Powered By Blogger

miercuri, 18 decembrie 2019

"Moș Crăciun”, colindul lui Ștefan Cruceanu!

          „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeți/ Și aduce daruri multe/ Pe la fete și baieți. // Din bătrâni se povestește/ Că-n tot anul, negreșit/ Moș Crăciun pribeag sosește/ Niciodată n-a lipsit”. Nu a lipsit nici din copilăria mea, în care, toate vacanțele mele de iarnă le petreceam la Adjud, la bunicii din partea mamei. Copil fiind am învățat și eu versurile multor colinde pe care, ierni la rând, le cântam din casă în casă, la ferestrele vecinilor apropiați, alături de verișorul meu Ionuț. Pot să mă laud că știu ce înseamnă bucuria primirii în casă, cântând la gura sobei în fața tuturor membrilor familiei casei colindate, cu toții strânși să ne asculte. Timizi, cu teama de a nu ne încurca, de a nu uita versurile, ne împleteam emoțiile cu bucuria, zâmbetul spectatorilor noștri care, în șoaptă, cântau cu noi bătând ușor din palme sau lovind încet podeaua cu piciorul, parcă încercând să ne păstreze pe amândoi în același ritm. Am trăit și momentul în care ne înghețau picioarele și gluga hainei era parcă prea mică pentru a opri vântul care, în anumite locuri se manifesta în voie lovindu-ne fața îmbujorată și înlăcrimată de frig! Dar nimic nu ne oprea din misiunea noastră de a aduce vestea bună în casa oamenilor! Iar ei, cunoscându-ne, ne așteptau cu tot felul de bunătăți făcute în casă, cu dulciuri de tot felul, bucuroși că le-am călcat pragul. Inevitabil, din repertoriul
nostru nu avea cum să lipsească atât de bine cunoscutul colind „Moș Crăciun cu plete d`albe” (așa cum apare în antologia lui Gh. Cardaș, Poezia românească dela origine până în zilele noastre, apărută la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar”, București, 1937; de aici intuim ideea originală a poetului care și-l imaginează pe Moș Crăciun având plete dintre acelea, albe, de aici și forma prescurtată).
Anii au trecut și, alte generații, la rândul lor, au învățat aceste versuri care aduc bucurie și zâmbet în miezul iernii. Dar, trebuie să recunosc că nu m-am întrebat niciodată cine a scris aceste versuri care au ajuns, în timp, pe buzele atâtor milioane de copii! Presupuneam că este o variantă tradusă și adaptată a vreunui colind străin sau, pur și simplu versuri populare care au reușit să treacă granițele atâtor generații! Dar, citind din antologia lui Gh. Cardaș, la care am făcut referire mai sus, l-am descoperit cu totul întâmplător pe însuși autorul acestui tradițional colind pentru copii: Ștefan Cruceanu. Încă de la apariția acestui volum colectiv de texte, despre acest poet nu s-au știut prea multe informații precise. Până și data nașterii sale este incertă, 1872! Gh. Cardaș, autorul acestei antologii precizează doar atât: „Despre Ștefan Cruceanu, talentat poet, cunoscut prin câteva poezii originale, nu avem suficiente date biografice. S`a născut pe la anul 1872 și a fost medic la Paris. A colaborat la revistele: „Lumea nouă literară”, „Convorbiri literare”, etc... În 1898 îi apare la Iași un volum de versuri intitulat „Lacrime”. Antologia „Parnasul Român” (Brașov, 1892), i-a popularizat poeziile: „Visul codrului” și „Cântăreț”; iar alte culegeri de versuri i-au
răspândit frumoasa și tradiționala bucată „Moș Crăciun”, pusă pe muzică.”
Mă întreb, acum, în aceste vremuri în care împrumutăm sau cumpărăm semnături străine, ce facem cu ale noastre care au condus spre lumină atâtea generații de părinți și bunici? Îmbrățișăm repere, acțiuni, modele și comportamente străine, multe dintre acestea înlocuindu-le pe ale noastre, tradiționale, pline de profunzime și sens, unele îzvorâte chiar din vechile scrieri sau învățături creștine. De prea multe ori ne îmbrăcăm cu haine care nu ni se potrivesc și ieșim pe stradă fără să ne pese dacă ne reprezintă sau nu. Alergăm după noi suveniruri de pe tarabele lumii întregi, îngropând tot mai adânc în spatele grădinii mii de dovezi ale existenței drumului până la noi. Oare câte lucruri care vorbesc despre noi s-au aruncat sau le-am lăsat să se deterioreze, urmând apoi a ne întreba într-un mod nevinovat și dezorientat „cine suntem?” Ar trebui să ne fie teamă că, fără o analiză serioasă, în profunzime asupra unor astfel de lucrări vechi și reeditarea lor, viitoarele generații se vor privi în ochi, tot mai dezorientate, tot mai liniștite și mulțumite în preajma a ceea ce au, starea de suficiență devenind deja o modă, un curent social în plină dezvoltare, o capcană în care cad „doar cei ai nimănui”. Într-adevăr, se poate trăi și fără să se știe cine a scris „Moș Crăciun cu plete dalbe”, care sunt marile minuni ale lumii sau fără să ne putem descrie bucuriile și frământările, dar oare cum și cât vom putea rezista pe un traseu fără marcaje, mai ales când alegem să fim niște păsări legate la ochi într-un zbor inconștient pe întuneric?

material semnat de Gabriel Dragnea
pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

vineri, 15 noiembrie 2019

Altharul lui Cronos este gata!

Cartea este gata! Coperta este puțin
modificată față de varianta pe care, probabil, deja o știți de pe facebook, dar în forma aceasta este mult mai luminoasă și scoate în evidență titlul în contrast cu fundalul ales. Așadar, vă aștept la prezentarea ei vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30, la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilionul B2 Romexpo, standul 143 (Editura SUD - ACTIB).

duminică, 3 noiembrie 2019

Altharul lui Cronos, o certitudine

          Conform programului stabilit deja, cartea mea de poezie "Altharul lui Cronos" va fi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30. Volumul este prefațat de prof. Mihaela Grădinariu și va apărea la Ed. Sud cu sprijinul Asociației pentru
Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB). Așteptând cu nerăbdare ieșirea ei de sub tipar, pot să vă arăt doar variante ale copertelor aflate în lucru. Din prefața scrisă cu mare atenție și la obiect de prof. Mihaela Grădinariu nu vă dezvălui astăzi decât un fragment care va fi prezent pe coperta a IV-a:
"Volumul de față se constituie într-o formă de eludare a destinului saltimbanc și se arată lectorului ca o cale de acces spre un paradis în care unicul stăpân e cititorul, vegheat de păstrătorul tainelor lui Cronos: poetul. Un poet angajat în scrierea unui scenariu de mântuire a întregii lumi, prin cuvânt, prin cuvinte, din arderea de tot a cărora răzbate nostalgia după timpul sacru și după matricea universală a triadei adevăr-bine-frumos". Mulțumesc și pe această cale prof. Mihaela Grădinariu și ACTIB pentru realizarea acestei cărți.

luni, 7 octombrie 2019

Cătălin Bursaci sau poezia care abia începuse...


...visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate
realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte - Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (...) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (...) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu - „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.
Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”.  Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.

materialul rubricii PRETEXTE a Revistei SUD, articol semnat de Gabriel Dragnea

sâmbătă, 28 septembrie 2019

Începe Toamna Culturală Bolintineană alături de Editura SUD

            Dincolo de evenimentele în sine organizate atât la Bolintin Vale cât și la București cu prilejul Târgului de Carte
Gaudeamus, Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB) vine cu o noutate: începând din această lună colaboratorii Revistei SUD și toți creatorii literari din țară au posibilitatea de a-și tipări cărțile purtând sigla nou înființatei Edituri SUD. Prima lucrare care va apărea la Editura SUD va fi „Şcoală veche, şcoală nouă la Bolintin Vale”, semnată de prof. Milica Dan, volum care va
fi prezentat în data de 18 octombrie la Sala Polivalentă din Bolintin Vale, în cadrul ediției a VII-a a Festivalului Toamnei Culturale Bolintinene. Următoarele cărți aflate în curs de apariție la Editura SUD sunt "Sonete lângă somnul tău" de Alexandru-Sașa Ghiță și
"Altharul lui Cronos" de Gabriel Dragnea, toate acestea urmând a fi lansate la Târgul de Carte Gaudeamus unde ACTIB, Revista Sud și mult mai tânăra Editură SUD vor avea pentru a doua oară consecutiv un stand propriu.

joi, 12 septembrie 2019

Destinul unei poezii tot mai vii într-un spațiu „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”


Cu poezia poetului Victor Pencu m-am întâlnit, pentru prima dată, în urmă cu 19 ani, odată cu apariția primei lui cărți, „Neodihna cuvintelor”. Poetul de atunci, la o primă analiză cu coada ochiului, nu avea aproape nimic în comun cu versurile sale care reușeau să tulbure gândurile, să îți proiecteze o lume nouă prin care să ți se rătăcească privirile neodihnite, să
dezmierde sufletul, oricât de amorțit, de agitat ar fi fost.  Încă de atunci ne spunea astfel: „este prea devreme să tremurăm ochi pentru ochi și garduri nici o floare nici o liană care să priceapă aceasta în tot gândul elefanții visului cu voie sau fără voie îmi amintesc pe-ndelete femeile cu sâmburii facerii într-un pat de măslin la porțile Paradisului. Acolo poetul cu experienta sa a trecut în revistă armăsarii sufletului și tot ce-a mai răsărit din el: ecoul, curcubeul, frământarea și candela aprinsă în umezeala dimineții”.
După această primă carte de versuri a urmat o aparentă tăcere de 16 ani. Dar poetul acesta nu știe să tacă! Și dacă ar știi, nu ar putea s-o facă...E prea multă presiune lirică în această inimă de poet venit „pe lumea asta întortocheată”- așa cum el însuși o spune  - în comuna Gâștești, județul Giurgiu, „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”. Astfel că au urmat „Elegii de acasă (2016), „Stampele luminii” (2017) și „Ianuarienele și alte stări” (2019), toate având o poezie surprinzătoare, care vine să certifice prezența unor trăiri profunde. Tot în acest an, 2019, poetul Victor Pencu „recidivează” liric, într-o manieră deosebită, personală cu volumul „Elegiile pământului”.  Organizată pe capitole – Elegiile luminii, Elegiile pământului și Elegii de dimineață - în peste 60 de poeme ne reîntâlnim cu simboluri ascunse, nedeslușite uneori nici la a doua sau a treia lectură, trimiteri subtile la amintiri care încă dor, la aluzii despre iubiri care-ar fi putut să fie, dar și declarații de dragoste încărcate de un mister bine afișat în versul de o modernitate demnă de apreciat și învățat de generația tânără, aflată la începutul acestei minunate căsnicii cu poezia: „Aș vrea să-ți acopăr gura cu miros de nard/ Pentru ca tu să nu te asemeni brumei// Într-o oglindă să-ți potrivesc un sărut/ O, unica frunză în prefacerile mele/ Un copac de vis/ În care se zgribulesc toate păsările toamnei/ Din ochiul stâng îmi crește neliniștea/ Din ochiul drept zboară dovezile iubirii fulgi de păpădie// O, cum să te desprind din umărul viorii/ Și cum să te prind în gând zeiță Fee/ O, și sub pustiul lunii noiembriene iubiri/ Încheagă clipele în cărnuri// Iată trandafiri sălbatici își scutură petalele/ Pe drumul pe care-ar fi trebuit/ Să ne petrecem zăpezile.” De ani de zile îmi place să fac un experiment, pe care știu că l-au mai făcut și alții înaintea mea, un gest care probează, într-o oarecare măsură, calitatea textelor cuprinse între cele două coperte. Deschid cartea oriunde, la întâmplare și mă las surprins de ceea ce îmi rezervă destinul lecturii. Uneori sunt plăcut surprins de cele citite, alteori îmi doresc să nu fi deschis cartea niciodată. Sunt situații în care citești poeme cu aceeași relaxare cu care privești duminică-seara, alături de soție, un film de familie sau momente când simți că te-ai contaminat cu imagini și gânduri prăfuite, bolnave.  În cazul lui Victor Pencu, un poet pe care în urmă cu trei ani – înainte de revenirea din 2016, cu „Elegiile de acasă” - l-am crezut rătăcit de brațele poeziei , surpriza lecturii este ca reîntoarcerea la gustul prăjiturilor copilăriei, din casa bunicilor. Gândurile lui pot dezbrăca pe oricine de teama înecului în necunoscut, în întuneric și pot oferi alternative de adăpost în frumos pentru un suflet dezorientat:  „Și iată cum vin fluturii iernii/ Să-mi sărbătorească numele/ Dorința unui gând se-ntinde sânge/ Pe crengile pomilor rupți/ Și frunzele care-au învelit pământul/ Să-l apere de fierea iernii./ Pe mine mă adăpostesc viorile.” Nu doar că poetul  a rămas îmbrățișat cu muza sa construind împreună un edificiu liric extraordinar, dar și-a dezvoltat calitatea de pictor reușind să creeze în versuri tablouri memorabile, vitralii de suflet cu un puternic impact emoțional : „Iată ancorează lumina în delta inimii/ pe nisip o epavă semn că/ au trecut dezastrele-ntunericului prin ferigile sălciilor/ plângărețe/ murise și marea: acolo departe/ un mormânt/ în spatele meu farul/ din când în când/ mai licurește himera...// uneori ne aplecăm în interiorul/ nostru/ atât de mult încât/ ne auzim propriul gând/ ne simțim propria ardere.// Așa ne putem înțelege durerea/ diminețile cu nuferi/ conținutul frăgezimea și-mbătrânirea/ și-apoi, eheee..../ întunericul. Întuneric al pământului// Și mai departe/ acolo în departele nostru pătrunde/ poezia.”
Într-una dintre aprecierile apărute pe marginea volumului „Elegii de acasă”, poetul, criticul și editorul Ion C. Ștefan spunea că nu știe care va fi viitorul poetic al lui Victor Pencu. Și avea mare dreptate, mai ales că mă trimite cu gândul la ceea ce am spus eu cu ceva timp în urmă referitor la destinul poeziei născute oarecum târziu în spațiul rural și cu un poet într-o oarecare măsură departe de tensiunile și prieteniile din lumea literară. Cu toate acestea el a reușit să iasă din anonimatul spațiului în care trăiește – publicându-și versurile în paginile unor reviste precum Amfiteatru, Luceafărul, România literară, Sud, Poezia, Convorbiri literare sau Viața românească și să demonstreze faptul că și în aceste vremuri atât de tehnologizate, la sat se mai pot naște poeți și încă dintre cei buni. Mărturie stau versuri precum acestea care pot concura oricând cu poezia generației tinere sau cu poeme celebre ale unor confrați șaptezeciști renumiți: „Făclia candelei pâlpâie pe pereți/ niște cai de foc/ stă decembrie pajură de ger/ pe inima ta de camee//prin cețuri sălbatice/ se rupe dimineața/ de păsări// acolo unde se-ntâmplă frisoane/ în cumințenia cărnurilor/ dinspre interior/ dă cântecu-n clocot.”
Spuneam la începutul acestui expozeu de impresii că poetul Victor Pencu, atunci când l-am cunoscut în urmă cu 19 ani, nu avea aproape nimic în comun cu poezia pe care o crea cu atâta ușurință. Fie vorba între noi, întâlnindu-l la un ospăț, la o sărbătoare, la un moment festiv sau în stația de autobuz, aproape nimic din ceea ce este evident cu ochiul liber la Victor Pencu nu poate face legătura cu poezia lui vibrantă. În atitudinea lui adeseori copilăroasă de a fi în centrul atenției, mereu în căutarea unui gând bun, mereu impresionat de frumusețea lucrurilor mărunte, cu greu poți găsi elemente care să te trimită la poezia sa atât de modernă, care palpită ca o inimă nouă într-un trup care știe ce este răbdarea, așteptarea, frustrarea, neputința de a evada dintr-un spațiu proiectat fără uși, fără ieșiri de urgență: „...apoi s-au trecut toate/ în registru/ și apă și flori și noroaie/ și îngeri și moarte// a mai rămas un loc gol/ îl vom umple/ cu aburul ce iese/ dintr-un cal.”
Universul poetului Victor Pencu are doar ferestre care dau în grădina din spatele casei, unde poezia răsare în fiecare dimineață la umbra copacilor, se amestecă printre norii cerului, se așează pe aripile păsărilor în zbor și se întoarce să adoarmă pe pragul înmugurit al poetului, un poet tot mai proaspăt, mai viu, mai tulburător.

