5 ani fără Eugen Rotaru

Fiecare creație are un creator și un destin propriu. Fiecărei opere îi corespunde un autor.

Perechile sunt clare: poezie-poet, sculptură-sculptor, pictură-pictor și exemplele pot continua fără un prea mare efort, vizitând astfel toate domeniile de creație care presupun existența unui lucru finit purtător de semnătură. Și totuși, atât în muzica anilor 80, 90, cât și în cea actuală popularitatea, aplauzele și aprecierile directe le-au luat și continuă să le ia doar interpreții. Prea puțini dintre cei care ascultă și fredonează melodiile preferate cunosc compozitorul și textierul piesei. Bucuria cu care ne raportăm la o melodie aflată în colecția noastră de suflet este generată de mesajul transmis prin vers, dar și prin stilul și calitatea interpretării, acestea din urmă fiind elemente care aparțin exclusiv interpretului. Adesea versurile se desprind de creatorul lor, se îndepărtează ușor, acesta din urmă privind de la distanță parcursul, soarta propriei creații. În general, creatorul versurilor nu rămâne în memoria afectivă a celui interesat de produsul cultural muzical. În măsura în care este atent la alegerea interpretului, care devine reprezentantul creației sale, doar atunci textierul se poate bucura de impactul propriei realizări.
          Încântați de versuri și acorduri, de mesajul transmis împreună cu linia melodică, unii iubitori de muzică chiar caută semnăturile celor care au reușit să le miște sufletul, descoperindu-i astfel pe Ion Cristinoiu, Vasile Veselovski, Marius Țeicu, Roxana Popescu, Andreea Andrei, Viorela Filip, Mihai Dumbravă, Mihai Maximilian, Florin Bogardo, Florin Pretorian sau Eugen Rotaru. Dintre toți cei enumerați, mă voi opri asupra autorului versurilor melodiei Dă Doamne cântec interpretată de mult regretata solistă Laura Stoica: „Dă, Doamne, cântec,/ Dă, Doamne, vers/ Să port credința mea/ În Univers.// Dă, Doamne, viață,/ Dă, Doamne, nor,/ Și ascultă ruga oamenilor.” sau de versurile piesei Dau viața mea pentr-o iubire interpretată exemplar de Monica Anghel: „Dau viata mea pentr-o iubire/ Supremul preț pe care-l poate-un om plăti/ Dau viața mea pentr-o iubire/ Să mori iubind și să mă nasc pentru-a iubi/ Să ard de dor așa cum n-am putut trăi.” Până aici, nimic nou. Așadar cunoaștem foarte bine interpreții, dar puțini sunt aceia care cunosc faptul că autorul acestor versuri care au ajuns să fie fredonate de sute și mii de oameni încă de la lansarea lor pe piața muzicală este Eugen Rotaru. Alegerea de a-l omagia în această rubrică se datorează faptului că în luna octombrie, în cadrul Festivalului Toamna Culturală Bolintineană, la Concursul de literatură Dimitrie Bolintineanu, unul din premiile care se vor acorda atunci va purta numele celui care a scris inclusiv versurile piesei Fericirea are chipul tău, solistă fiind Mihaela Runceanu, o altă imensă pierdere a muzicii ușoare românești: „Fericirea are chipul tău/ Luminat de dragoste mereu/ Ochii mi-au dăruit/ Cerul lor infinit/ Pentru inima mea// Fericirea are chipul tău/ Și-n privirea ta voi sta mereu/ Fericită să fiu/ Că iubirea o știu/ Împlinind viața mea.”
          Eugen Rotaru s-a născut în Basarabia, pe care o părăsește rapid, la numai 3 ani, când părinții se refugiază din raionul Bălți, stabilindu-se ulterior în România, în localitatea Bolintin Vale. Aici își începe anii de școală și tot aici finalizează studiile liceale. A urmat cursurile Școlii Sanitare din București și apoi Facultatea de Chimie devenind pentru o perioadă chiar profesorul de chimie al artistei Oana Sârbu, la Liceul Iulia Hașdeu din București. Dar pentru că era atras de dorința de a compune texte pentru melodii, scenarii pentru teatru și film sau librete de operă, Eugen Rotaru renunță la cariera didactică și, ulterior la postul de șef de laborator de analize la Spitalul Ichilov din Tel Aviv, dedicându-se exclusiv vieții artistice.
          La nici un an de la plecarea fără întoarcere a lui Eugen Rotaru în 2018, înaintea lansării postume a cărții Pe versuri de Eugen Rotaru (Editura Muzicală), în cadrul emisiunii Foc de P.A.E a lui Andrei Partoș din noiembrie 2019, actrița Maria Rotaru – soția textierului – spunea astfel: „Curgeau versurile din Eugen Rotaru, parcă se născuse cu ele. Compunea chiar și 4-5 texte în aceeași zi. Avea o ușurință de a scrie nemaipomenită, pasiune și talent de la Dumnezeu și îi plăcea ceea ce făcea.”
A scris musicaluri, cuplete și scenete pentru teatrele de revistă și pentru emisiunile de varietăți TV și peste 800 de texte de muzică ușoară, multe dintre acestea devenind rapid mari șlagăre premiate la diverse festivaluri naționale și din străinătate.
          Aceste rânduri sunt un remember Eugen Rotaru, cândva un adolescent al Bolintinului din vale, un profesor de liceu iubit de elevi, dar mai ales un poet care a privit mereu discret cum versurile sale au devenit ștafete de suflet între generații.
 
