Powered By Blogger

miercuri, 28 martie 2018

În rugina dimineților mele

În ultimul an nu am mai primit niciun gând!
Te-am căutat discret de ziua cireșilor
Când și-au primit florile,
Când păsările evadate și-au regăsit zările.
Lăsasem sculptate cuvinte la porțile cetății închise
Și zeci de poeme cu nopți uitate,
Înjunghiate lăcrimând peste vise și îngeri
Uitați în catedrale, cu-mbrățișări interzise.
Abia atunci am înțeles
Că trebuie să-mi învăț versul să tacă
Și să-l privesc cum se-neacă
În amintiri, în ritmuri de clopot și toacă.
Atunci am învățat să culeg tăcerile,
Să le zidesc împreună cu tine
În Santa Maria del Carmine,
Sub cel mai vechi altar înflorit
Sub tălpi de înger uimit și sculptat
În rugina dimineților mele.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"


sâmbătă, 24 martie 2018

În ochii tăi, îmbrățișări de păsări

- soției mele, la ceas aniversar -

Sunt alte flori de gheață
La fereastra acestei primăveri târzii
Și-aceiași doi copii își continuă jocul
Început demult, în calendare vechi
În ziua când am cununat zorile
Și-am botezat în culori doar cărările.

Sunt alte flori de gheață
La aceeași fereastră, martor al întâmplărilor,
Al mirărilor sculptate în umbre evadate.
De atunci, toate nopțile se-ntâlnesc în tăcere
Pe brațele noastre înmugurite și verzi
Ca ochii tăi în care se-mpletesc
Vechi doruri, cărări dezghețate sub pleoape,
Îmbrățișări de păsări, anotimpuri și ape.

Gabriel Dragnea

deviantart.com

marți, 13 martie 2018

Oameni și cărți - eveniment editorial

În data de 17 martie, la ora 11, la Biblioteca Județeană "Alexandru și Aristia Aman" din Craiova va avea loc lansarea cărții de poezie "Duminica în Est" a poetului Alexandru Cazacu.
În cadrul acestui eveniment voi putea sublinia public calitățile poetice ale autorului, parcursul ambițios al activității sale literare, dar și neșansa de a fi scriitor într-o Românie dezechilibrată, în care, de cele mai multe ori doar compromisurile pot asigura șanse de promovare și apreciere. Tot în această zi vor mai fi prezentate volumele "Eminescu în reflexii critice" a lui Constantin Cubleșan și "Poezii" semnate de Augustin Jianu. În Sala "Nicolae Romanescu" vor mai vorbi despre autori și cărțile lor personalități literare precum Ștefan Vlăduțescu, Xenia Negrea, Spiridon Popescu, Adrian Frățilă, Camelia Radulian, Cristian Brebenel și Dan Lupescu.

Gabriel Dragnea

duminică, 11 martie 2018

Umbrele ca păsările

Doar când se înserează, ei se trezesc
Și zeci de mii de umbre coboară din înalt,
Ca păsările, voaluri negre de dantelă
Ce-acoperă cărările, culorile și pasul.

Stelele acestea nu sunt aștri din poemele mele!
Cum crezi că ai putea picta noaptea
Gările pustii și liniile ce duc spre trenuri rătăcite
Dacă îngerii nu și-ar deschide ochii?

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"


sâmbătă, 10 martie 2018

Așa știu poeții să aducă primăvara...

Toți mi-au spus că mâine va ploua
Și s-au bucurat, au dansat schiopătând,
Zâmbind în așteptarea unei torențiale
Peste sufletele lor demult înnecate.
Dar a nins și secole la rând
Toți erau mulțumiți de tatuajele lor
Cu urme de pași în întuneric și umbre
Pe gândurile lor înghețate.

Eu i-am trimis iernii un tablou
Cu flori de câmp desenate pe clopote ruginite.
Așa știu poeții să aducă primăvara...

Când se vor naște păsări la ferestrele tale închise,
În care închisori vei căuta cu disperare
Pentru a le elibera zborul?

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

fineartamerica.com

joi, 8 martie 2018

Orașul cu mirese ascunse

La intrare am plătit cu bucuriile, Renunțând la plăcerile adunate într-un an
Iar pe braț mi s-a tatuat un crin înflorind în flăcări.
Foarte puțini au intrat în orașul cu mirese ascunse,
Zidite în spatele umbrelor.
Le simțeam ca o adiere de vânt
În singura noapte luminată de torțe din cer
Când zeii sărbătoresc Facerea Lumii.
Dansau pe ritmul unui vals al renașterii zilelor,
Al clipelor sculptate în lacrimile îngerilor
Cu aripile frânte, expuse în vitrine de gheață.
Șoaptele lor erau ecouri de clopote vechi,
Ritmuri de toacă spartă,
Inimă de copil îmbrățișat de anotimpuri.
Am plătit intrarea cu toate bucuriile,
Și am renunțat la plăcerile
Adunate într-un an...
Doar așa am putut să mă fotografiez
Când plâng și tac în orașul cu mirese ascunse
Printre porumbei albi, însângerați
Într-o grădină cu flori de mac.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Liz Lindstrom painting

