luni, 14 septembrie 2020

S-a rătăcit un poet, rămâne poezia: Dumitran Frunză

           L-am cunoscut în octombrie 2000, la Festivalul-concurs de literatură Dimitrie Bolintineanu din valea orașului Bolintin, cu un juriu format din scriitori de o înaltă ținută culturală: Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Teodor Vîrgolici, C. Stănescu și Constantin Carbarău. Cu o atitudine ușor rezervată, blând la vorbă, bun sfătuitor în ale poeziei poetul Dumitran Frunză,
oriunde era invitat era o prezență deosebită, ieșind în evidență prin seriozitatea discursului și atenția pe care o acorda tuturor oamenilor care îl înconjurau. A fost un poet care știa cât de necesară este contribuția seniorului în orientarea și sprijinul tinerilor talentați care își manifestau dorința și ambiția de a pătrunde în lumea literară, atitudine cum rar mai poate fi întâlnită în prezentul mediu literar, tot mai ermetizat, în care refuzurile din partea revistelor sunt exerciții de renunțare. 
              Poetul Dumitran Frunză este autorul a 14 cărți de poezie, dintre acestea amintind următoarele volume de versuri: Viața în lucru (1966), Echilibru (1974), Mișcarea sentimentelor, Umbra focului (1975), Înveșmântat cu păsări (1990), Vremea nesomnului (1997), Clopotul frigului (2000) sau Viața în labirint (2003). Cu adevărat plecarea la ceruri a  acestui poet este o pierdere nu doar pentru familie, ci și pentru prietenii scriitori și pentru cititorii poemelor sale: „(...) Ne strecurăm prin sumbre canioane,/ fără ieşiri, alcătuiţi din plâns;/ urlând ne împresoară lighioane,/ cu aburi verzi otrăvitorul spânz.// Când ai să vii cu umbra ta frumoasă,/ voi smulge un izvor din rădăcini;/ sub streaşină, la cea din urmă casă,/ va bate lung un clopot de lumini.” (Ziduri negre, din vol. Clopotul frigului).

Text apărut în recentul număr al revistei Sud, în memoria unui deosebit poet, cu o poezie care va trăi dincolo de neputințele și tăcerile noastre.


luni, 7 septembrie 2020

Drum cu prioritate

În intersecție,
Singurele care nu au uitat
Cine are prioritate în agitația zborului
Sunt păsările.
În păsări,
Singurele care nu au uitat
Cum se leagănă bătăile inimii
În trup
Sunt umbrele acelor generații
Care îndeamnă zilnic porumbeii tineri
Să recapituleze lecția despre liniște.
Eu, în intersecție
Mănânc dintr-o înghețată
Scursă printre degete, 
Precum sutele de clipe
Din clepsidra mea spartă
Și recunosc, în sfârșit, semnul de prioritate
Pentru pas, pentru gânduri, pentru tăcere.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"


marți, 1 septembrie 2020

Al. Andrițoiu: „...am o colonie de aripi, îndrăznețe și gemene”

          Deoarece astăzi, în ziua când scriu aceste rânduri sunt cuprins de un romantism aparte, îmbrăcat într-o tristețe mută, parcă împrumutată din trupuri de

păsări dintr-un cer străin am simțit nevoia să mă opresc, asemenea unui tren tot mai lacom după halte uitate și gări scorojite, într-o stație despre care se vorbește puțin: Alexandru Andrițoiu. Poate pentru că acest poet este unul al timpului dublu - ca mulți alții, vizibili sau bine camuflați - dar, totuși, cu o voce lirică bună pe care nu i-o poate contesta nimeni. El se manifestă artistic într-o vreme a constrângerilor, a încorsetărilor unui comunism sugrumător căruia îi dedică poeme diverse - formă de supraviețuire devenită modă printre creatorii acelei perioade: „Partidul mi-a dat cel dintâi condei/ Şi creta cea dintâi argintie/ Pe tablă "PACE" mâna mea să scrie/ Şi-n pace să-nflorească anii mei .” (Partidului). Celălalt timp este ca animalul liber care aleargă sălbatic, aparent haotic, bucuros de posibilitatea explorării și trăirilor noilor simțuri și senzații ale unei lumi noi, fără garduri, fără bariere, impuneri sau restricții de gândire și exprimare. Iată și glasul secund, liber al lui Andrițoiu! Ca-ntr-un montaj paralel, două poeme distincte ale unor perioade distincte: „Mă surprindea adesea anotimpul/ stând la răscrucea sufletului meu/ şi urmărind, cu ochii-n patru, timpul/ ca pe-un vânat

