vineri, 13 octombrie 2017

Dansul ielelor

Doar mâna Ți-ai întins-o, tremurândă, rece
Și mi-ai arătat fântâna cea veche de unde au băut ielele...
Toate misterele erau cioplite adânc
În piatra-străjer de la răscrucea lumilor,
Cu litere însângerate, ascunse printre ierburi moarte.

Veșnic căutând culori în peisaje șterse de vară,
Pentru pictura noii lumi fără aripi de ceară,
Mi-ai furat liniștea salciei plânse, privirea de copil
Renăscută zilnic în glastre cu crini
În numele unui jamais vu trăit doar de cei puțini,
Martori tăcuți în jocul de șah cu oameni-piese, muți
Pe tabla lumii cu opriri dese, dorite
În locuri fără ceruri și dor, părăsite.

Doar mâna Ți-ai întins-o, tremurândă, rece
Și mi-ai arătat fântâna cea veche de unde au băut ielele...
Eu le-am văzut tot dansul de vise despletite
Și pasul care arde doar vechi cărări și iarbă
În lacrimi de cenușă dintr-o floare oarbă.

gardeninacity.wordpress.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

marți, 3 octombrie 2017

Între cer și pământ – Dimitrie Stelaru



- forță și rafinament în poemele străzii și ale răzvrătirii –

 „De ce-am plecat de unde ploile nu mă muiau, frigul nu mă bîțîia? Din casa mică a bunicilor? Din casa cu prispă, cu tavan de scînduri, cu sobă oarbă și pămînt pe jos? De sub cerga de cînepă aspră – învelitoare? Din patul așternut cu rogojină și căpătîi de paie? Din casa bunicilor de
ce am plecat, mai departe, la alt tată, la alte dureri? Și de ce m-au gonit la urmă spre orașul ăsta cu lipitori sătule și paznici galonați? Cine mi-a vîrît visul în suflet? Străbunii care zac înlăuntrul meu? Scriu și rup, scriu și pierd – mă pierd? Îndrăznesc să iubesc poezia, s-a cufundat în mine (...)”
 