duminică, 4 martie 2018

Pe femeia aceasta nu am văzut-o niciodată

Ascunzându-și fața în umbrele felinarelor aprinse târziu,
Într-un pustiu al străzilor reci, pe-aleile încrustate cu regrete vii,
Pe unde doar nopțile se adună citind din poemele singurătății,
Își valsa brațele căutând să-mbrățișeze anotimpurile
Nevăzute, tăcute, așezate pe fruntea încruntată a cerului.
În urma ei înfloreau tristețile, parfumând urmele pasului șchiopătat,
Neîmpăcat cu drumul desenat în uitare sub stele-ochi de Rai.

Aș fi strigat să mai stai, să-mi împletești mirările cu taina
Sub haina aceasta a nopții pe care o port la fiecare plimbare
Pe străzile unde ți-ai pierdut dansul, tăcerea și pasul.

Pe femeia aceasta nu am văzut-o niciodată!
Am întâlnit-o lângă Ticino,
În cel mai frumos poem sinucis între malurile
Care vorbesc și acum despre tăcerea anotimpurilor.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

ampo.wordpress.com

sâmbătă, 3 martie 2018

Eul din oglindă sau dorința de a reînvia prezentul

prefață a volumului de proză „Poveste neîncepută” semnată de Simona Anca Stoica

               „Dar ce fac eu acum? Judec?! Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva? Cum pot eu să mă transpun în sufletul altei persoane, fără să o cunosc, doar citindu-i gândurile ce mi-au picat aşa pur şi simplu în mână, în mâna sufletului meu... Ce drept am eu spre judecată? N-am nici unul, nici dacă mi-ar fi cea mai bună prietenă. Suntem unici fiecare chiar dacă ne asemănăm din mai multe puncte de vedere.”
      Sunt semne de intrebare ale prozatoarei Simona Ghidușilă în aventura ei de descifrare și înțelegere ale unor gânduri și experiențe adunate în paginile unei cărți găsite în parc. De aici începe totul. De aici crește și se dezvoltă un mister al filelor în conținutul cărora se prezintă pasaje din destinul, aparent al unei necunoscute și în același timp, atât de familiar prozatoarei.
                 Aceleași întrebări mi le pot pune și eu, fără a risipi acea aură de taină născută pe brațele intimității dintre carte și cititor. „Dar ce fac eu acum? Judec? Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva?" Ca lector al acestei cărți nu judec, ci descifrez, nu adaug sentințe poveștii, doar încerc să o înțeleg devenind involuntar personaj-martor al acțiunii. O acțiune care curge aparent în liniște, un râu de munte pe al cărui traseu se pot observa mici stăvilare, ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea și te îndeamnă să acționezi într-un fel sau altul. În linii mari, aceasta este senzația pe care ți-o creează această poveste croșetată cu andrele făurite din cele mai sincere sentimente și trăiri, vise și tulburate clipe. 
                  De acum prozatoarea Simona Ghidușilă nu se dezice de stilul său profund sentimental și pătimaș. Aceeași notă de trăire intensă exprimată în cele mai simple cuvinte, dar pline de răsfăț și alint poetic poate fi observată cu ușurință atât în poezie cât și în proză: „Cum să-ţi fie dor de cineva sau ceva ce încă n-ai avut sau n-ai văzut? Cum poţi purta dor de ceva ce n-ai atins sau n-ai simţit? Întortocheat e dorul din povestea asta ce încă n-a început. Da, aşa scrie: „Când inima mea ţi-a zâmbit, tu nu ştiai de existenţa mea şi de-atunci mi-e dor de tine!!! Când te-am zărit, starea ta de spirit era una plină de nervi pe guvernanţi... şi căutam să citesc în ochii tăi ura, dar... n-am văzut decât un albastru liniştit care se întersecta undeva cu tristeţe şi nelinişte. De-aş fi putut ţi-aş fi sărit în braţe atunci, să şterg tristeţea şi s-alung neliniştea... să rămână doar albastrul liniştit din ochii tăi şi fumul ce se risipea din pipa din care trăgeai cu nesaţ de parcă cineva ar fi vrut să ţi-o ia.”
                 Respectându-se , parcă, legile existenței noastre, pe scena aceasta a naturii în care se îmbrățișează ușor în penumbră sacrul cu profanul, totul începe într-un parc. Banca de lemn rămâne și în cazul de față un simbol al așteptării, al întâlnirii și al despărțirii: „...mi-am îndreptat paşii spre cea mai apropiată bancă, m-am aşezat uşor să nu tulbur liniştea naturii, să nu-i stric vântului plăcerea de-a şuiera printre cărările înfrunzite şi copacii aproape dezgoliţi prin care soarele-şi arunca din când în când razele pline cu dinţi fioroşi. Mi-am lăsat capul puţin pe spate şi priveam parcă în gol spre cerul străveziu. Vântul sur îmi învelea gâtul şi se strecura pe sub haina mea destul de groasă făcându-mă să tresar din când în când, şi să privesc în jur, să-mi dezlipesc privirea de pe cer... Vedeam un joc de culori minunat sau mai bine zis un amalgam de culori între străveziu, ruginiu şi galben şi când soarele strălucea în privirea mea se forma un curcubeu al speranţei...”
