Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022