Gabriel Dragnea

 
 
 

...în textura unei dimineți

Nu voi apuca să îmi termin

Băutura,

De savurat visurile 

Încolțite încă de ieri

În textura dimineții

Refuzată de toți.

Ce aud acum

Sunt notele de fundal

Ale unei crime în desfășurare

Iar acțiunea însăși este

În jumătatea goală a 

Singurului pahar din care îmi beau

Singurătățile și nepăsările.

În acest neplin am exersat împietrirea

Eliberată din trupul păsării fără zbor,

Ascuns în poemul meu 

Despre renunțarea la culori și poduri.

Aflată în derivă pe marea 

De sub tâmplele lui Dumnezeu

Luna își ascunde umbrele

În golul paharului mătuit și ciobit

Printre neputințe și tulburări.

Așa cum ți-am spus și ieri,

Anatol Vieru încă este compozitorul

Emoțiilor mele.

acrylicpaintingwithgingercook.com

Exersez

Mai sărac cu o mare
Departe de flux,
Sub cerul opal
Spre care urc -
Neluminată scară
Spre târgul cu veșminte
De îngeri decăzuți
Și priviri noi la tombola
Ultimei iertări a lumii.
Nu sunt la început
Și nu voi fi acela 
Care va desena resemnat
Ultimul punct.
E doar o nouă-ncercare,
Totul este un exercițiu mistic
Sincer și intens, și natural.
Drumul bătrânilor
De-acasă duminica
Spre lumânărar și 'napoi,
E același sub pasul meu,
Un fitness rural.
Transpirat
La marginea unui cuvânt
Exersez neînțelese iubiri
Dintr-un discurs mural.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

streetarttourparis.com

Vasile Zamfir – un remember al metaforelor discrete

          Pe acest poet îl știu din anii de liceu, dintr-o mică agendă în care erau scrise mai multe poeme care i-au plăcut mamei mele, în anii adolescenței ei. Printre aceste poeme colecționate între cele două coperte roșii,