prefață a cărții "Elegiile pământului" a poetului Victor Pencu, material semnat de Gabriel Dragnea

sâmbătă, 17 august 2019

Ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

           Atât de mult ne-am obișnuit să trăim în întuneric, să ne iubim viața alături de umbre, să zâmbim și să zidim pe întuneric încât, atunci când ne întâlnim cu o lumină, cât de firavă, ori nu o vedem, ori nu o recunoaștem și fugim de ea îndepărtând-o! Prea puțin s-a vorbit despre acest tânăr poet, pentru care destinul nu a avut să-i ofere decât 21 de ani, dar plini de vise și poezie! Multă poezie! S-a născut în Brăila pe 23 martie 1970 și, la numai 11 ani obține un premiu pentru poezie la revista „Cronica”, revistă care îi marchează și debutul poetic. A publicat în reviste literare precum  Amfiteatru, Contemporanul și Luceafărul.
Ronald Gasparic, căci despre el este vorba în acest in memoriam, nu a avut timpul necesar pentru a demonstra ce poate face cu harul care i s-a dat. În 1992, la lansarea postumă a primei cărți a poetului Ronald Gasparic, „Plâns la zâmbetul meu”, despre tânărul poet ucis cu bestialitate pe străzile Brăilei, poetul Cezar Ivănescu mărturisea faptul că este „unul dintre acei tineri români care a fost înzestrat cu geniu, care ar fi putut să devină un nume celebru în știință sau în literatură. Așa cum spunea și Călinescu despre Mihai Eminescu, că a lăsat doar firimituri din ceea ce ar fi putut să fie opera eminesciană, așa a lăsat și acest tânăr de 21 de ani, niște firimituri ale spiritului său împrăștiate pe caietele de cursuri sau pe diferite cărți.”
Într-adevăr, citindu-i poemele vom observa un stil autentic, propriu, plin de metaforă, un vers surprinzător, pe alocuri șocant care nu ne lasă pe noi cititorii să intuim că în spatele acestor gânduri, bine construite poetic, se ascunde un tânăr aparținând anilor 90, student al Facultății de Electroenergetică din Iași. Concret: „Voi știți că suntem/ De cînd s-a sfârșit zborul/ Și-au început umbrele să zboare prin vânt?/ Nu e așa, am spus/ Nu e așa, am strigat/ Noi suntem de demult/ De demultul în care copiii/ Purtau brațele în inimă. (De când?, din volumul postum Plâns la zâmbetul meu) sau „Am căutat iarba prin roua/ Ce pusese stăpânire pe dorul din mine/ Și sufletul meu mi se curbase/ Asemeni unui spațiu plâns.// Pe afară mi-aleargă fără trup/ sufletul tău/ Îngândurat că nu-s decât/ un înger cu aripi de pamânt.” (Între nord și neplâns, din vol. postum Universul oblic). Deși tânăr, în majoritatea poemelor sale este urmărit permanent de ideea morții, idee care devine centrală, un laitmotiv clar, mai ales în paginile celui de-al doilea volum postum, „Universul oblic”, publicat în 1995 la Ed. Princeps din Iași. Este un poet care nu și-a diluat versurile, știind unde să se oprească pentru a nu afecta mesajul clar, profund, percutant: „Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe aripile fluturilor/ așa cum zăpada cade/ pe aripile pământului,/ pentru că fluturii/
neștiind să vorbească,/ neștiind să cânte,/ nu vor alina durerea voastră, cu aripile lor ude/ pe muzica/ cuvintelor/ durerii voastre./ Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe poeziile poetului/ pentru că el,/ poetul,/ va crede că poeziile plâng/ iar poeziile/ poeziile poetului/ nu plâng niciodată.” (Nu lăsați, din vol. postum Universul oblic).
Din păcate, acesta este încă un exemplu de joc nedrept al sorții, în care un om înzestrat de divinitate cu un talent fantastic, un tânăr cu un potențial enorm este situat, prin indiferență, la periferia literaturii. Din nou, versurile sale ne demonstrează că realizatorii clasamentelor în poezie și proză, aceia care girează cu bani publici pentru texte scrise pe genunchi, pe sub mese de club sunt poziționați eronat între parantezele acestei ecuații literare, în care ar trebui să conteze doar valoarea textului: „În trei puncte stătea sprijinit/ Sufletul meu./ A căzut o stea/ Și a mai rămas agățat în două puncte/ Sufletul meu,/ A mai căzut o stea/ Și am ramas aproape eu./ Iar când se va stinge/ Ultima fărâmă de iubire/ Sufletul meu va zbura.” (Eu, din același volum, Plâns la zâmbetul meu).
Dar, despre cine stabilește ierarhiile și care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a urca între marile paranteze ale poeziei românești, într-o scrisoare viitoare! Așadar, să ne bucurăm cât putem de existența celor care fac poezie, muzică, de actori, de cei care desenează poezia în dans sau pictură... Să ne apreciem creatorii, mai des decât să privim crucile lor care ne amintesc că ei au trăit printre noi! Spun și eu, așa cum au mai spus-o și alții, atunci când s-au referit la un poet tânăr, dispărut prematur de pe scena lumii, precum Labiș sau, de ce nu, Cătălin Bursaci, Daniel Turcea sau Virgil Mazilescu: ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

articol semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

joi, 1 august 2019

Din tăcerile cerului

Sufletele fluturilor încă se zbat sub șenile,
Trupurile oamenilor își leapădă arborii bolnavi
Iar poeții își fac transfuzii
Cu singurătatea florilor.
Zorii apar zilnic cu întârziere
Peste visele copiilor
Iar cărările își șterg cu tristețe
Toate urmele pașilor inutili,
Dezorientați și blazați,
Care n-au învățat niciodată
Să urce măcar o treaptă.
Doar o toacă se mai aude undeva departe -
Inimă slăbită a unei duminici
Alungată la marginea orașului,
Cetate fără sărbători, fără păsări și sfinți.

Cum, nu știi?!
Din tăcerile cerului au apărut
Cuvintele acestea
Care încă învață să se strecoare
Printre oameni,
Să mi se agațe de tâmple,
Să se strecoare în trup,
Să devină gânduri
Pentru un nou poem!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

pixabay.com


sâmbătă, 27 iulie 2019

Prea târziu

Am văzut și la alți poeți
Cum își pierd duminicile,
Săptămânile, anii și visele,
Readuse în buzunarul sorții.
Am auzit că tăcerile se așează
Cu tine la masă și îți îmbrățișează
Gândurile, privirile, cuvintele...
Doar îngerul îți este lăsat
Să te țină de mână
Când îți scrii ultimul poem
Despre tine, despre lume,
Bănuind cum ar arăta
Singurătatea dimineților fără tine,
Purtată de fluturi până la intrarea
În orașul celor cu haine albe,
Unde merele sunt interzise,
În orașul în care toți te așteaptă
Să îți ofere umbre și pași noi,
Pe aleile acestei cetăți
Care amintesc de rătăcirea lui Adam,
De promisiunea unei eternități
În care vom scrie poeme în piatră
Și pe aripile îngerilor.
Cândva am vrut să renunț la poezie,
La drum, la păsări, să-mi zidesc urmele pașilor
În cele mai vechi ruine de catedrale.
Doar atunci am auzit muzele vorbind,
Parcă mulțumite de acest joc al sorții:
"Prea târziu!"