Nu doar a îndrăznit s-o iubească, a purtat-o ca pe o haină de preț, singurul veștmînt autentic, în lipsa căruia s-ar fi simțit gol în trecerea lui prin viața care i-a oferit prea puțin. Dacă lui Nichita Stănescu i s-a spus „îngerul blond”, critica literară l-a numit „îngerul vagabond”, așa cum autorul însuși s-a etichetat astfel într-unul dintre poemele sale. Un înger căzut pe pământ, parcă dintr-un înalt care i-a refuzat prezența, printre oamenii care au reușit să-i înjunghie speranța zilelor, tulburându-i liniștea și somnul nopților. Dar nu a știut nimeni cum să-i fure singurul prieten care-l îndemna la nerenunțare, la o continuare demnă a zilelor, acceptând în numele supraviețuirii să fie hamal, cărând saci întregi de ciment cu cămașa sângerândă pe spate. Nu a reușit nimeni să îl reducă definitiv la tăcere. El a avut mereu asupra lui poezia, singurul medicament care l-a ținut în viață, singura armă de autoapărare în fața deznădejdii, a depresiei. „Nu, eu n-am căutat pâine și sare. M-am gonit de pe malul Dunării fără să bănuiesc durerea stomacului gol și strigătul oaselor intrate unele într-altele – am căutat mirajul poeziei, al paginii scrise cu litere de tipar.” (din vol. Zeii prind șoareci, Ed. Pentru Literatură, 1968).
Da, el este Dimitrie Stelaru, mortul viu, statuia fără postament din literatura română, plimbată prin beciurile nedrepte ale uitării. Este poetul unei generații peste care, poate din indiferență, poate dintr-o judecată prea aspră a vieții lui sau poate din cauza interpretării unor false clasificări și clasamente valorice ale vremii a fost catalogat și arhivat la rubrica scriitorilor de index, la „și alții”.
A fost un inadaptat, un „degustător” lacom al clipelor rare de bucurie, în care zâmbetul, parcă cerea permisiunea să se așeze pe fața lui adesea palidă. A refuzat compromisurile, promiscuitatea, scăldatul în mocirla comună, impostura, întrebându-se retoric dacă nu cumva, tocmai acestea
reprezintă cauza marginalizării lui: „Dar m-am simțit peste mlaștini trecînd și-am simțit că toți încurcau drumul poeziei, o loveau la cap. I-am văzut viitori premiați, academicieni, miniștri, numai poeți nu. Ce mari, ce puternici! Ei își desfac în presă parfumul batistelor numindu-l artă; lăudînd cu insistență o pramatie ajung directori, subsecretari de stat, apoi fondurile revenite titularilor și le împart. Așa e vîna din care ei sug viața; cu sînge murdar, vînăt și împuțit. Mie, acasă, ce-mi rămîne? Tristețea! Și-o cînt, în orchestra sufletului. Cine-mi spune afon peste maluri, că sunt cețos? Sunt făcut din durere, plumb, nu aur. Așa sunt eu. Oare să fiu pentru asta dat afară din lume?...”
Potrivindu-și atent insigna de boem pe hainele-i zdrențuite, parcă repetându-și obsesiv un „carpe diem” indiferent de urmări, el se resemnează în fața stafiilor societății bântuinde bezmetic în căutarea îndestulării, pozând mândre în oameni potriviți la locul potrivit, pe scaunul binemeritat: „Eu cu Mandravela, groapa, florile toamnei, visurile, el cu treptele de marmură, dosarul, casa de bani.” Uneori, obosit de-atâtea amânări în care este târât, de drumuri fără capăt de linie sau în fața ușilor larg deschise spre odăi cu ferestre spre nefericire, cu rare clipe de liniște sufletească, Dimitrie Stelaru, orfan de cer, alungat printre oameni, în numele oropsiților ca el cere lumii-închisoare un soi de îndurare, de cele mai multe ori într-un stil declamativ plin de revoltă, de înverșunare: „Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lasați-ne dracului un ceas -/ De chinul lanțurilor ne izbăviți/ Și aruncați-ne pâinea care v-a rămas./ Dormiți temnicerilor, fraților,/ Și armele voastre să doarmă,/ Căci visul nostru - visul piraților,/ De rugina zăbrelelor se sfarmă./ (...)/ Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lăsați-ne dracului un ceas -/ în temnița aceasta am intrat obosiți/ Și nici o fărîmă de pîine nu ne-a ramas./ Rugați-vă/ Domnului pentru noi, fraților./ Cum v-ați rugat pentru viața împăiaților.” Alteori tace și se ascunde împreună cu versurile lui prin locuri publice specifice oamenilor străzii, tresărind la orice zgomot, mereu în gardă, cu teama alături: „Aveam ascunse în sîn petice de hîrtie mîzgălită cu versuri, mai mult fărîme de versuri, scrise sub cerul de aramă al lunii, cînd trezit de zgomotul crenguțelor uscate, tremuram la gîndul unei apropieri polițienești.”

Scârbit, își anunță moartea în pagini de revistă

„Trebuie, Costele (n.a, Constantin Almăjeanu  – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction), să faci asta pentru mine. Vreau să dau peste nas unora. Mor de foame. Nu mai am altceva de făcut.”

Scârbit de societatea mizeră, ipocrită, de lumea literară care nu-i oferea prea multe șanse de a supraviețui demn în pagini de revistă, în anul 1940 face o farsă care avea să devină istorie, publicând în ziarul „Semnalul” un anunț prin care își anunța decesul, moment relatat într-un interviu  în 1967 acordat poetului Adrian Păunescu:  „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc.
Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”. Farsa, care a stârnit în presa vremii multe discuții și controverse este detaliată de Stelaru și în autobiografia „Zeii prind şoareci”, apărută în 1968: „Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…». În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”.
Urmărindu-i traseul activității sale literare, dar și viața petrecută intens, strângând la piept fiecare zi peticită cu nenoroc putem spune, analizându-i atitudinea față de societate și față de lumea scriitorilor că este unul dintre copiii teribili ai istoriei poeziei românești. Îmbrățișează complicațiile, îi place să șocheze oricum și oriunde, poate s-o găsi cineva care să îi remarce prezența și, dincolo de răzvrătiri, calitățile sale poetice, aș zice înnăscute, care nu îi pot fi arestate și ascunse în temnițele uitării: „Vorbea ca un elev premiant la orele de bufet de gară, de nesomn şi de ruşine, şi care promitea să rămînă repetent – şi a rămas! – la toate obiectele de smalţ, de fîntînă străină şi de osanale. Lîngă el şi sub coatele lui, mesele încolţeau legendă – tînăr, îşi vînduse moartea în ziare, ca să vadă cîte lichele vor triumfa, dezgolise în cenaclul lui Lovinescu statuia foamei, sau tabloul votiv al acestuia, care era chiar trupul său, dormise o mie de nopţi într-o gură de canal şi alte o mie pe sub podurile Dîmboviţei (...).” (fragment din volumul ,,Cartea cu prieteni” de Fănuș Neagu)