cartonate erau scrise de mână și câteva versuri dintr-o creație care nu surprinde neapărat, dar este o poezie care își lasă cuvintele să se joace atent și cuminte pe filele îngălbenite de vreme: Câteodată/ mă aștept pe mine însumi/ Mi-e urât de cel care așteaptă/ și dor cumplit/ de cel care trebuie să vină./ Unde rătăcesc oare atunci?/ Pe ce meleaguri/ pasc turmele înspăimântate./ Poate nu e bine/ să merg înainte,/ dar sigur sînt/ că pot întâmpina/ toate loviturile./ Pleacă cocorii/ Cu zilele mele sub aripi…/ De nu le-ar scăpa/ în oceanul atâtor așteptări!” 
          Citindu-i versurile se pot observa cu ușurință în structura acestui poet nu doar elemente specifice creatorilor de poezie, cum ar fi visarea și melancolia, dar și caracteristici precum discreția, timiditatea, teama de a păși arogant, îngâmfat și zgomotos prin grădina pestriță a scriitorilor. Fie că vorbim despre perioada anilor `70, fie că ne raportăm la prezentul efervescent, tocmai aceste trăsături improprii lumii artiștilor îl recomandă lumii, devenind astfel, unul dintre acei creatori, care prin atitudinea calmă, mereu în expectativă, asigură frumoasa diversitate a gândurilor și spontaneitate a reacțiilor lirice: „Mă strigă poezia cu slobodă-nșirare/ de stele și luceferi dînd flăcări la izvor,/ mă-nalț spre culmi de aur cu spuma grea de mare, - / spre templul amintirii cu cei plecați cobor.// Nu-mi fac văleat din turle, nu mă deschid în norme;/ nu-mi rotunjesc nici visul, nici viața după ceas./ Din forme vechi vreau suflet să torn noilor forme./ Dogoare sînt ce urcă spre cer din lemnul ars". 
Vasile Zamfir a debutat în 1965 cu volumul de poeme „Sufletul copacilor”,la Editura pentru Literatură, urmând apoi noi volume de versuri precum, „Dimineața cu fluturi” (1967), „La marginea lumii” (1970), „Bucurii cotidiene” (1972), „Nervurile toamnei” (1973), „Regăsire la porți” (1976), „Unghiuri mișcătoare” (1977), „Culorile iubirii” (1978) sau „Cântec de alean” (1980), care vin să confirme talentul poetului dâmbovițean, remarcat și de Al. Andrițoiu, Ion Brad sau Nichita Stănescu. Din anul 2001, biblioteca din localitatea Vișina, jud. Dâmbovița poartă numele de Vasile Zamfir, semn de respect pentru întreaga activitate a poetului. 
          Și, pentru că fiecare „ianuarie” trebuie să îi aparțină celui care a purtat în suflet și lacrimi și oameni, nemărginite doruri și-ndemnuri discrete pentru o metaforă nouă, am găsit potrivită semnalarea poemului „Toamnă cu zei” de Vasile Zamfir, dedicat bunilor prieteni Mihai Eminescu și Ion Creangă: „Mi-e drag, mi-a devenit nespus de drag,/ Când simt în piept parfumul crizantemii,/ Să mă opresc un ceas lângă un prag/ De cârciumă, unde ciocnesc boemii./ La hanul toamnei, când în cramă vinul,/ Oprit din fiert, e doar un zumzet numa,/ Când carul-mare-şi scutură ciorchinul/ Şi pe acoperiş sclipeşte bruma,/ Atunci, la ceas târziu, la han de zgură,/ Într-un ungher de târg provincial,/ S-ascult în noapte un zgomot de trăsură/ Şi câini lătrând cu glas patriarhal./ Şi-aş vrea atunci, mi-ar fi nespus de drag,/ Să se deschidă uşa la dugheană,/ Să treacă umbre sfinte peste prag,/ În ciocnet de pahare şi de cană./ Să văd doi domni, venind din altă vreme,/ Rămaşi aşa, ca împietriţi în veac,/ Cu plete unul (chipul ca din steme),/ Cellalt în haine groase de şiac./ La mese-apropiate, tăinuind/ Ei doi, sporovăind la ceas de noapte;/ Eu, la o parte, să-i privesc cu jind./ (În oale vin – cât în dugheană şoapte)./ Venind aşa, cu ochi înlăcrimaţi,/ Să îngenunchi pe cea din urmă treaptă,/ Şi-n timp ce ei mă vor privi miraţi,/ Să le sărut sfinţita mână dreaptă.”