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

"The Muse" by Gabriel de Cool

luni, 22 iulie 2019

Bolintinul acum 200 de ani - ieri și azi în peste 2000 de pagini de istorie

        În încercarea de a face un „pro domo” Bolintinului şi acţiunilor lui culturale prin reprezentanţii săi, nu pot să nu remarc şi să nu vă împărtășesc ceea ce se întâmplă meritoriu în acest spațiu giurgiuvean. Dacă în urmă cu aproape zece ani Revista Sud
renăștea, oarecum, făcând pași mici dar siguri către o recunoaștere cel puțin la nivel naţional, iat-o astăzi capabilă să descopere nume noi, să promoveze acțiuni culturale de talie internațională sau concursuri literare cu premii câștigate de scriitori români, apariții editoriale bilingve cu participare românească, dar și evenimente culturale consemnate în periodicele de specialitate din străinătate. Mai mult decât existenţa paginilor acestei reviste Sud, de organizarea Toamnei Culturale Bolintinene, de iniţierea unui concurs de literatură „Și eu vreau să fiu scriitor” care să vină în sprijinul elevilor care iubesc şi vor să se exprime liber prin scris, câţiva dintre cei care realizează aceste activităţi culturale, Ștefan Crudu, Marian Grigore și Ciprian Necşuţu, coordonaţi de Vasile Grigore au reuşit să editeze poate cea mai importantă lucrare care a vorbit vreodată despre destinele a peste 100.000 de locuitori pe care i-a avut Bolintinul în ultimii 200 de ani, „Metamorfozele unei comunităţi. Bolintinul şi neamurile lui.” Aşa cum spunea însuşi acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedintele Academiei Române, cartea aceasta este „cea mai importantă operă de antropologie socială din România contemporană. Ceea ce aţi făcut în legătură cu populaţia Bolintinului şi a satelor circumvicine pe baza datelor precise din arhive, la ştiinţa mea nu a mai făcut nimeni.” Autorii acestei ample lucrări în două volume au gândit un program de promovare a acesteia în trei etape: pe 15 iunie în moderna sală de sport a Liceului Dimitrie Bolintineanu din însuşi oraşul scriitorului, pe 21 iunie la Biblioteca Judeţeană I.A.Bassarabescu din Giurgiu şi pe 26 iunie la Academia Română, în Sala Amfiteatru Ion Heliade Rădulescu.
La prima apariţie a cărţii în faţa cititorilor, Bolintinul s-a bucurat de prezenţa a peste 150 de poeţi, scriitori, jurnalişti, critici literari, profesori, studenţi, elevi care au înţeles importanţa apariţiei acestor pagini care vor fi prezente în bibliotecile publice care încă mai vorbesc despre tradiţie, cultură şi identitate naţională. Dacă la orele dimineţii curtea bisericii din Bolintin era învăluită de linişte, iar centrul orașului era amorţit şi tăcut ca o zi toridă în aşteptarea unei ploi reci de vară, câteva ore mai târziu totul părea să fiarbă în micul
orăşel, din toate punctele de vedere: oameni mulţi, dar și o căldură care nu oferea decât deshidratare şi disconfort. La un moment dat a apărut şi un echipaj de poliție la porţile bisericii, neînțelegând ce se întâmplă, mirat şi curios totodată în faţa unei mulţimi care, prin atitudine nu dădea de înţeles că ar fi vorba despre vreun protest spontan, tocmai în faţa mormântului scriitorului Dimitrie Bolintineanu. Imediat ce ne-am adunat cu toții, am intrat în curtea bisericii unde redactorul-șef al Revistei Sud, Vasile Grigorescu a prezentat istoria de 131 de ani a mormântului şi a lespezii din marmură, „Portretarul”, creaţie a sculptorului Karl Storck. Într-un cordon cât de cât organizat ne-am deplasat în sala de sport a liceului din oraş unde, pentru a se oficializa într-un fel prezența noastră, am fost întâmpinaţi cu diplome de participare, dar şi cu insigne care, prin simbolul care îl conţineau, al copacului cu rădăcinile la
vedere, copacul vieţii, ne aminteşte faptul că existenţa noastră este în strânsă relaţie cu cea a generaţiilor trecute. Mai mult decât atât este vorba despre identitate, tradiţie, apartenenţa la o cultură, un neam care datează de secole. Referitor la acest volum, moderatorul acestei întâlniri, poetul şi editorul Florentin Popescu a afirmat: „o carte cu totul de excepţie şi care cred că acesta va rămâne un moment
crucial, un moment de referință în istoria, nu numai a locurilor Bolintinului, ci chiar pentru istoria întregii țări. Prin acest volum autorii fac cunoscute țării o serie de evenimente din istoria Bolintinului, oraș care se pierde ca vechime în negura  veacurilor. Cele două volume, pur și simplu m-au copleșit. Așadar, autorii au făcut investigații foarte serioase în arhivele județului Giurgiu, în arhivele statului, chiar și investigații pe cont propriu cu mare succes printre oamenii Bolintinului. Lucrarea domniilor lor este excepțională, recompune istoria de aproape două veacuri a Bolintinului, schimbările care s-au petrecut, formele administrative, deciziile care s-au luat, unele bune altele mai puțin bune, în câteva cuvinte viața așezării de-a lungul anilor. ”  Un moment deosebit a fost acela când a luat cuvântul poetul Nicolae
Dan Fruntelată și a scos în evidență tristul adevăr al existenței de astăzi a societății românești, scăldată - așa cum am mai spus-o și eu de atâtea ori - în mocirla indiferenței față de adevăratele valori, față de frumosul autentic. Am ajuns să asistăm cu tristețe la dansul grotesc al multora în hora prostului gust și a interesului de moment. Astfel că poetul Nicolae Dan Fruntelată a citit manuscrisul „Un exerciţiu de nemurire”, articol care va fi publicat in paginile Revistei Sud: „...au construit o carte rară ca o Biblie a așezării de lângă București, în furca de argint Argeșului și a Sabarului. Nu m-aștept să recunoască prea mulți concetățeni ce au făcut Vasile Grigorescu și echipa lui pentru acest Bolintin. Epoca bronzului a trecut de mult. Nu se mai ridică statui, nu se mai acordă recunoștință pentru fapte bune și mai ales pentru mari fapte de cultură. Timpul se măsoară în afaceri profitabile, în mită grasă plasată unde trebuie, în pile politice care întunecă meritocrația și promovează mediocritatea, tupeul și demagogia. În fața acestei cabale a încornoraților, cum zicea un poet genial, eu nu pot să lupt cu armele logicii. Nu pot decât să zidesc o placă de admirație pentru oamenii adevărați, atâți cât mai sunt, care muncesc nebunește și dau chip ideilor lor, imaginației lor, iubirii lor. Cartea acestor bolintineni este o încercare exemplară pentru dorința României de a ieși din marasmul contemporan.”
Așa cum bine remarca și fostul ambasador Neagu Udroiu, în cartea aceasta „sunt sinteze, aici nu este vorba de descriere. Se puteau transcrie absolut toate informațiile găsite în arhive și am fi avut aceleași cuvinte frumoase de spus. Dar aici este vorba despre o serioasă căutare, documentare și sintetizare a informațiilor, de îndepărtare a neesențialului  și de a pune unele sub altele aceste date care, iată, au ajuns să umple 2000 de pagini.”  În binecunoscutu-i stil distinct, în care cuvintele importante sunt exprimate într-un mod apăsat, cu o tonalitate gravă, profesorul și istoricul Nicolae Scurtu, într-un exerciţiu
autentic de oratorie a mărturisit: „ceea ce face grupul de la Bolintin este cu totul excepţional. Ce se întâmplă în Bolintin de câteva decenii se datorează în mod deosebit dlui Vasile Grigorescu și colaboratorilor lui. Această carte vine de fapt să umple un gol istoric. Aici, pe lângă românii care sunt majoritari au muncit și au contribuit prin eforturile lor fizice și intelectuale bulgari, sârbi, greci, aromâni, țigani... Cartea aceasta este rodul a peste două decenii de muncă intensă în Arhivele Naționale, în arhivele particulare, în cele mai importante biblioteci știinţifice ale țării. Cartea aceasta beneficiază de un aparat critic și de o bibliografie temeinic structurate.  Ea se constituie de fapt într-o exemplară radiografie a unei comunități care a existat, a viețuit și a creat în aceste locuri. Autorii coordonați cu multă atenție și grijă de domnul Vasile Grigorescu au evidențiat în contribuțiile lor esențialul. Această carte nu este conspectarea unor documente la arhivele statului, este citirea integrală a acelor documente, fișarea lor analitică și rezumarea în câteva propoziții a esențelor. Aceste aspecte înseamnă rigoare, o cunoaștere temeinică a subiectului și mai ales o pasiune greu de egalat, greu de învins. Această carte se impune ab initio ca un monument închinat Bolintinului, Giurgiului și culturii naționale.  Această carte constituie din acest moment o sursă extrem de importantă pentru istorici, pentru literați, pentru folcloriști, pentru lingviști și pentru toți oamenii de cultură.”
Fiind incertă participarea lui Doru Dinu Glăvan (președintele Uniunii Ziariștilor
Profesioniști din România), acesta a reuşit, totuşi, să ajungă împreună cu poetul Miron Manega. Fiind prezent – sper să nu greşesc - pentru prima dată la evenimentele culturale organizate în Bolintin, cu o oarecare emoţie stăpânită cu succes în faţa a peste 150 de oameni a ţinut să precizeze următoarele: „Uniunea Ziariștilor Profesionisti din Romania are deja 100 de ani de existență. Avem lucruri mari pe care le-am făcut până acum, dar și acțiuni puternice pe care le vom realiza de acum înainte şi vă asigur că în aceste proiecte ale noastre Bolintinul cultural va exista în sufletul și în fapta noastră.”
Acest prim eveniment organizat cu prilejul apariţiei lucrării „Metamorfozele unei comunități. Bolintinul și neamurile lui” s-a încheiat la o frumoasă pensiune din
localitatea rurală Podișor cu o masă oferită de dl. Sandu Toma, un întreprinzător al locului, un om care a sprijinit mereu fenomenul literar, acțiunile culturale care au scos în evidență tradițiile și istoria locurilor giurgiuvene. Astfel că, toți cei peste 150 de participanți, creatori din diverse
domenii de activitate culturală au fost întâmpinați tradițional, cu pâine și sare, delectându-se mai apoi la un pahar cu vin în compania celebrului Taraf de la Vărbilău, cunoscut publicului din emisiunile de televiziune realizate de poetul Mircea Dinescu.



