme gramaticale ale cuvântului (singular și plural), dar și cele care fac parte din familia lor lexicală, fără a se abate de la sensul de bază, de exemplu „singur-singurătate”.  Aceste 29 de cuvinte selectate sunt următoarele: dimineață, margine, noapte, duminică, împăcare, iarnă, oraș, singur, zid, speranță, tăcere, fereastră, pasăre, iubire, alee; observând că sunt prezente printre poeme toate cele patru anotimpuri, am fost

curios să aflu dacă se regăsesc și toate cele 12 luni ale anului. Dar nu, nu sunt toate prezente. Autorul nu a menționat în poemele sale lunile martie și iunie. Așadar, dintre toate aceste 29 de cuvinte, incluzând lunile anului și anotimpurile, se pare că doar câteva lexeme sunt reprezentative cu adevărat pentru poetul Alexandru Cazacu în demersul său de a-și transmite mesajul către cititor. Dacă am face un clasament, un „Top 10” al celor mai folosite cuvinte, pe ultimul loc este cuvântul „margine” contabilizând doar cinci apariții. În poemul „Așteptând trenul” „amintirea este doar o sârmă/ de care atârnă becurile sparte cu pietre de copii/ la marginea urbei”. Câtă vreme există un viitor, autorul își poziționează amintirile la marginea orașului (cel puțin în poemul acesta), bucurându-se de drumul înainte. Pe locul 9 se situează speranța, prezentă de șase ori în acest volum, dovadă că poetul nu lasă nimic la voia întâmplării din ceea ce poate fi asumat și fără întârziere. În rest, acolo unde nu mai depinde de el, autorul așteaptă ca lucrurile să se petreacă în ritmul normal de curgere a timpului, rareori fiind luat prin surprindere: „Cu o bucurie discretă/ amânăm victoriile/ și presimțim speranța/ ca o adolescentă în blugi și tricou alb/ alergând peste acoperișuri/ în timp ce zilele rămân/ pahare de toast/ din care nu a gustat nimeni” (Victorii amânate). Tăcerea se regăsește de zece ori printre versurile lui Alexandru Cazacu și nicidecum nu putea lipsi din aceste scenarii lirice, fiind o prietenă de nădejde a singurătății. Ea însăși contribuie la starea de spirit a poetului, fiind și martor, dar și însoțitor misterios pe același drum al acestuia, unde se simte nesiguranța pasului, a gândului, teama luării unei decizii care să afecteze frumusețea liniștii în doi, din care lipsește, totuși, consistența cuplului. În poemul „Noapte de August” regăsim motivul timpului mult prea grăbit și neputințele cuplului de a se adapta la pragmatismul prezentului: „Undeva tăcerea scrie pe ziduri/ nume secrete/ Praful de stele a acoperit orașul/ prin care mergem în noapte/ ca niște semne de întrebare/ ce nu și-au întâlnit propozițiile (...) Locomotivele șuieră în depărtare/ greierii abia se mai aud/ un buchet de frunze/ se împrăștie pe alei/ și ne mărturisim/ o dată în plus iluziile/ în fațșa unei veri/ ce mult prea repede/ învață să spună adio.” Tăcerea aceasta, prietenă a poeților împarte locul al optulea, cu același număr de apariții, cu diminețile și verile, sugerând implicit nevoia poetului de căutare a răspunsurilor, impulsionat adeseori de prospețimea zorilor-ștafetă pentru un nou început. 