Forță și rafinament în versurile stelariene

M-am tot gândit cum ar fi arătat poezia lui Dimitrie Stelaru dacă ar fi avut parte de sprijinul revistelor literare, publicându-i creațiile consecvent apreciindu-le la justa valoare? Cum ar fi decurs existența poetului teleormănean cu puțin noroc oferit din partea Cerului? Dar, poate doar astfel poezia lui Stelaru s-a împlinit prin mesajul dur, punctual, încărcat de durere și cu vise tăvălite, sugrumate. Însingurat, închis într-un univers de tăciuni aprinși, creat de el pentru desele momente de resemnare în fața crudei lui existențe, poetul, totuși, ca un orfan ce a fost simte nevoia unei îmbrățișări, născându-se deseori în ființa lui complexul dorului neîmpărtășit: „Sunt un ritm ostenit al literelor,/ al rănilor și trotuarului -/ o stea fără ochi, fără coarne, dar om./ Mai luați-mă și voi în voi,/ altfel unde mai sunt?” („Sunt un ritm”, din volumul de poezii postume „Îngerul vagabond”)

Și, neavând parte prea des de ecoul unei îmbărbătări, el se refugiază în visare, care devine pentru Stelaru un modus vivendi, se hrănește intens cu perlele muzelor scăpate prin spărturile cerului, devenind dependent de rolul său jucat trist între pământ și cer: „Mai visez după vis?/ Nu ajung la marginea lui și încep altul - / Ca un fluviu lunecă visul/ Și-mi dă năravul înălțimii.” („Mai visez după vis?”, din vol. „Îngerul vagabond”)
Din aceste înălțimi se adapă cu viață, primește aripi pentru un zbor, adesea oprit, interzis și frânt de semenii săi care nu recunosc sau nu vor să recunoască sublimul noii identități în apropierea cerului. Dimitrie Stelaru devine de multe ori un biograf al naturii fantastice surprinzând-o în clipele ei de desfătare, traducându-i taina: „Un drum se deschide şi altele/ În el, pustii, se-ntâlnesc;/ Lancea soarelui arde coroana -/ Pe scoarţă muşchii lâncezesc.// Amurgurile aduc somnul,/ Cu falduri imense de stele;/ Nici un nor nu umblă în cer -/ Nici un vânt nu deapănă frunzele.// Rădăcinile aud pământul/ Clare, neîntrebând, risipite:/ Jocul somnului strânge viaţă/ Demoni şi păsări uimite.” („Copacul magic”, din vol. „Ora fantastică”)

1917 – 1971 – 2017
(naștere – marea trecere – in memoriam)