Cu Bolintinul istoric în Academia Română


Deoarece în data de 21 iunie eu nu am fost disponibil pentru a-mi însoți colegii la Biblioteca Judeţeană I.A.Bassarabescu din Giurgiu pentru cea de-a doua lansare a „Metamorfozelor unei comunități” vă voi descrie în câteva cuvinte cum s-au desfășurat momentele în data de 26 iunie 2019, în Sala Amfiteatru „Ion Heliade Rădulescu” a Academiei Române.
Într-o zi deosebit de călduroasă, asemenea zilei în care a avut loc prima lansare de la Bolintin-Vale, în jur de 60 de persoane (poeți, prozatori, critici literari, jurnaliști) au ieșit din casele lor pentru a fi prezenți la cea de-a treia lansare – putem spune și cea mai plină de emoție – a lucrării „Metamorfozele unei comunități. Bolintinul și neamurile lui” semnată de Ștefan Crudu, Marian Grigore, Ciprian Necșuțu, sub directa coordonare a pasionatului de istorie Vasile Grigorescu, redactorul-șef al Revistei Sud. După vizionarea unui scurt film documentar de aproape cinci minute, care descrie punctul de pornire în scrierea ideilor principale, dezvoltarea și editarea acestei cărți, despre lucrare au fost invitați să vorbească – exceptându-i pe autorii lucrării - Ștefania Dinu (dir. adj. al Muzeului Național Cotroceni), Cristina Olteanu (șefa Biroului Județean al Arhivelor Naționale Giurgiu), George Apostoiu (diplomat, scriitor și publicist), Emil Păunescu (istoric, fost director al Muzeului Județean Giurgiu), Florin Colonaș (critic de artă), moderați de profesorul și istoricul Nicolae Scurtu.
Invitatul de onoare al evenimentului a fost însuși acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședintele Academiei Române.
Parcă în ciuda vremii dogoritoare de afară, cu un tonus extraordinar, cu deosebita-i cadență oratorică prof. Nicolae Scurtu a precizat că lucrarea în discuție „reprezintă eforturile îndelungate ale acestei echipe de autori, cercetări de arhivă, de bibliotecă, presă locală, cercetări de arhive particulare și locale. Oamenii aceștia au ceva cu totul special. Ei și-au însușit spusele unui emul al lui Nicolae Iorga care afirma că <<dacă ai un sat, ai grijă de el, dacă n-ai un sat, te rog să adopți unul!>>. Oamenii aceștia născuți și crescuți acolo, educați în lume s-au întors la matcă și au reliefat prin contribuțiile lor specificitatea acelei zone, a  acelui pământ. Această carte se constituie, de fapt, în una dintre cele mai interesante antologii de personaje existente cândva, care au apărut în cultura românească în ultima sută de ani. Această carte este truda unor oameni care au izbutit să aducă în prim plan istoria mai veche, modernă și recentă a Bolintinului.” Ca susținătoare a autorilor, dumneaei însăși fiind bolintineancă, Ștefania Dinu, director adjunct al Muzeului Național Cotroceni
consideră că „orașul Bolintin Vale este unul dintre cele mai norocoase orașe din România având o asemenea echipă de oameni inimoși și neobosiți care scot la lumină istoria și o împărtășesc cu noi prin lucrări bine documentate și  apreciate de specialiști. Este un minunat mod  de a-ți  dovedi apartenența  la o comunitate, la un neam și de a transmite copiilor de astăzi, tinerei generații un set de valori și un bagaj de cunoștințe care să îi ajute să nu-și uite  rădăcinile, tradiția și locul de baștină. Este un omagiu pe care autorii acestei excepționale lucrări îl aduc înaintașilor, locuitorilor de pe meleagurile bolintinene, este așa cum se spune foarte frumos în introducere, un exercițiu de nemurire. Toți visăm, mai mult sau mai puțin, la nemurire și eu cred că prin această carte toți cei pomeniți în paginile ei sunt deja Nemuritori.” O altă prezență feminină distinsă care a luat cuvântul în această sală a Academiei Române a fost dna Cristina
Olteanu, șefa Biroului județean al Arhivelor naționale Giurgiu: „Autorii acestor volume reușesc să privească dincolo de scopul imediat pentru care ele au fost create înțelegându-le conținutul informațional ca pe un puzzle ale cărui piese nu au cerut decât să fie îmbinate, puse cap la cap pentru a reda secvențial imagini ale evoluției comunității oferindu-ne, cel puțin nouă, celor care ne tragem rădăcinile din zona Bolintinului prilejul redescoperirii identității, în bună măsură uitate. Cele două volume oferă imaginea parcursului vieții sociale, evoluția numelor de locuri și persoane, de la naționalitate etnie și confesiunea locuitorilor comunității, până la activitățile ocupaționale ale acestora, dinamica populației, nașterea și evoluția familiilor, înrudirile stabilite între persoanele comunității, evoluția acestora în timp precum și rolul pe care l-au avut în parcursul și transformarea societății în diferitele etape ale vremii. Dat fiind caracterul de noutate, al  scopului și modului în care a fost elaborată lucrarea, autorii acesteia, pe lângă realizarea unui inedit exercițiu al nemuririi comunității bolintinene oferă o valoroasă sursă de informare urmașilor acestei comunități pentru identificarea propriilor rădăcini înfipte în adâncul a peste 200 de ani. Lucrarea aceasta relevă însemnătatea documentului de arhivă din perspectiva celei mai veridice și obiective surse de cercetare și informare și aduce un plus de cunoaștere și recunoaștere a rolului social al instituției arhivelor naționale în păstrarea și protejarea memoriei noastre colective.” A
urmat la pupitru diplomatul și scriitorul George Apostoiu care a subliniat încă o dată faptul că „informațiile din primele două volume, adunate deocamdată în 2000 de pagini, mărturisesc despre vechimea satului, despre toponimie, onomastică, despre viața religioasă și bisericească, despre meserii, localnici și venetici, negustorie și negustori, boieri și plugari. Ele depășesc interesul imediat al locului, fac parte dintr-un patrimoniu de izvoare și documente pentru care Academia are temeiul să ia cunoștință și să le valorifice.” Cu multă modestie și emoție în glas, fostul director al Muzeului Giurgiu, dl. Emil Păunescu a mărturisit: „Ca mic istoric, dar care am viciul acesta al bibliografiilor confirm că, într-adevăr, din nefericire, în alte zone ale țării, în comunități cu tradiții care impresionează nu s-au găsit oamenii care să facă așa ceva. Autorii ne-au încredințat că lucrează la al treilea volum în care vor fructifica o nouă parte din munca aceasta migăloasă de repertoriere a documentelor.”
Așa cum spuneam și mai sus, invitatul special al acestei lansări a fost acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române. Cu o notă elegantă, o distincție
aparte, a subliniat importanța acestei lucrări din perspectivă academică, științifică, aceste peste 2000 de pagini fiind de un real ajutor cercetătorilor, oamenilor de știință în demersurile lor de evidențiere a adevărului istoric, social și cultural: „Este o operă care redă un univers uman pe care Nicolae Iorga, imediat după primul război, îl numea, într-un faimos studiu al său, "istoria țării prin cei mici". Lumea aceasta mică, lumea de negustori, de arendași, lumea de țărani care mișună în documentele pe care le-ați adunat este adevărata Românie. Dumneavoastră ați
reușit, și repet, nu știu o altă lucrare de această proporție, ați reușit să faceți o istorie adâncă, o proiecție adâncă în universul acesta țărănesc și popular. La dumneavoastră este o lume țărănească, dar și o lume populară care bate la porțile orașului care face până la urmă și unirea de la 1859, aici în Muntenia și face chiar și Revoluția de la 1848. O lume efectiv cuceritoare! Ați făcut o treabă extraordinară și, într-adevăr, aici, la Academia Română era locul în care trebuia făcută prezentarea acestei lucrări.” Interesantă a fost și întâlnirea respectabilului academician cu criticul de artă Florin Colonaș, foști colegi de bancă în anii de școală. Asigându-i pe autori de tot sprijinul pe care îl vor primi necondiționat din partea celui mai înalt for cultural român, Florin Colonaș a creionat la rându-i importanța și necesitatea unei astfel de lucrări: „Dat fiind legăturile noastre colegiale și frățești, o prietenie de aproape 70 de  ani, îmi permit să spun că Răzvan Theodorescu a găsit întotdeauna un cuvânt bun și pentru tineri, dar și pentru oamenii care se preocupă de anumite domenii culturale și științifice și a fost întotdeauna deschis oricărei colaborări. Ceea ce răsfoim astăzi aici este o lucrare care are conexiuni foarte puternice sociologice, politice și onomastice. Sub diversele sale aspecte este un complex de date care va servi în viitor oamenilor care se ocupă de masterate, doctorate și care vor găsi aici seva unor informații extrem de precise.”
Vizibil impresionat de atmosfera creată, înconjurat de atâtea cuvinte de apreciere meritate, de încurajări pentru o continuitate la fel de serioasă a activității culturale,
Vasile Grigorescu, redactorul-șef al Revistei Sud și coordonatorul lucrării, atât de apreciată de oamenii avizați din domeniul cercetării, a mărturisit cu emoție: „Vă spun sincer și fără emfază că o astfel de lucrare nu s-a mai făcut până acum. Este o concepție originală și am pornit la drum având un plan cu structură firavă, doar câteva idei, un plan pe care a fost necesar să îl dezvoltăm din mers, să îl adaptăm să-l îmbogățim fără a avea neapărat un termen de comparație sau un exemplu la care să ne raportăm.  Rezultatul îl puteți vedea: informații inedite despre niște evenimente extrem de comune dar și cele mai importante din viața unui om: nașterea, căsătoria și moartea. Aceste două volume au rolul de a pune niște temelii, unele profunde, temeinice pentru interpretări și analize ce vor putea fi exprimate într-un limbaj mai ușor de asimilat, care se vor putea transforma în niște povești gustate de o categorie mult mai largă de cititori. O primă astfel de carte o
pregătim și va fi gata anul viitor.  Ea se va numi "Despre niște țărani" și va cuprinde genealogiile unor familii, multe imagini, o iconografie bogată, dar mai ales va cuprinde extraordinar de multe povești. Unele vesele, altele triste, unele cam fără perdea, povești în care personajele principale vor fi chiar oamenii din lucrarea aceasta prezentată astăzi.”
În foaierul sălii amfiteatru Ion Heliade Rădulescu de la etajul întâi al clădirii care aparține Academiei Române, cei aproape 60 de oameni, colaboratori ai revistelor „Sud” și „Bucureștiul literar și artistic”, prieteni ai cărților, fie ei cititori sau scriitori sau jurnaliști, cu toții au schimbat impresii, cărți de vizită, s-au inițiat proiecte, colaborări noi, totul în numele unei continuități care trebuie să vorbească despre noi, despre trecutul istoric al bătrânilor nostri, un trecut pe urmele căruia ne construim noi astăzi visele.