               Nimic nu avea să anunțe avalanșa de tulburări și coincidențe stranii între destinele acestor două persoane care aparent se completează reciproc. Singurele personaje ale acestei povești se provoacă pe rând ca într-un joc al cunoașterii. De fapt nu este vorba decât despre un joc prelung și misterios asemănător cu jocul femeii în fața oglinzii în care încearcă să se descopere și să reînvie sensuri noi ale existenței. În situația de față nu avem oglinda, dar avem cartea lăsată voit pe o bancă și un bilet care anunță începutul provocărilor, de fapt începutul analizei sinelui, începutul drumului pentru descoperirea unui nou sens, a unui nou început: „Te-am urmărit plină de emoţie să văd ce faci. Mi-a fost teamă că o vei lua acasă, dar se pare că eşti o femeie cinstită, ce nu-i al tău, nu-i al tău şi gata. Îţi mulţumesc pentru curiozitate, teamă şi tot ce te-ncearcă când citeşti gândurile mele. Ai trei săptămâni să citeşti ceea ce ai acum în mâini... şi nu poţi să fugi cu povestea mea...  şi ştii de ce? De teamă.”
Într-adevăr, nu poți fugi de propria viață, de propriul destin. Cum spune chiar autoarea „destinul ne presară și flori și spini pe aleea vieții, dar nu ne lasă să alegem pe unde să pășim”. Eu aș completa spunând că avem totuși șansa de a alege CUM să pășim. Cartea vieții proprii nu poate fi înstrăinată, nu se poate vinde. Dar se poate rescrie literă cu literă și oferită ca lectură celor din jur. Dacă experiențele noastre ne trântesc la pământ și avem puterea de a ne ridica, atunci viața noastră poate fi un exemplu de „așa DA!”, iar cartea noastră poate deveni una de referință, o pildă pentru cei care cu greu mai pot crede în realizarea schiței unui om nou.
                 Dacă la început avem parte de negări, comentarii în dezacord cu cele descoperite în cartea rătăcită voit pe aleea parcului, pe parcursul lecturii care o plasează într-o realitate tot mai cunoscută, autoarea devine involuntar actorul propriului film intitulat „Deja vu, deja vecu”. Practic, această carte-oglindă îi redă autoarei (acțiunea fiind construită la persoana I) posibilitatea de a se confrunta cu propriul trecut, cu scopul de a fi mult mai receptivă și deschisă în fața celor ce vor veni. Abia la finalul cărții ne dăm seama că toate aceste zbateri, frământări, tulburări se succed și se învârt misterios în jurul unei singure persoane. Vorbim despre un feed-back al propriilor experiențe de viață apărut într-un vis cu prilejul unei intervenții medicale: „-Bună ziua, doamnă dragă! Ne-aţi speriat puţin, aţi dormit mai mult decât ar fi avut efect anestezia./  Cine a murit? Ea?  Unde este ea?  Ce s-a întâmplat? Eu ce caut aici? Cum am ajuns la spital? Întreb disperată , omul aplecat deasupra mea, îmbrăcat din cap până în picioare numai în alb de parcă ar fi fost o sarma, doar învelişul avea altă culoare./ - Nu a murit nimeni doamnă! Sunteţi foarte confuză, ceea ce mă face să-mi dau seama că efectul anesteziei a fost mult prea puternic, dar bine că v-aţi trezit. Am observat în timpul controlului că somnul nu vă era foarte liniştit, aveaţi momente în care parcă aţi fi fost entuziasmată şi momente crispate... Liniştiţi-vă! Nu s-a întâmplat nimic rău!”
               Așadar, un vis cu tot ce implică acesta: gânduri ascunse, unice trenuri pierdute, ceață și praf sub fiecare pas în căutarea luminii, regrete, lacrimi care nu au curs la momentul potrivit, dar mai ales speranță. Visul, poartă spre cele petrecute și fereastră pentru ceea ce vrem să se întâmple.
                La fel cum o spune chiar prozatoarea, „...dau sonorul la maxim, cd-ul mă încântă cu Blues Brothers- Everybody needs somebody, melodia mea preferată” și, în cazul meu, aștept. Pe o bancă asemănătoare celei din această carte aștept alte file de volum, noi gânduri și reflecții ale Simonei Anca Stoica, un autor care fierbe într-un interior căptușit cu dorința de a merge mai departe invocând permanent cuvântul dor reușind în același timp să înoate în ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea.

material semnat de Gabriel Dragnea – impresii de lectură despre lucrarea „Poveste neîncepută” semnată de Simona Anca Stoica