Urmare a vieții lui spoite cu mucegai, din care au apărut de-a lungul anilor atâtea perle de suflet, după doar 54 de ani, Dimitrie Stelaru este chemat definitiv – fără urmă de glumă sinistră din partea lui Dumnezeu - în înaltul cerului pe care atât de mult l-a iubit și în care și-a scăldat prin intermediul poeziilor sale și trupul și sufletul. Crezând că nu mai aparține acelei lumi scăldate în micimea dorințelor zilnice (atunci, la fel ca și acum, nimic nou), poetul se rupe treptat în bucăți și se mută în „cetățile albe” „de unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...”: „Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,/ De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată.../ În spaţiul lor e inima mea,/ În ţara lor rătăceşte noaptea mea,/ Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;/ Cineva din mine e într-una plecat/ şi nu se va mai întoarce.”(din poemul „Cetășile albe” din volumul cu același nume)
Din când în când îl mai chemăm noi; câțiva, cei rămași care îl cunosc, încă din perioada farselor devenite istorie literară, înveșnicindu-l în pagini cu amintiri cernite prin site melancolice, dar și de cei care abia îi descoperă glasul în file prăfuite de carte. Un glas la fel de viu, de actual, ecou al unei răni adânci care nu s-a închis până astăzi, când se împlinesc în acest noiembrie 46 de ani de la plecarea pe drumul fără întoarcere: „Am coborât în Noapte/ Pe scările Timpului/ Dar nimeni nu m-a zărit./ Și-atunci din necuprinsul tăcerilor o stea/ S-a stins în inima mea./ Viața? Uriașă poveste a Iluziei/ Întotdeauna nimeni n-a fost.” („Alter-ego”, din vol. „Preamărirea durerii”)
            „Publicat foarte rar (și nu din vina lui), aproape uitat de majoritatea celor care se ocupă de fenomenul literar, poetul nu s-a uitat pe sine, adică nu a întors spatele Poeziei”. Acestea au fost cuvintele cu urmă de regret ale lui Eugen Jebeleanu, cel care i-a propus schimbarea numelui, din D. Petrescu-Orfanul în Dimitrie Stelaru, motivând că, la început, chipul poetului îi „sugerase masca unui înger căzut. Însă un înger, ale cărui aripi sumbre se zbat, tinzând necontenit spre stele.”

 Acesta este unul dintre poeții pe nedrept uitați, de la nașterea căruia s-au împlinit, în martie a acestui an 100 de ani. În amintirea celui care, prin versurile sale, încă se zbate între cer și pământ, vă cer voie să redeschid timid o ușă, dincolo de care mi-l imaginez pe Eugen Lovinescu recitind „Planetă de poet nou”, prafață la volumul „Ora fantastică” a lui Stelaru, apărută în 1942: „Stau și mă uit la tulburele liliac cenușiu, încleiat vâscos de zidurile de piele „repoussé” ale Florenței, incapabil de a ieși din noaptea lui, prin ce planetă i-a fost dat să modeleze armonii atât de învăluitoare, de personale? Din ce întunecimi le aduce la lumina expresiei originale! Enigma lui Dimitrie Stelaru este însăși enigma talentului, încolțit de nu se știe ce categorii sufletești.”

articol semnat de Gabriel Dragnea şi apărut în Revista Sud, nr.9-10, septembrie-octombrie 2017

luni, 2 octombrie 2017

Sub ploi fierbinți din ceruri care fierb

Ieri a plouat mărunt peste frunzele căzute, inerte
Ca o resuscitare a clipelor irosite, a umbrelor
Pe cărările mele ruginii decupate din picturi prăfuite,
Urme de pași așezate atent până aproape de creste,
Acolo unde nu ajunge nicio veste,
Niciun gând despre fotografii cu zâmbetul furat
Sau ceasuri cu minute desenate-n păcat.

Pe-aici, rareori mai trece câte-un tren zgomotos,
Lovind în singurătatea gărilor închise.
Singurii lui călători sunt câteva doruri părăsite,
Alungate de oameni dincolo de porțile cetăților,
Cântând acum în cor durerea lui Villon:
"mais où sont les neiges d'antan?"
Ele încă mai cred în dezmorțirea umbrelor,
În recuperarea visului suspendat între cer și pământ,
În însănătoșirea fluturilor ce orbesc prea curând...

Și ieri, ca și azi, pe coroane de flori în culori de scrum,
Sub ploi fierbinți din ceruri care fierb
Îmi caut numele pierdut printre tăcerile îngenuncheate
La îngroparea ultimului cerb.

2.bp.blogspot.com
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

joi, 21 septembrie 2017

Nu, nu sunt stele!

În noaptea aceasta cerul luminează mai puternic!
Mulți spun că se datorează stelelor...
Ele nu există, spunea cândva un orb bătrân...
Este doar o iluzie, o hartă veche a Cerurilor ascunse,
Mici lumânări desenate în grabă
Să lumineze visele oamenilor fără nume,
Pentru aceia care îşi plimbă minutele rămase
În jurul bisericilor închise şi-n trenuri ruginite,
Trase pe linii secundare, lângă speranțe şi lupte pierdute.