superb. Şi-am vrut mereu/ să-mi cadă viu în plasa de mătase,/ să mi-l domesticesc, să-l am captiv,/ la mine in grădină. Ziduri groase/ mi l-ar fi-mprejmuit definitiv./ L-aş fi-nvăţat să stea în două labe,/ să sară cu tertipuri şi drăcii./ Ceasornicul cu cifrele-i arabe/ şi calendarele cu file vii/ le-aş fi avut atunci la îndemână/ şi, ager, degetu-mi arătător/ s-ar fi trezit că minutaru-l mână,/ cum vrea, înspre trecut sau viitor./ Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare/ că nu în mine îşi găsea ecou,/ nu eu eram printre eroii care/ puteau să-l facă creator şi nou -/ Eu mai credeam în Feţi Frumoşi din basme/ şi mai visam la codrul românesc./ Dar printre vechi legende şi fantasme/ eu am văzut cum oamenii scrâşnesc./ Eu am vazut istoria cum plânge/ în cimitirul cu trei pruni bătrâni,/ cum suferinţa-n ochi i se răfrânge,/ cum flori de purpură îi cad din mâini” (Timpul).                                                    Spuneam mai devreme că Alexandru Andrițoiu este un poet al timpului dublu. Într-adevăr, el se manifestă artistic în două perioade istorice foarte diferite, atât din punct de vedere politic cât și cultural sau social. A vorbi despre aceste două perioade consecutive din viața unui creator - înainte și după 1989 - este ca și cum am defini zborul dinăutru și din afara coliviei. Cum este și cazul poetului Andrițoiu, pentru o viețuire relativ

normală în spațiul literaturii a fost nevoie de compromisuri - ca și în prezent, de altfel, dar la un alt nivel, cu alte interese și pe alte paliere. Există, însă, o amprentă a trecutului care urmărește pe fiecare, fie el scriitor, sculptor, preot, dansator, ziarist sau profesor. De aceea, poate, astăzi se vorbește mai puțin despre poezia lui Alexandru Andrițoiu tocmai din cauza aparentei prietenii cu regimul comunist sau, cum ar spune alții, din cauza renunțării la verticalitatea opiniilor și a dreptei credințe. Cu toate acestea, înlăturând toate accidentele epocii comuniste din opera poetului vășcăuan, cititorii pot descoperi o poezie adevărată pe care o pot citi în volume precum Constelația lirei, Simetrii, Poeme noi sau Euritmii. 
          Și, pentru că astăzi, așa cum vă mărturiseam în debutul acestui material, sunt cuprins de un romantism aparte vreau să amintesc tuturor celor care au uitat sau acelora care nu știu versurile pline de muzicalitate, trăire, palpitânde ca o inimă neresemnată, care încă mai speră la o recunoaștere a sentimentului pur, în numele unei cifre „2” care își trăiește
intens amintirile: „O, mai cu seamă seara te iubesc,/ când lucrurile par nedeslușite,/ când porțile se-nchid c-un ritm firesc/ și iedera începe să palpite,/ când arborii-s mai tainici și mai mari/ și când se-aud fântânele mai bine,/ îmbucură-mă! Fie să apari,/ chiar de vei trece-n ora fără mine.// Arată-mi-te iarăși respirând/ ca apele de lună îmbiate./ Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,/ căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate.// Adu-ți aminte de un biet dactil,/ de un fragment fragil de poezie/ pe care ți l-am strecurat, subtil,/ pe un pătrat lunatic de hârtie.// (...)O, mai cu seamă seara te iubesc,/ femeie, ce-ai rămas, în ani, departe./ Citesc și mă citești, și te citesc,/ și-mi stai ca semnul de mătase-n carte. ” (De dragoste, din vol. Constelația lirei). 
          Alexandru Andrițoiu nu a greșit când ne-a spus că în el „zvâcnesc stoluri de aripi lăuntrice”, că în sinea lui are „o colonie de aripi, îndrăznețe și gemene”. Așa cum a spus-o și el în finalul poemului Aripi, repet și eu în numele poeziei lui care merită să rămână printre filele retipărite de carte: „Fie-ți deci zborul înalt”, poetule!



