miercuri, 24 mai 2017

Cetățile gri înfrunzesc numai noaptea

În micile mele plimbări prin cetatea gri
Tu nu ştii ce forfotă se naşte în trupuri fără vis...
Din plictis zâmbesc femei pe brațe, tatuate
Când în noapte, îngeri sunt pierduți la zaruri
Şi în baruri privirile zac în scrum,
Lângă pahare cu doruri înecate...
Gânduri nemachiate se cuibăresc în trecători
Ca reci sudori pe bătrâne frunți, când vise trec în veşnicie.
Mie îmi este teamă de zilele seci, inutile,
Păstrate vii doar cu pastile de dor şi poezie...
Numai ție îți mai pot dedica micile plimbări prin cetatea gri
Când fără să ştii, doar noaptea mai poate să-nfrunzească
Sub o cerească zbatere de-aripă
A unui înger doborât de-o uitare
Tot mai tristă, tot mai mare.

Gabriel Dragnea

vineri, 19 mai 2017

Propriile sentimente într-un jurnal intim public

                       impresii de lectură

      Imaginați-vă o femeie intre două vârste, singură, într-un tablou, înconjurată de toate frumusețile lumii, printre ape, peste păduri, cu ochii mereu spre cer, cucerită de lumină şi linişte. Cu toate acestea ea simte o neîmplinire! Ceva îi lipseşte! Toate frustrările, dezamăgirile, sentimentele ei sunt puse în versuri simple menite să îi liniştească, într-un fel, sufletul. În lipsa unui duhovnic de încredere, singura care, indiferent de natura dezvăluirilor acceptă acest rol este foaia de hârtie. Nu este poetă cu pretenții, doar un om care îşi construieşte cu calm propriul univers care să îi aline dorul născut în urma pierderii soțului. Aceasta este Simona Ghiduşilă,
exemplul omului simplu în poezie, al modestiei şi al sincerității, atât față de sine, cât şi raportat la cei din jurul său.
      Sunt nenumărate întrebări pe care, în analiza lor, criticii literari şi le pun în încercarea de a departaja scrierile din punct de vedere valoric. Unele dintre aceste întrebări sunt următoarele: până unde îi este acceptat unui poet să meargă cu propria construcție poetică? Care sunt elementele definitorii ca un text poetic să primească girul încrederii? Cât la sută dintr-un text trebuie să fie glasul lăuntric al creatorului, poeticul raportat direct la sine, la trăirile şi sentimentele lui fără să cadă în "păcatul" platitudinii, al versului fad, siropos, fără substanță? Cum trebuie alese cuvintele şi cum trebuie aşezate în vers astfel încât ele să genereze interes prin muzicalitate, ritm etc.? Dacă ar fi să ținem cont de aceste repere poezia ei se dezbracă de aceste canoane lăsându-şi la vedere gândul simplu şi sentimentul, încă păstrate în haine adolescentine:„Apusul sângeriu,/ îmi inunda gândurile creionate/ ce se tăvăleau/ pe nisipul încă fierbinte,/ dându-le o nuanță mai colorată,/ crescând în mine dorința de iubire,/ mai mult ca niciodată...” („E doar un vis”)sau „Un zâmbet,/ o privire și-un cuvânt/ inimii i-au fost de-ajuns/ să tresară” („Instinct...”). Citindu-i versurile, Simona Ghiduşilă nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Ea nu scrie pentru critică, nu participă la concursuri literare şi nu aşteaptă laude şi aplauze desenate pe marginea textelor sale.
      Am cunoscut-o în data de 11 martie
2017, cu prilejul lansării unei alte cărți de poezie a domniei sale, "De dorul tău". Stabilită de ceva vreme în Belgia, poeta noastră cu pseudonim poznaş - deşi este foarte timidă - a surprins, aşa cum spuneam, prin modestie, simplitate a rostirii şi, mai ales prin sinceritate: „Un zâmbet,/ o privire și-un cuvânt/ inimii i-au fost de-ajuns/ să tresară.../ritmul să și-l schimbe,/ să bată de zeci de ori/ în două secunde...” („Inimă corigentă”). De la bun început a recunoscut că demersul său poetic este o liniştitoare defulare: „Mi-am scos gândul/ și dorul de tu.../ la plimbare” („E doar un vis”).Toate versurile ei sunt reacții emotive care nu au dorit să stea ascunse într-un colț frustrant al sufletului. Şi-au dorit viață proprie, un ecou spre cei care ştiu să trăiască simplu, dar frumos, în lumina cuvântului dezbrăcat de filozofii inutile, mai ales în condițiile în care cea dictatoare a tuturor acestor versuri este iubirea, aşa cum o ştim şi o simțim cu toții: „De-ți mai sunt dragă și acum,/ nu mai rătăci hai hui pe drum.../precum luna pe cer hoinărește.../ Întoarce-te de mă iubește!