Nu, nu sunt stele, repeta bătrânul orb
Cu ochii săi ce înlăcrimau cerul.
Sunt urme de săgeți aruncate cu frică de arcaşii nopții,
Paznici ai pământului în căutarea Luminii.
Cu fiecare noapte ce va veni, vom alunga somnul,
Privind tot mai nerăbdători prin rănile luminate,
Chipul nostru din viața care va urma.

În noaptea aceasta cerul luminează mai puternic
Şi tot mai orbi vom fi când vom găsi Lumina!
Nu, nu sunt stele, mi-a spus cândva bătrânul,
Sus este doar o hartă cu temerile oamenilor,
Redesenată zilnic cu noi săgeți, călite în sufletele celor rătăciți.

3innyc.com


Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

luni, 18 septembrie 2017

Primăvara păsărilor

Când va începe în calendar primăvara păsărilor?
Când diminețile palide se trezesc în cuibul zilei,
Când îngerii încercănați triază doar fluturii albi
Şi, prin crăpături de cer sunt eliberați şi trimişi
Să danseze pe visele oamenilor.
Doar o dată, pe scena şubrezită a lumii,
Când înmuguresc privirile copiilor
Sub luna-hamac pentru odihna zorilor,
Ni se permite să le pictăm aripile
Cu nuanțe de regret, iluzie şi teamă
Şi să le poarte în zbor neîntrerupt
Până pe malurile Ghihonului.
Când se vor termina culorile,
Îngropând frământările
Şi vom schița în praf cărări noi
Cu paşi de copil sub flori de cireş,
Doar atunci va începe în calendar
Primăvara păsărilor.
M-aş desena în genunchi
Târându-mă prin Grădina Omului Nou,
Dar îmi lipsesc fluturii!

flickr.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

vineri, 8 septembrie 2017

Un loc fără istorie și amintiri este un pământ bolnav, al nimănui

monografia Bolintinului la București

         Mor oameni, mor sate, se pierd suflete, dispar comune, orașele se prăbușesc și, odată cu ele, amintirile născute la stâlpul porții, privitul cerului de la capul podului și jocul, fuga prin poieni, primul sărut acolo unde se termină casele și începe o altă libertate, furată din liniștea pădurii.
Mor oameni, mor sate și, împreună cu ele și gândurile noastre obosite, rătăcite, numele noastre oferite la schimb, într-un iarmaroc ieftin al destinului, pentru o mână de iluzii împachetate frumos lângă noile aspirații, nu mai înalte decât creștetul florilor, fără culorile sau parfumul lor, dar crescute în pepinierele indiferenței, ignoranței, ale uitării de sine. Privesc în jur și, atât cât pot cuprinde ochii în câteva zeci de secunde de așteptare la trecerea de pietoni, totul îmi pare desenat în culori reci, parcă răpite dintr-un tablou cu un destin incert. Este ceea ce văd și simt zilnic în orașul aglomerat, scăldat în ambiții cu efecte pe termen scurt, în dorințe născute spontan, prematur, muribunde sub neoanele aprinse ale orașului în numele aventurii de-o noapte. Și rana aceasta se întinde mereu cucerind câmpuri, mușcând dealuri, o simți cum îmbrățișează colțurile casei de țară cu forța unui vânt puternic, rupându-i straiele de sărbătoare, alungând privighetorile, sugrumând clopotele bisericii, uitând că suntem români, moștenitori ai unei lăzi de zestre plină cu tradiții și obiceiuri, amintiri, istorie, zâmbete și lacrimi, păstrate atent și dăruite cândva fiecărei noi generații. Dar, încet, sub lumina neoanelor aprinse ale orașului în numele unei aventuri de-o noapte, am învățat repede să refuzăm colecțiile de viață bună și am ales să ne încruntăm la lumina dimineții și să ne îmbătăm sufletele cu suficiență și nepăsare, zâmbind tâmp cortegiilor funerare, exclamând printre coji de semințe de bostan și muzică house: ,,Ce viață mișto au pierdut ăștia!”
         