            În versurile poetului Alexandru Cazacu ne izbim de ziduri și pipăind cu mâna precum orbul căutând concretul care îi conferă siguranță, întâlnim ferestrele, elemente romantice inserate de poet de 11 ori în versurile sale. Zidul, obstacol pentru cuceritori, elementul care face diferența dintre o viață în siguranță și existența nomadă în care succesiunea zilelor sub cerul liber este marcată de oarecare temeri, nesiguranță și tulburări, zidul - barieră între lumea laică și cea păzitoare a credinței prin însingurare și rugăciune, construcție care definește trupul și rezistența lumii, zidul –martor tăcut al generațiilor care, în fond, moștenesc una de la cealaltă aceleași sentimente, aceleași trăiri, doar descrise altfel în cuvinte, în scrisori sau în cărți: „Tu ai venit iarna/ când păsările cerșeau azil, pe la geamurile clădirilor înalte/ zăpada acoperise/ șinele ferate ale lumii/ iar prin demisoluri/ lumina scrijelea zidurile/ cu adevăruri despre marile întâlniri/ ce au loc o singură dată” (Tu ai venit) sau „De nedepășit melancolia/ când Nocturnele lui Chopin/ țin loc de iertare/ Buruienile înfloresc estetic pe zidurile urbei/ ziua ce se destramă ca o dantelă de Brugges/ și rămâi într-un unghi potrivit/ din care să poți surprinde sărbătoarea” (Contre-jour). Ca-ntr-o construcție atent schițată și construită, regăsim un echilibru perfect - involuntar bineînțeles – în utilizarea cuvintelor „noapte” și „pasăre”. Ele se regăsesc fiecare de 14 ori în versurile cazaciene, fapt care le poziționează pe locul șase în topul nostru. În mare parte a contextelor în care sunt folosite cuvintele, laitmotivul este același: singurătatea. Și nu vorbim despre trista singurătate în doi, ci de complexa singurătate a poetului așa cum o exprimă Fernando Pessoa, nu din ambiții, ci din faptul că el, Alexandru Cazacu este un poet care își asumă rolul dat de Sus: „Bufnițe rătăcite/ în mâzga miezului de noapte/ Filamentul becului încins tremură/ ca o vulpe încolțită de copoi/ și scârțâitul podelei/ prin baracamentul vechiului radiofar/ unde nu mai aștept de mult/ vești senzaționale/ despre eroii lui Longus,/ iar propriile spaime/ pot întâlni varietatea/ celui ce a putut privi în ochi/ sfârșitul verii prin gradene/ crezând că putem/ înțelege fericirea/ ca pe un adjuvant/ al iubirii de păsări și depărtare” (Fin d`ete) sau „Trupul de aer încins al verii/ se întinde lasciv pe străzi/ în noaptea ce urcă/ în brațele statuilor/ precum o cobră pe ramuri” (Aproape Iulie). 

            La jumătatea clasamentului cu și despre cuvinte și sensuri întâlnim singurătatea, menționată de poet de 16 ori în versurile lui. Împreună cu următoarele cuvinte care vor întregi acest top se poate trage linie și conchide: da, poetului îi place singurătatea, singura care oferă cadrul germinării ideilor frânte, transformarea lor în gânduri concrete și, mai apoi, în versuri de substanță care ne fac cunoștință cu Poetul: „Bulevardele se îngustează/ de atâta singurătate/ Prin ochii mei utopiile/ renunță la a doua șansă/ Un fel de rugină/ capătă lucrurile, iar surâsul tău amar/ rivalizează/ cu un milion de renașteri”

(Surâsul tău). Și, pentru că Alexandru Cazacu este un poet citadin, el hrănindu-se cu existența orașului, cu experiențele care se nasc între zidurile cetății și el, la rându-i, oferă zidurilor și aleilor pasul hotărât și privirea atentă și, în fond, versul care vorbește profund despre evoluție, cădere, dragoste și ură, împliniri și frustrări, pierderi și cuceriri. Ideea de urbe, cetate, oraș se regăsește de 17 ori în versurile acestui volum, iar aleile, străzile ș.a.m.d sunt amintite de 18 ori, ceea ce îl face pe poet să fie văzut ca un radiograf atent al vieții dinăuntrul zidurilor, a evoluției sau degradării acesteia, a sentimentelor care se îngrămădesc haotic în numele vieții sub toate formele ei, între superficialitate și profunzime: „Ziua ni se ascunde în cearcăne/ Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie măruntă/ înlăcrimează geamurile/ Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri mici/ peste depozitele de speranță/ de la bariera orașului” (Noiembrie) sau „Străzile orașelor din Sud/ cu misterul și melancolia lor/ coborâtă din pânza lui De Chirico/ o zonă de dispută/ între libertate și intimitate/ mărginită de gări/ din care vin și pleacă trenuri/ în sens invers scurgerii destinelor” (Străzile orașelor din Sud). Deja urcați pe podiumul celor mai folosite cuvinte în versurile volumului „O cameră single” - carte apărută în 2020 la Editura Sud – ne întâlnim pe locul al doilea cu iarna concretă, cu iarna în context figurativ, nuanță și vestimentație, ca stare de spirit. În toate cele 80 de poeme care alcătuiesc această carte, iarna, sub toate aspectele ei prezentate în vers se regăsește de 20 de ori. Întâlnind elemente lingvistice precum ninge, zăpadă, ninsoare, anotimp de gheață etc., toate într-un „tablou” comun în care sunt prezente alei, orașe văzute de departe, cetăți mai vechi sau mai noi, privind iarna înrămată împreună cu păsări și oameni singuri nu pot să mă gândesc decât la un poet-călător care, în singurătatea cu care s-a obișnuit caută și identifică noi și diverse singurătăți: „Uneori noaptea/ o canava de umbre/ unde ispitele se zbat în piept/ precum peștii în năvoade/ și iarna cere azil în sufletele/ împovărate de migrații,/ iar ultimii porumbei/ se așază peste palmele/ împreunate a rugăciune/ ghidați de corzile reci/ ale unui Stradivarius” (La capătul insomniei) sau „Aș vrea să-ți scriu despre/ iarna ce își termină zăpezile/ pe gardul de sârmă ce desparte livada/ de câmpiile unde o lumină ruginie/ sapă în noi și în obișnuința noastră/ cu jumătățile de zâmbet” (Scrisoare amânată). 