a consemnat Gabriel Dragnea



miercuri, 17 iulie 2019

Vinovăția ferestrelor în Revista Caligraf

În numărul din iulie al Revistei Caligraf, la rubrica "Cartea de poezie" a apărut o prezentare realizată de poetul Alexandru Cazacu referitoare la volumul meu de versuri "Vinovăția ferestrelor", apărută anul trecut la Ed. Armonii Culturale. Îi mulțumesc și pe această cale și îl asigur că poetul acesta va face tot ce îi va sta în putință pentru a oferi în continuare "cu generozitate lumina de care dispune și care se vrea adăugată unui fascicol de raze pentru a diminua umbrele unei lumi
prea adesea derutată de magnetismul atâtor efemere totemuri."


duminică, 14 iulie 2019

Nu e nimeni acasă

Și totuși, ne-am adus aminte
De vechile păsări, de îngerii obosiți,
Adormiți pe pontoane
În așteptarea vreunei vești.
În acest oraș îmbrățișat de istorii,
De păianjeni și secunde călătoare prin liniști
M-am certat că nu am venit mai devreme
În vechea biserică greacă, fostă moschee,
Să mă închin și să tac lângă sfinții care,
Parcă șoptesc despre dragoste și ură,
Mere și trădări.
Celui care nu mai aderă la nimic
I-am bătut în ușa închisă.
Doar paznicul de noapte,
Stăpân peste memoriile lui Istrati
Ne învață de sus, de pe trepte
Cum se scriu spovedaniile pentru învinși.

cu poetul A. Cazacu pe străzile Brăilei, în căutarea lui Panait Istrati, 1 iulie 2019

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"


miercuri, 19 iunie 2019

Ultimul act

Ea:
Pe banca aceasta din Paradis,
printre merii copți
voi rămâne singura femeie
care fumează în tăcere lângă tine
numărând culorile și florile
cărora le-am dat nume,
cuprinși de neliniști și teamă...

El:
Pe banca aceasta din lemn de cireș înflorit,
în Grădina promisă lumii
am învățat să culeg tăcerile îndrăgostiților
de sub cearcănele dimineților,
să valsez cu neliniștile păsărilor
în fumul tău de țigară Hell Blend.
Brațele, ochii, tălpile, buzele și trupul de țărână
le voi dărui cândva pământului
ofrandă pentru neascultare.
Mai păstrează-mi puțin din mărul tău roșu,
să-mi fac curaj să pot număra urmele gloanțelor
din ziduri și trupuri de fluturi deveniți îngeri.

(înainte de a se trage cortina)
El:
Ce zici, vrei să ne naștem din nou
când sărbătorim Schimbarea la Față?

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

antfox.com

miercuri, 12 iunie 2019

Cuvintele mă așteaptă acasă

De 40 de ani caut umbrele acelea albastre
Care m-au lăsat singur în teatrul clovnilor
Zilnic să mimez fericirea,
Confuz între două secunde.

În liniștea sălii, cu toți spectatorii în așteptare,
Pe scenă apare un copil cu o inimă-n palmă...
Bătăile sunt dese asemenea unui puls de poet
Rătăcit prin catacombele orașului,
În căutarea celei mai frumoase poezii de dragoste
Scrisă de îngeri pe spatele unei crisalide.
Deodată, pe scenă primesc un bilețel
Mirosind a smirnă și a lemn proaspăt tăiat:
"Liniștește-te, cuvintele te așteaptă acasă!"

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

sursa: internet



duminică, 9 iunie 2019

Ultima dorință

...și iarăși am strigat puternic pe scenă
tulburând neliniștile zecilor de generații
adormite sub pleoapele vineții
ale celui mai bătrân spectator al lumii,
timpul, colecționar de taine, regrete și tăceri:
Lăsați-mă să-mi îngrop păsările
în nisipul care mi-a mai rămas în clepsidră!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

sursa: internet


joi, 6 iunie 2019

Lăsați poezia să vorbească!