Gabriel Dragnea

„Până la marginea nostalgiei"

         Într-un slalom printre pagini virtuale dedicate poeților mai vechi ori contemporani, printre versuri care încă mai păstrează cadența unei epoci culturale vii, de secol XX, nu foarte îndepărtat, dar totuși atât de necunoscut de

tinerele generații, am întâlnit un poem superb, de dragoste. Aș spune, poate cel mai frumos poem de dragoste citit în ultima perioadă. Iată-l: „Când m-am îndrăgostit de/ Penelopa/ Steaua mea nu era prea departe/ De pământ și de moarte/ Ulise murise/ Eu/ Aproape umbră aproape zeu/ Pe sub ochiul divinității/ Umblam printre pețitorii cetății/ Pe-atunci/ Penelopa-și țesea/ Pânza din lacrima mea.” 
          Ion Sofia Manolescu, autorul ales pentru această rubrică, debutează în 1932 în revista „Carnet literar”, iar patru ani mai târziu, în 1936, încurajat de poeții Saşa Pană şi Max Blecher își publică primul volum de versuri, Odihnă neagră, într-o ediție numerotată de doar 200 de exemplare, tipărită de Editura Unu. După aproximativ opt ani este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români susținut fiind de deja celebrii Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Eugen Lovinescu.
          În cartea Poeți români de azi, criticul literar Gheorghe Grigurcu îl situează la rubrica „Ruralii rafinați” din care mai fac parte autori precum Zaharia Stancu, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț, Ileana Mălăncioiu, , Ion Horea, Petre Ghelmez și Petre Got. Un semn că poezia lui nu a trecut neobservată și nu merită clasată sau indexată chiar atât de alert, ca și când am vorbi despre un curent liric perimat, necongruent stilului actual, uneori experimental. Versurile lui au o anume combustie care o face să fie vie, chiar și astăzi, după 30 de ani de la plecarea lui în lumea încă neaccesibilă nouă: „Îmi adun pleoapele pe albia insomniei/ să nu le înfățișez prea aproape de zgomotul ars./ Din ciobul surâsului mi-am aruncat dinții/ care se reflectau în madrigalul oglinzilor.// Numai pe gustul amar dintre ziduri/ m-au lăsat ferestrele întredeschis./ M-au lăsat să pot fugi până la focul înalt,/ până la capătul unui hohot.// Poate că trebuia să mă întorc singur/ cu nici o speranță legată de caroserie./ Poate că trebuia să rămân lângă nufărul/ desfăcut pe luntrea așteptată-n desfrâu.// Împingându-mi cuvântul până dincolo de cuvânt,/ până la marginea nostalgiei din prima ninsoare,/ mi-am trecut prin deget inelul mort/ și mi-am aruncat veștmintele strânse de fericire.” (Insomnie)
          Despre personalitatea acestui scriitor ale cărui versuri sunt tot mai necunoscute sau prea puțin frecventate, Ana Blandiana, în cartea Soră lume apărută în anul 2020 la Ed. Humanitas, îl amintește în memoriile personale schițându-l foarte sumar, dar suficient pentru a înțelege că era un personaj lipsit de efervescență socială excesivă, un scriitor nonevaziv pentru care termenul „invaziv” nu era decât un element regăsit în istoria marilor cuceritori ai lumii: „...venind în București rar și timid, intrând în restaurantul Casei Scriitorilor recules ca într-o biserică, făcea parte dintre acei rari oameni pe care modestia îi împiedică nu numai să fie recunoscuți la adevărata valoare de ceilalți, ci chiar să se descopere ei înșiși. Nu suferea de lipsa de recunoaștere a lumii literare, dimpotrivă, avea un fel de veselie copilărească, expresie a unei bunătăți aproape ciudate, fără motiv și scop și fără să fie conștient de ea.”
          Căutând tot mai multe informații despre cărțile lui și viața-i zbuciumată care l-a obligat să accepte diferite activități pentru a-și asigura existența, pe site-ul unei case de licitații dedicată bibliofiliei, fotografiei istorice și documentelor de epocă am descoperit că există câteva dintre exemplarele numerotate ale volumului de debut al lui Ion S. Manolescu, Odihna neagră. Astfel că exemplarul nr. 115, tipărit de Editura „UNU” în 1936, cu un portret al autorului de M. H. Maxy la începutul volumului a fost scos la licitație și vândut pentru suma de 400 de euro. Încă neadjudecat de nimeni a rămas exemplarul cu nr. 119 al aceluiași volum de debut tipărit în 200 de exemplare, prețul de pornire al licitației fiind de 300 de euro.