            Poetul Alexandru Cazacu a învățat ce este singurătatea nu doar auzind tăcerea lucrurilor, așa cum o spunea Cioran, ci observând fărâma de iubire care leagă lucruri, fapte, ființe, atitudini, existențe diverse, dragostea care asigură durabilitate construcției, fie ea cetate sau om. Da, pe primul loc este Iubirea sub toate formele ei: „Li se face somn/ și în cele din urmă frică/ câinilor de vânătoare/ asemeni nouă rămași pe întuneric/ într-o noapte în care iubirea/ în drumul ei spre tinerețea veșnică/ puțin câte puțin/ s-a rătăcit” (Un fel de fabulă) sau: „În această dimineață/ ca o imensă/ cameră de sacrificiu a îngerilor/ un stol de fluturi/ se agață de lumina gălbuie și rece a serii/ ce se strecoară/ ca un șarpe bătrân/ către poveștile de iubire/ cu final fericit” (În această duminică). 

            Iernile lumii cuibărite într-o cameră single, iubirile pierdute și regăsite tardiv pe aleile strâmte ale cetăților tot mai bătrâne și blazate, nopțile surde cu păsări triste așteptând noi dimineți, tăcerea care alungă somnul și trezește muzele, toate acestea îl ajută pe Alexandru Cazacu să se identifice tot mai mult cu Poetul și nu cu omul, cu Pasărea și nu cu mulțimea. El este poetul dintr-o cameră single tapetată cu versuri, o cameră banală a unui hotel care ascunde deopotrivă și taină și simplitate, credință, afaceri, conspirații și păcat. Din fericire, în urma poetului va rămâne, concret, doar versul.

 

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezie

 „O cameră single” de Alexandru  Cazacu, Ed. SUD, 2020

 

 

 

 

 

 

 

 

Lecția despre nemurire

Astăzi voi vorbi despre soarele albastru,
Despre zilele sculptate în taină,
Sfințite în Altarul Bunăvoinței și al Răbdării,
Acele zile supraviețuitoare șenilelor tăcute,
Trecute peste toate zilele înmugurite.

Astăzi voi vorbi despre brațele zorilor
Sfâșiate de câinii nopților, turbați și băloși,
Insensibili la cântecul de leagăn, la viori,
La zborul îngerilor cu aripile rănite,
Peste visele copiilor gângurind Crezul
Tuturor religiilor lumii.

Astăzi nu vreau să vă vorbesc despre tranșee!
Războiul este același, cu oameni  botezați între obuze
Și copii care semnează zilnic pacea pe patul puștii.

Astăzi vă voi vorbi despre sacrificiu,
Despre zâmbetul împrumutat din poveștile copilăriei,
Astăzi, vă vorbesc despre mama.

Portrait of the Artist's Mother by Franz Marc

De 19 ori prin anotimpuri cu Anta Raluca Buzinschi

         Despre această poetă care a părăsit oamenii la vîrsta de doar 19 ani, Cezar Ivănescu spunea astfel: „Anta Raluca Buzinschi lasă o operă care nu poate impresiona prin cantitate, nici printr-o frapantă originalitate expresivă , și care ne tulbură, totuși, prin autenticitatea rostirii poetice, prin accentul ei de profunzime: graiul ei, ca al misticilor, pare a nu fi stânjenit de locurile comune ale limbajului, dar tot ca al misticilor transmite frisonul inimitabil al unei revelații...”.