// De-ți mai sunt, încă, a ta dragă,/ n-aduna clipe pierdute-n desagă,/ privirea în ochii mei îți clătește/ și din ei iubirea-mi citește!// De-ți mai sunt dragă cum mi-ai spus,/ îmbrățișează-mi sufletul la apus,/ prin strălucirea stelelor, poartă-mă,/ apoi cu razele lunii, mângâie-mă!” (din poezia „De-ți mai sunt dragă”).
      În toată această carte de versuri, nu sunt multe poezii care să nu aibă în conținutul ei cuvinte precum dor, suflet, iubire, mângâiere, fior, privire, suspin, lacrimi, elemente care se recomandă între ele, se invită reciproc la dansul universal al iubirii, pe platoul de filmare unde se trag cadrele cele mai romantice cu putință dintr-un film de dragoste al anilor 60: „Îmi ești primăvară/ în toamna vieții,/ apărut când/ ai auzit/ ecoul asurzit/ al dorului.../ trezindu-mi/ în străfundul/ sufletului/ fiorii iubirii/ amorțiți/ și înghețați/ de singurătate...” („...iar eu sunt aici”).
      Și, așa cum nu pot exista pașii în absența drumului, la fel și în poezia de dragoste. Nu se poate ca anumite trăiri să se dezvolte în absența naturii, singura care reușește să te încarce spiritual și să îți accepte descărcările emoționale: „M-a prins dorul de apus.../ L-am strâns în brațe/ și m-am dus.../ pe malul apei,/ unde merg adeseori/ să văd cum soarele/ razele-n apă și le scaldă,/ cum pescărușii-n zbor/ șugubeți se distrează/ cântând de dor.../ parcă în cor.” („Coșmar”). În viața fiecăruia natura ni se prezintă ca martor și, în același moment confident al nostru, totul petrecându-se ca într-un joc serios al încrederii reciproce, ca într-o ecuație matematică în care singura necunoscută este timpul pe care ni-l petrecem împreună:„Mă doare, toamnă, tristețea ta.../ În suflet mi se ascunde durerea/ cu care plângi tăcută/ când din trup frunze-ngălbenite/ ți se rup.” („Mă doare, toamnă, tristețea ta”).
      Versurile sale din acest nou volum „Doar iubirea” nu sunt doar un jurnal intim public ci și un îndemn la trăire a clipei și alungare a regretului, care nu face altceva decât să macine sufletul și să-l tulbure până la însingurare. Și, pentru că, așa cum spune și omul-poet Simona Ghidușilă,„Iubirea-nseamnă libertate.../ Să poți alege să rămâi sau să pleci”,din dorința de a se descărca sufletește ea a ales să încerce să calce pe drumul versului, acolo unde știe că se poate regăsi și își poate cultiva în tihnă sentimentul atât de puternic al iubirii față de soțul său, chemat prea devreme în Grădinile Cerului: „Despre iubire să nu scriu/ Când totu-mi pare-atât de viu?/ Zâmbete-n suflet înfloresc,/ Pe oriunde pășesc.../ Nici nu mă gândesc!” („Parcă...”).

material semnat de Gabriel Dragnea
pe marginea versurilor volumului „Doar iubirea” de Simona Ghidușilă - volum în curs de apariție

miercuri, 17 mai 2017

Zece păcate

Acesta nu este trupul viguros şi atrăgător al oraşului...
El este îngropat abuziv la mari adâncimi în uitare
Şi orice cărare ai vrea să alegi duce la porți încuiate.
Sunt cele zece păcate care ne cuceresc în tăcere
Când uiți orice plăcere în lipsa îngerilor ieşiți din tura de noapte.
Nu îmi rămâne decât să caut urmele, ruinele
Şi să ascult suspinele oraşului ce-mi plânge sub paşi...
Vreau să mă laşi, Velia, sub tălpi să-mi înflorească rănile
Lângă toate florile lăsate de noi uscate
La umbra celor zece păcate.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

hd4desktop.online

vineri, 5 mai 2017

Peste frumusețile lumii

Toate anotimpurile stau pe aripile timpului viu şi alert
Şi incert este zborul meu spre trupul lui ce naşte secunde
Şi fecunde clipe descântate de zei
Peste cele două scaune aşezate între dorințe mute.