Şi totuşi, în lada aceasta de zestre, deşi mult mai lent decât înainte, continuă să se strângă fapte, amintiri, istorii trăite şi povestite, scrise pe hârtii prăfuite, hrană timpului. Aşa a apărut şi lucrarea"Bolintin - Cartea Oraşului", o istorie a locului despre care de ES dl. Neagu Udroiu a spus că este "una scrisă cu fir de borangic pe ia cu șabac a vremurilor de ieri, de azi și dintotdeauna. Una plăsmuită și însemnată de fâlfâitul veacurilor, în liniștea ori în zgâlțâitul anotimpurilor mereu în tranziție, marcată de zgomote de pași venind de te miri unde. O legendă știutoare a zâmbi ori suspina, capabilă de tăceri prelungi și respirații, cu limpeziri predominante dar și cu încă nedeslușite mistere".
          Prezentată în data de 18 august 2017 și la București, la Librăria Mihail Sadoveanu, în prezența unui public larg, format îndeosebi din scriitori, poeți, profesori și critici literari, lucrarea s-a bucurat de aprecieri subliniindu-i-se importanța pe raftul istoriografiei românești. În deschidere, motivând pe scurt existența cărții și prezența acesteia la București,Vasile Grigorescu, inițiatorul acestui demers editorial a ținut să precizeze faptul că ,, spiritul marelui Bolintineanu acompaniază drumul Cărții Orașului, căci, dacă prima prezentare a cărții a avut loc la Bolintin, pe locul în care s-a aflat casa în care s-a născut poetul, iată că, la nici doi paşi de noi (Librăria M. Sadoveanu, locul lansării cărții, n.a) se află una dintre realizările remarcabile ale sale, adică Universitatea bucureșteană. Acum s-ar putea pune întrebarea "ce caută Bolintinul la București?" "De ce au venit bolintinenii în aglomerata şi încinsa capitală?" Pentru a putea răspunde la asemenea întrebări cred că ar fi bine să ştim ce este Bucureștiul, ce sunt bucureștenii. După părerea mea locuitorii capitalei îndeplinesc numai ‘’funcția’’ de bucureșteni , însă, de origine ei sunt de prin alte părți. Spre exemplu, dl. Fruntelată este bucureștean de la Bălăcița, dna. Milescu este bucureșteană de la Brăila, dl. Florentin Popescu vine tocmai de la Buzău şi, zic eu că am putea continua. Așadar, faptul că dumneavoastră sunteți astăzi bucureșteni şi nu bolintineni consider că nu este decât un accident al istoriei. Pe scurt, Bolintinul a venit astăzi aici pentru a reexplica prin această carte de ce nu a putut şi de ce nu a vrut să fie capitală.”
         