          Să ne imaginăm tot angrenajul acesta literar din România ca fiind o casă cu mai multe etaje. Aici, în acest imobil trăiesc împreună, cu bune, dar și cu frustrări, nemulțumiri reale scriitori, poeți, critici literari, editori, graficieni, fiecare cu talentul lui, cu propriile opinii și experiențe social-culturale. După cele observate în timp, după activitatea desfășurată aici, după gradul de experiență al celor care scriu am identificat o serie de, să le zicem ligi, așa, ca în fotbal: liga debutanților, a promisiunilor (scriitori care merită ținuți sub observație datorită textelor bune, care atrag atenția), liga
confirmaților (membrii USR, scriitori care au confirmat în timp prin volume apreciate de critică și cititori), liga popularilor (autori foarte cunoscuți, prezenți în majoritatea publicațiilor culturale sau invitați la diverse evenimente literare) și liga vedetelor (autori care pot fi văzuți doar la anumite evenimente literare publice, în emisiuni culturale tv sau  radiofonice). La parter, imediat cum se intră în această clădire „cu pretenții” întâlnim sectorul debutanților. Este locul cel mai aglomerat din toată casa. Imaginați-vă un mușuroi cu furnici mari, bătrâne (hotărâte să ocupe un loc în liga confirmaților doar pentru beneficiile oferite de acest statut), tineri cu dinții strânși, ambițioși, furnicuțe fascinate de ideea de a fi autoarele unor cărți prezente în librărie, visând la o oarecare faimă, respect, să ofere autografe colegilor de școală (mai târziu autori de best-seller-uri), furnicuțe care ar face orice și scrie oricum numai să câștige un premiu național care să le propulseze în pagini întregi ale unor reviste cu tradiție și furnici liniștite care își văd de scris considerându-l o chemare, acel ceva la care nu pot renunța indiferent de numărul barierelor sau a nedreptăților cu care sunt lovite. Tot aici, la parter sunt cele mai multe încăperi, birouri ale zecilor de reviste și edituri care încearcă tot felul de strategii de marketing, caută posibilități care să atragă cât mai mulți creatori, indiferent de vocea interioară, de glasul care dorește să fie auzit, srl-uri diverse care rezervă loc atât celor cu potențial literar, cât și acelora în fața cărora hârtia oftează, tace și acceptă cu neputință tot ceea ce nu se poate spune nici măcar duhovnicilor. Până aici, toate bune! Atmosfera de la parter reflectă cu adevărat ideea de democrație, libertatea de exprimare, de a încerca acel ceva care ar putea fi o reușită, o satisfacție, bucuria care te îndeamnă să mergi mai departe. Adevăratele încercări care pun sângele în mișcare și nervii în competiție abia acum își fac apariția. Dacă ești de bună credință și principiile sunt cele care îți dictează pașii pe scări, cu cât încerci să treci la un nivel superior, cu atât obstacolele se înmulțesc, invidiile și orgoliile nemăsurate devin umbre care pândesc la orice colț, iar frustrările devin arme care te amenință să renunți. Alții, destul de mulți, au propriile lor socoteli, își gestionează altfel bunul simț și demnitatea, vectorii de reușită fiind compromisul, derapajul moral în contextul unor conjuncturi dubioase și jocuri de culise premeditate. În timp ce voi, autori demni, vă asumați conștient pasul pe scări, plin de provocări spre nivelul următor alții, argumentând zgomotos pe marginea „valorii lor certe” iau liftul. Sacrificii se fac de ambele părți, dar gustul reușitei reale îl simte doar acela care se zbate să fie altfel, care nu vrea să fie o altă linie trasată haotic pe harta vieții. Gustul fiecărei victorii sau înfrângeri sincere îl va simți acela care este conștient că în lumea plină de linii el este curba care face diferența. Sus, la ultimul etaj sunt birourile conducerii. Aici sunt aceia care, în lipsa ferestrelor nu pot și nici nu vor să privească în jos, să participe la trierea și identificarea acelor voci din ligile inferioare care merită să fie auzite în această mare paradă a gândurilor și sentimentelor lumii.
Chiar dacă uneori, pe nedrept nu sunteți vizibil conturați în pagini de revistă, nu vi se recunosc anumite reușite literare, bucurați-vă că existați între parantezele acestui har care v-a ales să faceți poezie! În această matematică a necunoscutelor, a oportunităților, a dilemelor, a concesiilor, vouă, care vi s-a dat cu adevărat harul, bucurați-vă că faceți parte din ecuația poeziei fără să așteptați confirmări și glorii de-o clipă. Iar vouă, celor care priviți în gol, de acolo de sus, anesteziați cu nepăsare și orbiți doar de interese personale, vouă, celor care mențineți vie caracatița asta a nedreptăților care sugrumă glasuri vii și anulează zborurile unor aripi tinere, luați o pauză și lăsați poezia să vorbească!

material de Gabriel Dragnea (Revista Sud, nr. 5-6 / 2019, rubrica PRETEXTE)

joi, 30 mai 2019

Prezentul și-a pregătit soldații

Pe afișul spectacolului meu într-un singur act
"Nu e loc pentru renunțare"
am trecut declarația de libertate a poeților!
Trecutul nostru nu vrea să se sinucidă
la umbra mărului care ne amintește de prima ispită,
de primul obstacol, de neputințe încolțite-n vise,
de prima rătăcire printre ecuațiile fricii!

Prezentul meu și-a pregătit soldații păcii,
care deja mărșăluiesc peste umbrele celor înarmați
și gata să tragă fără ezitare în poeziile mele
condamnate la uitare, la tăcere și praf.
Trupurile poemelor, acoperite cu file de calendar,
cu anotimpuri și mir din roua dimineților încă vii
vor fi purtate de păsări până la porțile  cetății cu îngeri orbi.
Pe aripile lor vor fi tatuate toate poemele mele
și nicio umbră nu va mai trage.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

                        media.defense.gov

joi, 9 mai 2019

Fotograme

Oamenii nu știu să moară!
Ei doar se sinucid cu mere
așa cum au învățat
de la Adam și Eva.
Un copil orfan
desenează
pe frunze uscate
un apus întârziat
peste mormintele florilor.
Eu adorm târziu întrebându-mă
ce fac îngerii
când fluturii plâng
păzind amintirile oamenilor.
De când am băut din Hipocrene
în fiecare dimineață
mă trezesc făcând acrobații
pe marginea pământului.

La finalul acestui monolog
Tăcerile poeților
Au încolțit în păsări.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

thequietus.com


duminică, 5 mai 2019

Copilul pierdut al acestei Duminici

Pe copilul pierdut al acestei Duminici
l-am regăsit târziu acoperindu-și ultimele vise
cu scrumul zilelor arse, aduse ofrandă zeilor,
să se bucure și el de o Lumină Nouă
și, pentru o clipă, să primească aripă,
să poată învăța zborul până la Sărbătoarea Păsărilor.

L-am regăsit desenând peste urmele pașilor lumii
o lună rănită, strigând îndurare tăcerilor
și umbrelor care ascund ultimele poeme
despre muguri noi, dimineți împietrite și noi.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

news.artnet.com

luni, 22 aprilie 2019

Sufletul meu nu are ieșire la mare

Zilnic cioplesc în trunchiul acesta vechi de copac,
primit în dar la nașterea mea,
împreună cu toate zbaterile, rugăciunile,
tăcerile și neputințele generațiilor trecute
și rătăcite prin calendarele lumii,
toate lănțuite de rănile mele deschise
care povestesc lumii de ce mă iubesc păsările.

Zilnic cioplesc în trunchiul acesta vechi de copac
brațele zorilor desenând pe zidurile cetăților
jocul îngerilor din visele pruncilor.
Pe Porțile Paradisului acopăr cu poezie
urmele gloanțelor care mi-au omorât diminețile.

Zilnic cioplesc în trunchiul acesta
singura barcă pentru evadarea mea
dintre granițele acestei lumi cu măști tatuate-n priviri,
să mă ascund într-un trup nou de duminică
brodată cu amintiri, cu îngeri și îmbrățișări.
Din păcate, sufletul meu nu are ieșire la mare.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

evenimentemuzeale.ro

vineri, 19 aprilie 2019

Lăsați-vă rădăcinile-n cer!