Lângă mine, pe-un scaun, tu încă zâmbeşti cărărilor şi vrei
Sub pleoapele nopții să cânți Paradisul şi încet să bei
Din cupa tăcerii, a plăcerii în care se naşte visul.

Văd că încă nu ai uitat să îmbrățişezi liniştea zorilor
Şi-n armonia culorilor să desenezi plânsul uitat,
Ascuns şi în taină păstrat în buzunarele verii.
Cât timp la pieptul serii vor plânge-mbrățişați salcâmii
Pe scaunele acestea vom fi doar noi
Şi doar sub renăscute ploi ne vom ține de mână
Peste toate frumusețile lumii.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

123rf.com

miercuri, 3 mai 2017

În fiecare suflet, poezia este la ea acasă

impresii de lectură
pe marginea versurilor
tinerei poete Diana Hristisean

      „Poezia nu mai este la modă! Cine mai citește poezie!? Sunt întrebări la care am tot răspuns în ultimii ani, bucurându-mă că pot contrazice afirmațiile unora care plasează poezia într-un con de umbră și pe iubitorii ei în perioade de timp tot mai îndepărtate,
prăfuite. Îmi permit să afirm argumentat că toate aceste teorii nu pot sta în picioare, ținând cont că site-uri întregi și grupuri diverse de pe rețelele de socializare promovează poezie de toate genurile, pentru toate gusturile, publicate sau scrise de persoane de toate vârstele. Nu vorbim de valoarea textelor ci, pur și simplu de aplecarea multora deasupra foii de hârtie sau în fața calculatorului spovedindu-se liric cu o sinceritate și naturalețe uneori dezarmante. Bineînțeles că multe dintre aceste creații sunt și vor rămâne mereu la stadiul de descărcări sufletești, rezultatul încercărilor de regăsire a echilibrului, a liniștii interioare prin intermediul versului smuls în grabă din brațele muzelor prinse într-un moment de neatenție.
      Dar, mai sunt și poezii care se nasc la fel de natural, dintr-o sete aprigă de sondare a propriului eu liric. Sunt încercări, repetate cu o conștinciozitate extraordinară cu scopul de a-și descoperi propria personalitate poetică. În această situație o regăsim și pe tânăra de 22 de ani, Diana Hristisean, studentă la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea Artelor Frumoase, ambele în cadrul Universității de Stat din Republica Moldova. Asemenea majorității tinerilor de vârsta ei încearcă să-și descifreze importanța ca actor pe scena vieții, alături de oamenii din jur care o inspiră și o provoacă să-și joace rolul frumos, altruist și sincer: „Arătătorul își va pierde ținta/ Și pumnul te va strânge de mijloc/ Nu fii a suferințelor oglindă/ Zâmbește umbrelor ce vor să pierzi.../ În joc.../ Ai ochii verzi.../ Și, încă te mai rog/ Ca tu să râzi!” (din poemul „Aproape zeu”).
Citindu-i și texte mai vechi, comparându-le cu cele scrise în ultimul an am putut observa noi cadențe, imagini tot mai proaspete ca niște mici bijuterii cusute pe simple broderii de suflet: „Și-albastrul, copt de liniște", din poezia „Sunt doar...” sau „În ochii tăi se-neacă multe măști” („Fenomen”). Aceeași sclipire poetică o regăsim și în poemul „Frământare”: „Sau nu, mai bine să mă plimb pe-afară/ La Valea Morilor să beau înc-o cafea.../ Că parcă e o toamnă-n primăvară (...) ”. Toate aceste secvențe se remarcă în structura poeziilor prin prospețimea ideii care vine ca o briză într-o noapte toridă.
      Dacă mulți dintre tinerii poeți încearcă să șocheze prin modernismul excesiv al construcției poetice, unde greu mai găsești emoții în versul lor alb, Diana Hristisean reușește cu succes – atât cât îi permite puțina experiență acumulată în urma studiului, a lecturii – să se exprime natural și blând, chiar și în versul clasic: „Afară ninge, parcă prima oară/ Aceeași iarnă s-a ascuns în noi/ Aruncă fulgii ei în voie, zboară/ Nu se grăbesc să moară-n palme moi// (...) Iar de prin albul ploilor de gheață/ Excentrică tresare viața mea/ Polisemantică lumină peste ceață/ Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva” (din poemul „Lumină peste ceață”).
Dovadă a talentului ei evidențiat de versul curat, melodic, care nu lasă loc de interpretări ascunse, vers aflat în permanentă dezvoltare, Diana Hristisean a obținut în 2016 „Marele Premiu” la „Concursul Internațional Grigore Vieru”, ediția a VIII-a, pentru debut în poezie cu volumul „Citație pentru Iubire”.
      Observându-i parcursul liric de până acum, nu pot să nu mă gândesc la numele ei care, în timp, va produce – sper – un ecou puternic în spațiul literar și în sufletele celor care o vor citi și de acum înainte.
      Câtă vreme există dorința de a trăi și gândi frumos, în sufletul nostru, al tuturora, poezia este la ea acasă.