…cu ea, lângă o limonadă cu miere polifloră

În garsoniera unui bloc din `80
Ea, singură, amesteca un cub de zahăr brun
Într-o limonadă cu miere polifloră din UE.

Acum două zile, pe stradă,
Un subcontractor al Primăriei
Elibera împotriva țânțarilor o substanță iritantă pentru ochi.
Pe buze o simțeam iute-acrișoară
Ca un sirop de măcriș cu arome discrete de ardei iute.
La fiecare intersecție, copiii adunau de pe jos
Toate monedele de 10 și 50 de bani,
Fericiți că aveau pentru înghețată.
Pe drum știu că ne-a depășit o mașină grăbită
Claxonând de nervi și nu din solidaritate
Pentru tristețea mergând la pas, în cortegiu.
Pe marginea drumului unii strigau că au chitanțe, facturi,
Alții priveau de la balcoane parcă salutând
Un viitor previzibil în zgomotul discret
Al pașilor pe asfaltul masat sub tocuri.
Înainte să îmi pună capacul am tresărit pavlovian.

Afară începuse să plouă
Iar gândul meu era la o limonadă
Cu un cub de zahăr brun
Și câteva lingurițe cu miere polifloră din UE.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă".

Funeral (1899) - Andre Derain

Morfină și trap cu îngeri

Bandajat la cele mai retrase gânduri,
Aud ambulanța dintre două tăceri.
Se grăbește cu orele, cu trupul
Spre cel mai apropiat spital al uitaților.
Nicio încercare de resuscitare,
Doar o poezie recitată de un clovn
La un semafor cu un intermitent galben pal.
În rezerva cu paturi de sticlă,
Între perfuzia de seară și ecoul unor vechi iluzii,
Între salon și blocul operator
Hristul meu de azi își plimbă crucea cu miros de rai.
După refrenul acestui trap cu îngeri
Cred că voi mai cere o morfină
Pentru venele mele despletite.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

The Accident, 1941 - Oswaldo Guayasamin

„Numai tristețea cade în rafale”

          Tânărul de 35 de ani care debuta în paginile antologiei literare 13 Poeți și-ar fi dorit, chiar și la modul ironic, cum au afirmat unii prieteni ai lui, să debuteze editorial la 47 de ani, asemenea lui Tudor Arghezi. I-ar mai fi trebuit cîteva luni pentru a-și pune planul în aplicare. Dar undeva, Sus, la Marea Ședință în care se decide soarta sufletelor s-a hotărât că mai este nevoie de un poet. Nu știm de ce, nu știm pentru ce, un lucru, în schimb, este cert. Prin sertare și pagini de revistă rătăcesc versurile unor poeme care nu s-au întâlnit niciodată între copertele unei cărți care să poarte numele autorului lor.

foto de Floriean Simion în 
ziarulrevolutionarul.ro

          În plină tinerețe a frecventat cenaclul literar „Ion Popovici Bănățeanul” din Lugoj și a lucrat ca ziarist la Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului”, la săptămânalul „Lugojul” în perioada 1992-1997 și apoi la săptămânalul „Actualitatea lugojeană” din 1997 și până în anul plecării sale definitive. Printre puținele lui reușite literare menționez prezența lui în Cartea poeților, Ed. LugojPress, în 1994, dar cea mai importantă care merită discutată este apariția unui grupaj de versuri ale sale în antologia 13 Poeți, amintită mai sus.

          Încă din paginile introductive ale volumului dedicat debutanților, criticul Alex Ștefănescu îi remarcă lirismul subliniind că poetul „Claudiu Bazalt, în versurile sale enunțiative, oraculare, se încumetă, cu juvenilă temeritate, să dea o replică lirică «necuvintelor» lui Nichita Stănescu, recurgând la «necuvinte», adică la o reinvestire a limbii cu un sens primordial.”

          Ce poate fi mai apreciativ la început de parcurs poetic decât să primești astfel de încurajări, într-un context în care să apară numele lui Nichita?