duminică, 26 iulie 2020

Almost blue

Ea este aproape albastră
Ca umbra albatrosului rătăcit printre
Urme de gânduri ciobite eșuate la țărm,
Aproape albastră ca o himeră
Care-mi poartă resemnările pe brațe
În abisuri, printre confuzii, abandonuri
Și poeme - evadări spre istorii prăfuite,
Mări policrome în versuri, încă nedescoperite,
Crude ca visele copiilor într-o lume uscată,
Perfuzată, sterilă și rece.

În vechiul cafe bar, în fum de Virginia Blend,
Unde cândva ne hrăneam neliniștile,
Aceleași portrete de poeți schițați în acuarelă,
Ne îndeamnă să credem că ea este aproape albastră.
Pun pe repeat Almost Blue, un pian, o trompetă
Și visul meu cu inorogul prăbușit în mare
Va rămâne un poem pe care nu-l voi scrie niciodată.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

needpix.com

joi, 23 iulie 2020

Decizie

Ei bine, astăzi mă voi scutura de iluzii
Precum un câine orb abia ieșit din mare
Și mă voi înălța pe spatele unui zmeu
Desenat din amintirile copiilor,
Până la cea mai îndepărtată pasăre,
Ultima eliberată în numele falsei libertăți,
Lăsându-i pe aripi zâmbetul meu formal
Și o mostră din bucuria că exist,
Păstrată-n eprubete.
Când toți vor fi injectați cu teama de a nu mai fi,
Să-mi spuneți, să scriu un nou poem
Despre glasuri și trupuri noi, hibride.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"



miercuri, 22 iulie 2020

Părere

Nu suntem doar niște oameni,
Suntem păreri despre fiecare zi
În care se contrazic regretele de ieri
Cu privirea de azi dedicată mării,
În numele lui c'est bon comme ça.
Noi, cei care ne spălăm sufletul în valuri
Suntem imperfecțiunile acestei lumi
Care, prin visele noastre furate din poeme
Încercăm un echilibru fragil
Între oameni și păsări.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"