                  „Lumină peste ceață”
                                        de Diana Hristisean

Afară ninge, parcă prima oară
Aceeași iarnă, s-a ascuns în noi
Aruncă fulgii ei în voie, zboară
Nu se grăbesc să moară-n palme moi.

Se udă geamul, tulburat de vreme
Când este rece, stau, privesc, visez...
Îmi e mai dor de mama, să mă cheme...
Și ceai să bem, la ora cea de miez.

Nu mai aștern speranțe degrevate
Întreagă jumătate! Sau nimic!
N-o să aștept minuni, în ger scăldate
N-o să aștept minciuni îngrămădite-n plic.

Iar de prin albul ploilor de gheață
Excentrică, tresare viața mea
Polisemantică lumină peste ceață
Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva.

material semnat de Gabriel Dragnea

luni, 1 mai 2017

Pe cărări, spre cer...

Când pe cărări spre cer fug îngerii şi paşii sunt uitați
Tot mai îndepărtați sunt aştrii
Ca nişte sihaştri izolați în tăcere.
Aici, singura lor plăcere este dansul pe chipul femeii
Când zeii o desenează dormind îmbrăcată-n mireasă.

Când pe cărări spre cer se-agită brațe mimând îmbrățişări
Uitate culori se cuibăresc în priviri adormite
Şi dezmorțite curcubee îşi nasc pruncii pe chipul plâns al verii.
Pe trupul meu au început să înflorească merii
Şi-n pragul serii toți zeii îți colorează zborul spre rana mea deschisă.

Pe cărări spre cer doar trupul îmi mai oferă muguri
Şi-aceiaşi fluturi fură miresme de la îngeri...
Când peste nopți tu sângeri îmbălsămează-mi pasul
Şi-ntr-o odaie-nchisă ascunde-mi gândul, rana, glasul.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

static1.businessinsider.com


marți, 25 aprilie 2017

#epitafulunuipoet

În poezie am fost cel mai sincer
şi, totuşi, nimeni nu a ştiut cum a fost viața mea...
Voi ați zâmbit,
v-ați bucurat de hainele pe care le aruncam în sus
zâmbind, cu ochii lăcrimați spre cer,
dar nimeni nu mi-a văzut goliciunea trupului,
lipsa de forță a zborului printre fericiri!
M-am hrănit cu ce-am primit de la voi
şi de la ploi am împrumutat lacrimi
să mai pot plânge iar, împreună cu depărtările voastre.
În glastre nu am avut niciodată flori
doar amintirile unor culori, azi încătuşate,
izgonite, departe de orice trup, sau ochi, sau gând
şi prea curând s-au aprins lumânările,
s-au închis cărările către porțile voastre înfrunzite,
înmugurite de-atâta taină şi iubiri ascunse.

În poezie am fost cel mai sincer
şi, totuşi, nimeni nu a ştiut cum a fost viața mea...
O EA desenată în culori de mac arzând,
dansând departe-n zări şi doar în zori aproape,
în taină, pe pleoape şi-n versul meu fecund.
Se strecura timidă şi mă plimba pe gânduri
şi printre rânduri de vers îşi ascundea priviri,
uimiri şi resturi de trăire...
Poftind la amăgire, mă îmbracasem cu haine reci, de rouă,
spre ziuă când ştiam că stelele se mută...
Atunci i-am smuls cu frică o nudă umbră mută,
când EA credea că sunt închis în somn...
Atât am vrut în noaptea descântată,
îmbrățişată s-o țin la piept când dorm.

Nimeni nu a ştiut cum a fost viața mea,
O EA mereu pe fugă, zâmbind în alte brațe
Şi-aceleaşi şterse nuanțe s-au tot născut pe aripa-mi de ger
Şi doar la cer priveam când mă plimbam
prin rana tot mai vie...
Eu sincer am trăit, cu voi şi-n poezie!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

todayifoundout.com