Invitat la eveniment, poetul Nicolae Dan Fruntelată a ținut să își exprime, nu doar bucuria și aprecierea legate de această lucrare, dar și mâhnirea în fața dezinteresului afișat de oficialitățile statului, indiferență care plutește peste tot ceea ce reprezintă tradiție, istorie, în două cuvinte: identitate națională: „În plină caniculă, noi ne-am strâns pentru un eveniment care este unul prietenesc pentru că suntem aici o lume de prieteni ai Bolintinului şi ai Revistei Sud de o mare ținută, sobră, cu o istorie splendidă, ne-am strâns să sărbătorim o carte. Este o carte eveniment, aceasta despre Bolintin, una dintre bucuriile pe care le-am avut în această vară toridă, să citesc această carte şi să văd ce este dincolo de ea. L-ați auzit vorbind pe omul care a preluat o misiune – nu spun cuvinte mari – şi o duce înainte cu o forță şi cu o încăpățânare că stau şi mă gândesc şi mă mir de unde Dumnezeu mai are resurse pe vremurile astea în care te ajută aproape nimeni din partea oficialităților şi, atunci, oamenii fac tot ce pot, prin voința lor şi prin încăpățînarea asta frumoasă de a demonstra că pământul pe care trăim are o istorie şi ea trebuie cinstită şi iubită. Acolo, la Bolintin s-a creat o mişcare istorică, mare parte a oamenilor care participă la ea fiind aici în sală. Sentimentul acesta se transmite şi la copii. Am fost acolo la câteva sărbători culturale şi am văzut că se cultivă şi se face educație. La una dintre slujbele religioase întru cinstirea memoriei lui Bolintineanu, în biserică, nişte copii în uniforme şcolare au stat acolo cuminți, au ascultat ce se spune despre poetul Bolintineanu şi am văzut că ştiu, înțeleg şi li se luminează ochii. Cam asta este atmosfera de acolo. Din această atmosferă s-a născut o carte care este una ştiințifică, o carte solidă, muncită, o carte scoasă din cotloane, din biblioteci şi din podurile caselor anumitor familii. S-a făcut o muncă de detectiv, extrem de bine organizată pentru ca această carte să apară. De ce m-a bucurat şi impresionat cartea aceasta? Oamenii care au realizat-o sunt cititori de istorie. Ei ştiu să citească în istoria unui loc, să interpreteze urmele – ei sunt ca nişte vânători de urme – şi să le dea sensurile cele adevărate. Am citit în cartea aceasta despre pădurea îngropată de la Cornetu, despre acel sit de la anul 5507, am citit despre urmele de așezări din perioada bronzului timpuriu. Aceste așezări au traversat veacurile şi, iată că, la 1437 s-a înființat Bolintinul din Vale, iar in jurul lui 1700, Bolintinul din Deal, pe un loc pe care cartea aceasta îl numește ‘’tărâmul apelor‘’. Iată că putem găsi istorie, dar şi literatură, şi poveste, mitologie în acelaşi timp. De aceea este frumoasă cartea aceasta! Dacă ni s-ar da spre lectură numai istorie seacă, ştiință seacă poate ne-am mai îneca, ne-am mai încurca şi am citi-o pe sărite, dar este atât de frumos scrisă şi atât de bine se împletesc toate aceste lucruri astfel încât cartea aceasta se îndreaptă către literatură.”
        Unul dintre importanții istorici literari ai prezentului, care a declarat convins într-un interviu că”cercetarea şi  istoria literară nu vor dispărea niciodată”, având speranța că „cineva, dintr-o altă generaţie se va dedica, în exclusivitate, acestei activităţi” aproape dispărute astăzi, despre monografia bolintineană, prof. Nicolae Scurtu a mărturisit astfel: „Este o mare onoare pentru mine să vorbesc despre această carte întrucât autorii acesteia au epuizat bibliografia. Ei ştiu tot. Au citit tot ce se poate citi despre Bolintinul din Vale, despre oameni, despre istoria locală, culturală, politică şi socială. Trebuie să spunem ca dl. Vasile Grigorescu este o personalitate emblematică a acestor locuri şi această carte a apărut în urma unor aprofundate studii de arhivă, de bibliotecă, cercetare de teren s.a.m.d. A apelat la toate sursele de informație ştiințifică şi, acolo unde ştiința nu dă răspuns a căutat să se refugieze în folclor, în mitologie, în imaginarul folcloric. În acel areal al sudului timpul curge altfel. Dar, nu de-acuma, dintotdeauna ! Oamenii aceia, întâi de toate gândesc şi apoi fac. Această carte, una eveniment, cum s-a şi spus este o carte care suscită interesul specialiștilor, dar şi al tuturor acelora care sunt îndrăgostiți de pământul acestei țări, atât de râvnit odinioară, ca şi astăzi de unii şi de alții. Noi, la tribunalul istoriei trebuie să mergem cu astfel de pașapoarte. Acestea, din 1990 şi până acum, la nivelul țării s-au tipărit peste 1600 de monografii despre sate, comune, oraşe, târguri , şcoli şi biserici.