Da, poeta aleasă pentru a-i rosti numele și poezia pe scena acelora deveniți colindă la Porțile Cerului este Anta Raluca Buzinschi. Un alt nume peste care s-a așezat tăcerea grea ca o noapte cu lună furată. Dacă nu v-aș fi spus anii ei, de grăbit trecător prin lume și i-ați fi citit versurile, probabil a-ți fi căutat-o pe rețelele de socializare explorându-i expresia feței, a poemului, manifestările și plăcerile ei. Din păcate, Anta Raluca a fost asemenea unei lumânări pe trotuarul unei veri inimaginabil de fierbinte, un izvor de apă vie secat de lăcomia unui destin prea însetat și egoist. „Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Mă rătăcește-n drum și neființă/ Și cai nebuni, o herghelie-ntreagă/ Mă paște și mă calcă în ființă./ Nestăpânit, Cuvântul mă iubește./ Coline verzi, ascunsele hățișuri/ Le-am înmulțit în sufletul meu junglă/ Și-n tropot herghelia de cuvinte/ Și-o culc și o adăp în neștiință./ Nechează Armăsarul Soare/ Lovind copita în lumina verde/ Și mor în vis și mor și-aleargă/ Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Ideea în lumină se ivește/ De foame, gheara se trezește/ Cu pasul ei felin spre pradă/ Și sfâșie adânc, că mă iubește./ Dar mâna cade, o umbrește visul”.Mi-a plăcut foarte mult acest poem, „Nestăpânit, Cuvântul mă iubește”, de aceea l-am redat aici în totalitate pentru a vă provoca la un exercițiu de imaginație: un adolescent aparent absent în alegerea pașilor pe străzile orașului, ea fiind, de fapt răspunsul la îmbrățișările Poeziei, o tânără apostol trimisă să-și încerce norocul propovăduind lirismul în note chiar mai profunde decât ale poeților ajunși deja la maturitatea artistică, acea mansardă plină, aglomerată care nu mai poate oferi alternative pentru o reamenajare  interioară. 

        

Anta Raluca Buzinschi este unul dintre exemplele de autenticitate lirică oferită în dar de la ursitoarele, care îi știau prea bine scurtul itinerar prin văzduhul aglomerat al poeziei. Tânăra poetă, care ar fi împlinit în acest aprilie 57 de ani surprinde cititorul prin alăturarea imaginilor, prin construcția poemului în sine în care ideile poetice de un modernism extraordinar au o gravă încărcătură premonitorie a morții care nu avea să întârzie nicio secundă în plus. Clepsidra își cunoștea nisipul și cât i-ar trebui pentru a-și spăla mâinile în fața destinului, mărturie fiind multele poeme din singurul volum de poezie, „Versuri pentru aer”, apărut postum în patru ediții, cea definitivă fiind tipărită în 1997 de Editura Eminescu: „În ceasu-acela de-ntuneric/ de gheață clopotul tăcerii/ mă pregătea în veșnicie,/ lăsându-mi lutul cu însemne/ ca să-mi citească pomenirea” (Măslinul nopții) sau „Vorbind în gura mare de MOARTE și de RUT/ Nevoia de oglindă eu n-am avut nicicând./ Teamă nu mi-e de moarte, mai teamă mi-e de SOMN/ De aceea două aripi îmi sunt de-ajuns și-un gând.” (Posteritate).

Anta este adolescenta care, născută în aura poeziei, ocupă un nefericit loc în sala de așteptare a aducerii aminte, alături de alți poeți care ne-au întors spatele prea devreme, lăsându-ne să bănuim ce versuri minunate ne-ar mai fi putut oferi fiecare dintre ei: Iustin Panța (37 de ani), Ronald Gasparic (21 de ani), Cătălin Bursaci (18 ani), Daniela Caurea (26 de ani), Corneliu Popel (28 de ani), Daniel Turcea (34 de ani), Virgil Mazilescu (42 de ani) și mulți alții.

În aceeași notă a tristeții care declanșează o interesantă empatie poet-cititor sunt și versurile poemului „Anta” - i-aș spune chiar un poem testament, conturat în jurul ideii consummatum est: „Eu din cuvânt, încrezător și oarbă/ Îmi tai statuie-n stâlpii de la templu/ Să nu-mi uitați privirea și îndemnul./ Ca să trăiesc simbol, lumină vie/ Și logodită cu acest pământ/ Eu jertfă a zidirii mă ofer/ Să nu se mai destrame zidul/ De vis - ca să trăiți aici./ Să am un loc în lutul Țării/ Cu nume greu și stâlpi de vis/ Părinții mei să mă primească azi/ Și mâine, alți părinți să-mi țină pasul./ Nu vă speriați de lutul greu/ M-am pregătit demult, cu numele/ În unic sens, în litere de patru/ Sădite-n semn și-n cei doi stâlpi/ Ce sprijină intrarea ca și poarta/ Și pentru voi, în veci de veci/ Intrarea-n templu va fi ANTA.”

 material de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a revistei Sud, nr 3-4, martie-aprilie 2021