Ultimul poem

În suflet port frământările lui Michelangelo...

Încă nu am uitat secretul dezveșmântării pietrei

Și cum atingeam tremurând fruntea Domnului în brațele Ei.

Bucuriei i-am scris puține poeme!

bluemountain.com

Poate, pentru că nu am cunoscut-o prea bine.

În mine se ascundeau temerile păsărilor în zborul prea înalt

Și cald era trupul florilor când îmbrățișam câmpiile.

M-au îmbăiat râurile în zile mari, de taină,

Haină mi-a fost noaptea când tremuram stingher

Ținând în brațe zile ce își doreau alt cer...

Nu-ți cer să desenezi ce nici nu poți visa,

Ci doar ascultă acel glas al pietrei ce se vrea

Dor arzând printre generații confuze.

Pe buze am același sărut dăruit nopților mele și ție.

Mie îmi trebuie timp să refac Paradisul,

Visul în care te chem să admirăm amândoi, 

Semnătura lui Michelangelo pe statuia lacrimilor,

A credințelor și speranțelor noastre.

În glastre își închid petalele, flori obosite,

goodfon.ru

Neodihnite sub privirile noastre ce-și caută dorul.

Călătorul sunt eu în poemele cu tine

Și puține sunt clipele, slabe aripile,

Să mă mai port în zbor singur...

Bine că nu am uitat frământările lui Michelangelo

Și secretul dezveșmântării pietrei.

De vrei, îți las urmele pasului meu și cărarea,

Mirarea ce n-a primit răspuns.

La apus, doar alături de tine, c-un ultim gest boem

Doresc Bucuriei să-i mai scriu un ultim poem.

Gabriel Dragnea, 18-19 ianuarie 2016

Tăcerile generației mele (ce mi-a mărturisit prietenul Eminescu)

Am tăcut si, odată cu nașterea mea

S-a născut tăcerea unei întregi generații.

Era o tăcere în fața unui necunoscut

Pe care urma să îl aflu plângând.

La primele lacrimi, primite de martori cu bucurie,

Mi-am întins brațele suspinând,

Încercând să ating neliniștea,

S-o simt cum îmi spală pleoapele

Cu apele ce aveau să îmi arate Adevărul.

În părul meu urmau să apară zăpezi

În care și acum, tu încă mai crezi

Că încă tresaltă și în lacrimi se scaldă

Tăcerile generației mele.

Prin piele îmi trec respirări de copii,

Prin pustii ecouri ce-și caută glas,

În lacrimile nașterii mele

Sunt gânduri ce-și caută pas.

Am tăcut și, odată cu nașterea mea

S-a născut zâmbetul schițat pe ascuns,

Într-un nepătruns orizont de-așteptare,

Labirint de căutare a copilăriei

înghețate.

La sate, dorul și-acum tot așteaptă

Un nou stăpân și-n suflet nouă poartă.

Gabriel Dragnea, 15 ianuarie 2016

Cenaclul Literar George Țărnea - prima întâlnire

În data de 10 ianuarie, la Ceainăria Annette din București a avut loc prima întâlnire a iubitorilor de poezie în cadrul „Cenaclului Literar George Țărnea”, proiect inițiat de poetul George Tei. A fost o manifestare în care toți cei prezenți s-au prezentat cu creații proprii, bucurându-ne de vers în lectura actorilor-prieteni Eugen Cristea și Cristina Deleanu, dar și în aromele ceaiului cald și aromat. A fost o primă întâlnire de acomodare, urmând ca, de la o ședință la alta să inserăm noi proiecte și acțiuni culturale.

Un Om Nou (o amintire cu Oskar Schindler)

Când 1200 de suflete grele

Gemeau, cu lacrimi împietrite sub pleoape

Ape tulburi se ridicau dincolo de gleznele zdrobite.

Rareori, seara, în secret, sub kipe

mormântul lui Oskar Schindler

Mai scăpau rigid câte-un zâmbet,

Ofrandă adusă unui Dumnezeu nedumerit,

Uimit, lovit de propria creație.

El a început, deodată, să se clatine

Între cele 1200 de suflete încarcerate în umbra crucilor,

În umbra rugilor furate sau pierdute între pământ și cer.

Adună-te, Oskar, îmbrățisându-l i-am spus:

La apus, aruncă-ți privirea și vei mai vedea o zi

Și în copii un mâine ce lovit se va ridica

Și, în timp, va ierta ziua de ieri.

Printre confuze și condamnabile păreri,

Înțepați cu grimase și prejudecăți,

Toți se vor semna în Cartea Destinului:

„Un Om Nou”.

Pentru aripile oferite, încercând să găsim Lumina

Acceptă, dragă Oskar, inelul nostru –

Logodnă a omului cu durerea.

 Gabriel Dragnea    

  07 ian. 2016

Brațe noi

Înmugurite, bătrâne

www.thisiscolossal.com

Răscolesc de-a lungul anilor

File cu amintiri, scrijelesc amăgiri,

Tremură albite

Ca-ntr-un dans al înfrigurărilor

Cuibărite, neinvitate

În trupurile care-au uitat

Sentimentul și sensul căldurii.

Înmugurite, bătrâne

Se ridică și apoi coboară,

Ramuri dansate de vânt

Ca-ntr-o gimnastică fecundă a naturii.

www.gettyimages.com

Sunt, poate, singurele

Care mai pot cântări vina,

Lumina s-o ridice deasupra tâmplelor,

Deasupra cuvintelor adunate-n rugăciune.

Doar ele mai pot, sincere și lipite de trup

Să înțeleagă rostul pământului,

Gazdă a celor care mai puteau cânta,

Gazdă a celor care mai puteau visa,

Gazdă a celor care mai puteau crea.

Așa cum sunt ele,

flightmap.wordpress.com

Înmugurite, bătrâne,

Sper că și acum, dar și mâine

Vor putea ridica spre cer

Frunzele căzute și plângânde sub pași

În semn de omagiu pentru sentimentele oamenilor

Și pentru istoria nescrisă a naturii.

Pentru a renaște într-o culoare nouă

Am nevoie de brațe noi

Și, în loc de apă,

De alte și de alte ploi.

                                                  Gabriel Dragnea

                      04 ian. 2016