Noi, acum, reînnodăm firul care s-a rupt cândva. Şi, acest lucru se face greu, foarte greu. Arhivele sunt disparate, unele nu mai sunt, martorii importanți au dispărut, arhivele personale şi de familie, deasemenea au dispărut …Ori, rolul foarte important al dlui. Vasile Grigorescu şi al colaboratorilor dumnealui a fost acela de a depista, de a citi şi a decripta sensurile majore ale vieții istorice din această vatră de cultură şi civilizație care este Sudul, în speță Bolintinul din Vale şi comunele aferente. Ca să iubești trebuie să cunoști. Oamenii aceştia iubesc locul pentru că îl cunosc, l-au citit, l-au decriptat, au apelat la toate sursele importante majore şi, mai ales, i-au citit pe toți cei care au trecut pe acolo. Iorga este adesea citat – istoricul istoricilor, profesorul tuturor profesorilor, savantul acesta care, pe unde a trecut a descoperit ceva. Ceea ce dă un plus valoare acestei cărți este iconografia. Autorii lucrării s-au priceput să facă o carte extrem de valoroasă şi de profundă sub aspectul monografic, al decriptării vieții din acea zonă, care a dat doi mari academicieni : Nicolae Cartojan şi Mihail Dragomirescu. Sunt convins că această carte reprezintă de astăzi un reper fundamental în istoriografia românească.”
          Poetul Florentin Popescu, un apropiat al grupării literar-istorice bolintinene și prieten vechi și colaborator constant al Revistei Sud a remarcat că„acest volum este rodul unei pasiuni de a cerceta istoria, trecutul, prezentul, cultura acestei zone de sud şi al pasiunii de a face cunoscută
această zonă în toată țara. Dl. Scurtu spunea că autorii cărții au epuizat toate resursele documentare. Este foarte adevărat. Cu toții au căutat scrisori, fotografii, au răscolit arhive şi au turnat totul într-o matrice din care a ieşit o carte rotundă, perfectă unde, practic, găseşti tot ceea ce te interesează. Citind-o m-am bucurat că autorii nu s-au limitat doar la Bolintin. Au analizat o întreagă zonă, pentru că nu poți să judeci numai Bolintinul în sine pentru că ramificațiile istorice s-au extins în tot arealul. Este limpede că nu a fost uşor un asemenea demers editorial, dar şi satisfacția cred că este pe măsura eforturilor. Iconografia este ireproșabilă şi m-a bucurat încă o dată că ei au venit cu istoria la zi, cu date şi aspecte concrete pe baza documentelor oficiale existente. Organizarea materialelor este extraordinară. Exista în carte o cronologie care acoperă toate zonele : social, politic, cultural şi istoric ceea ce oferă şi o perspectivă asupra zonei sudului. Nu încape îndoială că asistăm la un moment editorial de excepție şi cred că şi în viitor ne vor oferi şi alte lucrări de referință pentru că, slavă Domnului, zona le oferă tot timpul materiale, surse de inspirație.”
       
  Și, într-adevăr, așa este! Dar, nu doar zonele din jurul Bolintinului ascund povești și istorii uitate în vechi cotloane! De oriunde ai lua-o la pas și dacă vei întreba în jur pe aceia puțini, care încă mai privesc drumul de pe banca din fața casei, de la Zimnicea la Darabani și de la Sfântu Gheorghe la Sânnicolau Mare vei mai descoperi frânturi de gânduri rătăcite pe aleile timpului, povești nescrise, obiecte vechi resemnate în colțul lor prăfuit, cucerit de păianjeni. Dar eu, încă vreau să cred că, asemenea unor oameni precum Vasile Grigorescu, pr. Nicușor Beldiman,
Constantin Bărbuță, Constanța și Ștefan Crudu, Florică și Milica Dan, Marian Grigore sau Ciprian Necșuțu mai sunt și alții care caută, scormonesc prin poduri și desprăfuiesc vechile haine care au îmbrăcat ani la rând atâtea conștiințe, azi aruncate la umbra neoanelor aprinse ale orașului în numele unei aventuri de-o noapte.

material semnat de Gabriel Dragnea

duminică, 3 septembrie 2017

Voi adormi din nou

În dimineața aceasta voi adormi din nou
Lângă visul singuraticului albatros
Uitat de marinari şi poeți,
Cu zborul înlănțuit pe catargul-monument
Ridicat în mijlocul apelor desenate
În privirile tale de gheață,
Doar în nopțile când adormi şi renaşti
Sub aceleaşi nopți neîmbrătişate de nimeni.
Pe schele de iederă, umbrele mele se suie,
Se îmbrâncesc să-ți scrie cu nerăbdare pe geamuri
Îndemnul dulce şi pedepsit al Evei,
Trăieşte clipa!

blenderartists.org
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"