În piesa aceasta joc de 40 de ani,
lângă o biserică cu clopot spart, un pian,
un înger bolnav, înlăcrimat și tăcut
ca o primăvară orfană, cu verdele rătăcit
printre umbrele unei picturi despre noaptea unui trecător
cu visele ascunse în păsări și sfinți.
Eu îmbrățișez spectatorii ca-ntr-un rămas bun
și le șoptesc, așa cum o fac tăcerile îngerilor:
Lăsați-vă rădăcinile-n cer!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

pinterest.com

luni, 15 aprilie 2019

#epitafulunuipoet2

Pe sufletul meu s-au odihnit și prunci și umbre,
Singurătăți hrănite cu poeme
În care îngerii plâng peste calendare,
Peste nopțile copiilor fără anotimpuri,
Lângă ruginite altare, în ecou de rugăciuni și tăceri.

Aici, în dreptunghiul acesta perfect îngrădit,
În această matematică a liniștii sunt doar eu...
Un poet cu vise încărunțite
Care a trecut Styxul plătind cu propriile poeme,
Îmbrățișate cândva de dimineți obosite,
De umbre rătăcite și tristeți de copii.
Aici, în dreptunghiul acesta sunt doar eu
Așadar, nu ați pierdut nimic!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

pixels.com

duminică, 24 martie 2019

Poetul nu păstrează nimic pentru sine!

          Urmare a unui dezinteres aproape general, efect al altor numeroase strategii de marketing, multe fapte, evenimente și personalități culturale sunt aliniate la colțul cu vechituri ale istoriei, înlocuite de cele mai multe ori cu kitsch-uri îmbrăcate în glorie de moment sau cu prostia făcută public în numele relaxării și divertismentului facil. Există evenimente culturale, sociale și istorice care au adus cândva glorie acestor locuri pline de românism, tradiții, de idealuri neîngenuncheate și sacrificii consemnate. Astăzi, ele zac prăfuite între file de cărți condamnate la mucegaiul uitării. Tăcerea lor este tăcerea generațiilor care nu știu să privească, să asculte, să (se) roage.                 Ceea ce urmează este doar un exemplu de „așa nu”, care ar merita trecut în registrul situațiilor de urgență ale societății noastre tot mai consumatoare de inutil. Știu că este un exemplu mic și, cu siguranță sunt altele, mult mai importante și cu un impact mai mare asupra oamenilor de azi, dar merg pe ideea conform căreia „pic cu pic se face lacul”. Cred că o carte citită lângă o altă carte citită, ajutorul oferit cuiva după un zbor terminat brusc cu o aripă frântă, o piesă de teatru povestită celui de lângă noi, un pian în mijlocul naturii vii și un dans imaginat pe holurile celui mai vechi muzeu sau clădire a orașului, o simplă mângâiere pe obrazul plâns al unui copil, toate acestea sunt doar câteva fotografii ale unei existențe reușite. Nimic din tot ce se întâmplă în viața noastră nu completează în totalitate puzzle-ul unei existențe perfecte. Eu, sincer, nici nu mi-aș dori așa ceva pentru că, în primul rând cred în rolul pe care îl au antonimiile în viețile noastre pestrițe. Cred că, într-o mare măsură ne putem salva cromatica acestei vieți în ceva mai echilibrat, mai viu, mai atent la „lucrurile cu adevărat importante”, vorba lui Alexandru Paleologu. 
          Așadar, unul dintre bunii mei prieteni a fost plecat pentru câteva zile la Montpellier, în interes de serviciu. Tot comentând și inventariind atracțiile turistice, activitățile culturale ale zonei mi-am amintit cu o deosebită bucurie de un eveniment cultural de amploare care a avut loc la Montpellier cu foarte mult timp în urmă. Despre acest moment am aflat de la profesoara mea de limbă și literatură română din liceul anilor 90. Mai precis, acum 141 de ani, în ziua de 19 mai 1878, la un an distanță de crucialul moment al câștigării cu arma în mână a independenței noastre ca stat și națiune, poetul Vasile Alecsandri, Romulus Scriban și încă un poet din Târgu Mureș participă la un concurs literar organizat de „Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice”. La acest concurs literar, care a avut ca temă „Cântecul Latinității”, juriul format din Frederic Mistral, Charles de Tortolon (poeți), Alfred de Quintana, Graziado Ascoli (filologi) și românul Mihai Obedeanu îl declară câștigător pe Vasile Alecsandri pentru poezia „Cântecul gintei latine”. Dintre toți participanții italieni, francezi, spanioli, portughezi, sudamericani, în general creatori vorbitori ai limbilor și dialectelor romanice, juriul a convenit să-i ofere lui Alecsandri cupa aferentă locului întâi şi o fotografie cu dedicaţie. Realizată din bronz și având o înălțime de 38 de cm cupa are reprezentată în basorelief legenda lui Romulus şi Remus, dar și o inscripţie în limba latină: SURGE LUCE (Înalţă-te la lumină!).
          Referitor la primirea extraordinarei vești, poetul scria astfel: „Nu puţin m-am bucurat de acest triumf, mai cu seamă că el a contribuit a redeştepta simpatiile confraţilor noştri latini pentru ţara noastră”. Nereușind să ajungă la festivalul de premiere, unde se strânseseră peste 60.000 de spectatori, Vasile Alecsandri a intrat, totuși, în posesia premiului său patru ani mai târziu, pe 12 mai 1882. Tot atunci îl cunoaște personal pe Frederic Mistral, chiar în reședința de vară a acestuia din satul Maillane. Atât de valoroase, atât de aproape de suflet i-au fost aceste obiecte, fapt pentru care ele au fost păstrate de autorul român pe masa lui de lucru de la Mirceşti pînă în ultima clipă a vieţii. La 42 de ani de la moartea poetului, atât trofeul din bronz cât și fotografia cu dedicație primită de la Alfred de Quintana au fost donate Academiei Române de către fiica poetului, Maria. Ulterior, în 1969 acestea au intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie a României.
         Versurile lui Alecsandri au fost traduse în provensală, retoromană, latină, germană, polonă, maghiară şi ebraică devenind în scurt timp un poem răspândit și cunoscut în toată lumea: „Latina gintă e regină/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină/ Lucind prin timpii seculari.// Menirea ei tot înainte/ Măreţ îndreaptă paşii săi./ Ea merge-n capul altor ginte/ Vărsând lumină-n urma ei.// Latina gintă e vergină,/ Cu farmec dulce, răpitor;/ Străinu-n cale-i se înclină/ Şi pe genunchi cade cu dor./ Frumoasă, vie, zâmbitoare,/ Sub cer senin, în aer cald,/ Ea se mirează-n splendid soare,/ Se scaldă-n mare de smarald.// Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori./ Dar e teribilă-n mânie/ Când braţul ei liberator/ Loveşte-n cruda tiranie/ Şi luptă pentru-al său onor.// În ziua cea de judecată,/ Când faţă-n cer cu Domnul sfânt/ Latina gintă-a fi-ntrebată/ Ce a făcut pe-acest pământ?/ Ea va răspunde sus şi tare:/ „O! Doamne,-n lume cât am stat,/ În ochii săi plini de-admirare/ Pe tine te-am reprezentat!”
        Mulți au scris și vorbit  despre opera și personalitatea lui Alecsandri, dar se pare că tabloul cel mai reușit al descrierii poetului de la Mircești l-a realizat B.P.Hașdeu: „El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile românimii, el şi-a îmbărbătat neamul. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-a fost specific românesc şi în talentul lui nici o pornire, care să nu fi fost specific românească”.
          Anii au trecut, amintirile unor astfel de momente sunt tot mai șterse, interesul de a le scoate din praf este tot mai mic, la fel ca gradul de înțelegere a unor aspecte precum cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
        Poetul nu păstrează nimic pentru sine! Toate care rămân în urma lui sunt repere spirituale, hărți anti-rătăcire, rețete pentru ieșirea din tăcere și amorțire. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția și respectul către tot ce au lăsat marii poeți și scriitori în urma lor, adevărate comori pentru "minte, inimă și literatură". Numai așa ne vom putea înălța la lumină.

Gabriel Dragnea
materialul rubricii PRETEXTE din Revista Sud, nr. 3-4, martie-aprilie 2019

cupa lui V. Alecsandri