          Poetul Claudiu Bazalt nu încearcă să forțeze cuvântul și nici nu are nevoie. Nu trebuie să caute mult metafora esențială care să surprindă. Ea vine natural, ca urmare a unei chemări blânde, protectoare, cum nu se poate întâlni decât între parantezele unei relații speciale, așa cum întâlnim în cazul poeților autentici. Iar poetul lugojan care nu a putut refuza plecarea atât de devreme dintre oameni, da, era un poet autentic: Codru/ Haideţi, cuvinte-ale mele, încă un pic/ aici or să vă sfârtece hoitarii/ şacalii/ N-am otrăvit fântânile/ n-am ars lanurile/ Da, am pierdut/ pentru că ne-am îngropat/ morţii/ pentru că am oblojit rănile/ luminii/ pentru că nu aveam nimic/ de uitat/ Haideţi cuvinte/ reîntoarceţi-vă în codrii/ trupului meu.” (Codru).

          Nu l-am cunoscut personal, nu l-am cunoscut nici măcar atât cât să spun că, măcar prin lectura poemelor lui ne leagă timpul. I-am aflat versurile anul trecut, achiziționând dintr-un anticariat exact antologia lirică apărută în 1988 la Ed. Eminescu, una dintre foarte puținele dovezi scrise cu poemele lui. Dar atât cât a reușit să publice, poetul Claudiu Bazalt a demonstrat cu ușurința creatorului care răspunde unei chemări mai presus de el, că versurile lui sunt parte a unui strigăt mut, în urma căruia nu rămân decât aceste cuvinte: „Bătrînul găsește în cartea/ de cititre a nepotului/ o floare albă// găsește în coperta albastră/ a buletinului fiului/ o femeie roz// și-n haina aruncată pe o laviță/ a soției o/ cărticică neagră// își scoate apoi pipa din gură/ și o scutură lovind-o de treaptă// din ea cad oase.” (Bătrânul cu pipă)

          De cele mai multe ori poezia lui este un mod aparte de a povesti secvențe scurte, dar percutante, detalii semnificative ale unui spațiu în care el este martorul întâmplării. Construcția gramaticală este formată din verbe ale unui prezent trăit de poet care continuă în imaginația cititorului, chiar și după ce s-a încheiat poemul: „Bărbatul cu fruntea de culoarea/ câmpului acoperit de nori în amurg/cu buzele iertate de sânge/ își ține mâinile pe masă// De cealaltă parte a ei/ singurătatea// Pe masă/ pe foaia cea îngălbenită/ o rază luminând/ ungherele cuvintelor/ ca o lanternă/ hoțească” (Metafizică în stare solidă).

          În finalul prezentării autorilor din partea introductivă a antologiei 13 Poeți, Alex Ștefănescu, gândindu-se probabil la aspecte sau decizii care țin de liberul arbitru al fiecăruia, nu cred că avea să bănuiască vreodată că „accidentul biografic” poate fi egal cu plecarea definitivă a poetului, în anul 2000: „[…] dacă nu va interveni niciun accident biografic, Claudiu Bazalt va fi unul dintre poeții noștri de familie. Lirismul său fulgurant, transmițător de revelații, este singular în poezia noastră: «Numai tristețea cade în rafale// Fericirea/ fulg purtat de vânt/ deasupra capetelor/ încruntându-se printre priviri/ printre mâini/ așezându-se apoi liniștit/ în gura deschisă, somnoroasă/ a unei reptile.»

material care va apărea în numărul 5-6, mai-iunie al revistei Sud.

Am scris o carte nouă: "Regizorale", Ed. Neuma

 Am deosebita bucurie de a vă anunța că a apărut noul meu volum de poezie, "Regizorale" la Editura Neuma. Mulțumesc prietenilor mei scriitori Victoria Milescu, Alexandru Cazacu și Vasile Grigore (redactorul șef al revistei Sud) 
pentru toate încurajările primite, dar mai ales poetului, criticului și dramaturgului Horia Gârbea (recent reales la conducerea Filialei Poezie București din cadrul Uniunii Scriitorilor din România) pentru încrederea acordată textelor care alcătuiesc acest volum, pentru sprijinul continuu și comunicarea deosebită care au condus la realizarea acestei frumoase cărți de poezie.

Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii Neuma, la adresa de mai jos.

https://edituraneuma.ro/carti-neuma/regizorale-detail

Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022