duminică, 5 iulie 2020

Ion Drăgănoiu sau poezia ca reconstituire

          L-am întâlnit în 2019, într-un interviu pentru televiziune, alături de Nichita Stănescu, amândoi poziționați voit, ca-ntr-o metaforă despre timp, între două ceasuri atârnate pe un perete alb ca o filă de carte, încă
nelocuită de cuvinte.  În acel moment personajul căutat era îngerul blond, pe celălalt sacrificându-l involuntar pe altarul amânării. De atunci, am mai revăzut de câteva ori materialul, cândva difuzat pe canalul public TVR3 și, la un moment dat, nu știu de ce, am simțit nevoia de a-l descoperi, de a-l cerceta pe cel care îl zugrăvea pe Nichita atât de frumos în materialul de televiziune din 1970. Așa l-am descoperit pe poetul Ion Drăgănoiu și poezia sa ca o reconstituire în versuri a celor mai frumoase gânduri, trăiri și experiențe ale poetului: „Şi totuşi camera albă trebuie descrisă./ Amănunţit./ Disecată de bisturiul ascuţit al privirii, oprită de-atâtea ori pe/ contra-greutate de porţelan a lămpii nemţeşti atârnând din/ tavan./ Ştii unde eşti?/ Dar de unde să-ncepi?/ Aminteşte-ţi mesele albe de faianţă din sala de disecţie./ Şi trupurile de un galben cenuşiu, ca de banana, întinse pe mese,/ Şi dexteritatea şefului de lucrări, făcând o incizie longitudinală./ Adu-ţi aminte şi fă la fel./ Dar cu sfială./ Aşa cum se face/ o trepanaţie craniană./ Şi nu uita: ceea ce faci nu e o disecţie./ Ci o vivisecţie./ Poate să doară, poate să moară./ Umblă cu grijă printre straturile vii, palpitânde./ E-n ele/ şi viaţă şi moarte./ E chiar/ Fiinţa ta./ Carnea ta de secunde”. (Camera albă).
          L-am căutat printre cărți prăfuite din anticariate, printre pagini de reviste literare devenite istorie, printre filele virtuale ale internetului cu
trimiteri la cărți care i-au aparținut cândva, dăruite cu autograf și l-am găsit așteptând un timp al recunoașterii, al regăsirii. L-am citit și i-am simțit frământarea prin care își căuta un loc în care poezia lui să rămână măcar ca semn al trecerii sale prin lume, printre poeți. O „vânătoare” continuă a unei liniști, adesea rătăcită în tranșeele poeziei reprezentată cu succes la vremea aceea, anii 70-80, de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Tomozei, Ana Blandiana sau Marin Sorescu. Uneori influențat de versurile prietenului Nichita, el a continuat să scrie, construindu-și un itinerariu personal dictat de propriul glas liric: „Mănuşa groasă de piele învelind pumnul uşor ridicat./ Şoimul bine dresat înfipt în mănușa groasă de piele./ Capul ascuns în sacul de pânză umbroasă al şoimului./ Iepurele fugind./ De ce se varsă râurile în mare?/ Mănuşa groasă de piele:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Şoimul bine dresat:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Iepurele fugind:/ Pentru că în marea ei umilință, marea// ştie să stea mai jos decât mănuşa groasa de piele, şoimul/ bine dresat, capul ascuns. Pentru că marea stă şi aşteaptă.// Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului” (Scene de vânatoare I).
          Chiar dacă Mircea Iorgulescu a remarcat cu o oarecare obiectivitate faptul că în volumul „Starea
provizorie”,  „indiferent de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”, cu toate acestea versurile lui Ion Drăgănoiu au un suspin propriu, rezervat, descris artistic în imagini echilibrate, menite, parcă a liniști gândul, dar și a-l tulbura deopotrivă: „Zidesc un zid zidarii sub geamul meu./ O casă/ a plecat de sub pământ şi se înalţă./ în clepsidra oaselor măduva nu vrea să curgă,/ măduva încă nu curge în vase lungi de faianţă./ doar sângele se aude picurând, în sus, în jos,/ printre secunde. îl simt că simte cum trece prin el/ o secundă:/ Da, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Nu, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Am bătături în palme şi în gând/ văzând cum zidurile nu se-opresc să crească/ şi cum pădurea ce-o vedeam la geam/ e retezată-n două de securea zidului./ Nu ştiam de ce zidarii stau pe dinăuntru când ridic-o casă./ Nisipul asemeni sunt zidarii./ Ei se închid/ în osul ce vibrează, în roşul casei ce-o visează./ Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,/ o clepsidră frumoasă, o magazie de zid./ Doar vârfurile brazilor se văd lucind de la fereastra mea,/ unde hârleţul de argint l-am pus să se zbicească” (Starea provizorie).
          Indiferent de ceea ce se va scrie și analiza pe marginea poeziei lui Ion Drăgănoiu, pentru mine, întâlnirea cu poezia lui a fost un nou prilej pentru o altfel de respirație poetică. Chiar dacă ne-a părăsit pentru totdeauna în urmă cu 17 ani, i-am căutat urmele pe Șos. Mihai Bravu, Nr. 290. La prima scară a blocului 4 nu a mai rămas decât o placă memorială care ne amintește că, odată, a trăit și creat discret, dar neliniștit un poet printre oameni.

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud.