Așteptările mele, fulgi de cenușă

...și norii aceia se scurgeau lent

spre diminețile mocnind în brațele nopții,

ca lacrimile și sudoarea pe fruntea inorogului.

Sunt prea mulți oameni de îngrijit,

brațe, inimi, conștiințe, priviri și tăceri perfuzate...

Vindecați, oameni își răneau din nou trupul

numai să li se atingă iarăși brațele, inimile,

conștiințele cu florile de lotus

culese de pe trupul inorogului obosit.

...și norii aceia, trepte de spumă,

pe ritmul unei necunoscute suite de Bach

coborau zilnic până aproape de glezne.

Doar atunci așteptările mele deveneau fulgi de cenușă

într-un anotimp căruia nu-i voi putea da niciodată

un nume.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

fatherkevinestabrook.blogspot.com

 

Secunde împrăștiate

În această dimineață

ceasul ruginit de pe noptiera prea veche

îmi împărtășea din secundele lui

auzindu-le zbătându-se ca o inimă bolnavă

dincolo de cadranul de sticlă crăpată

din pricina recentei mele neputințe.

Pe umărul dimineților mele

un singur înger care refuză să-mi vorbească

retrăiește în fiecare noapte 

toate eșecurile și accidentele mele de om simplu,

cu gândurile copilăriei cusute pe zmee.

El este trimisul îngerilor aflați incognito prin baruri

împlinind în taină recensământul neputincioșilor

care vor fi trecuți în calendare 

cu numele lor tatuate pe șerpi.

Afară se aude toaca, 

un beat care sună a disperare

într-o lume a orbilor.

Nu pot decât să tac.

În grădina de sub fereastră,

într-o conservă plină cu furnici,

ceasul meu își strânge de pe jos

secundele împrăștiate.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

livinglifeinmystyle.wordpress.com

 

 

Nu sunt singur

  Când a deschis ochii era întins pe alge

și privea cerul la apus ca o poartă închisă.

Un clovn înlăcrimat alerga fără nicio grimasă,

cu tăcerile pe umăr ca-ntr-o probă de rezistență

în fața nopții, a frigului, a singurătății.

Un pescăruș mort, lovit de valuri

brusc îi reaminti clovnului că și soldații mai mor,

vii doar în cărțile unei istorii tot mai necunoscute

care le uită numele repede.

Clovnul se tot îndepărta ca un ultim vis cu zâmbet.

Celălalt, privind ființa devenită o siluetă neclară

a unei enigme tot mai tulburătoare

începu să îi caute urmele adânci ale pașilor

și să le umple cu fluturi.

 

Privindu-mă cum caut urme de pași în întuneric

încep să număr ultimii fluturi fosforescenți

adunați din cele mai frumoase poezii ale lumii.

Doar mâine seară mai pot alerga cu tăcerile pe umăr

ca-ntr-o scenă de film care a rulat până azi neîntrerupt,

peliculă în care sunt și martor și actor și destin.

De mâine voi începe să sculptez îngeri în pragul casei

ca să arăt lumii că nu sunt singur.

 

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

„După această virgulă”

 

dbarlow.wordpress.com

 

„Mă mai cunoașteți cumva?”

             Fie că vorbim despre civilizații sau cărți, despre orașe sau melodii, chipuri, cetăți sau fluturi putem remarca, nu foarte atent, că există un destin care plasează totul între granițele existențelor discutabile. Adică, lumea aceasta vie și, totuși, absentă, zgomotoasă și, în același timp, tăcută, o lume cu privirile rareori spre cer, adeseori împăienjenite de neputința de a se desprinde de ceea

ce este tot mai strălucitor, dar trecător și, în fond, inutil. Aici, în lumea aceasta ghidată, în genere, doar de nevoile imediate, stimulată să reacționeze în spiritul consumerist facil, învățată să îngurgiteze fără a mesteca atent ce i se dă, creatorul de frumos, artistul, nu este decât un rătăcit printre umbre, un verde pășind încet pe alei frecventate de nonculori care își întorc privirile pentru a se mira de prezența lui într-o lume cu alte nevoi, gânduri, fapte și aspirații. Și, la scurt timp, după ce verdele dispare din peisajul monocrom, uitarea se așterne pe urmele pasului, odinioară viu și frumos.

            Întâmplător, am fost prins în jocul destinului care m-a pus față în față cu volumul de poezii „Flaut pentru o frumoasă”. Atunci, parcă încercând să-i răspund la întrebarea „Mă mai cunoașteți cumva?” am început să caut mai multe informații și date biografice despre el. Și-atunci el mi-a răspuns: „Sunt Ion Apostol Popescu/ Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.  Născut la 6 martie 1920, în satul Scăueni al județului Vâlcea, poetul, folcloristul și criticul literar Ion Apostol Popescu este absolvent al Facultății de Litere si Filosofie din Sibiu (1943-1945) şi Cluj (1945-1947), profesor de liceu la Gherla (1947-1963), ulterior devenind cadru didactic la Facultatea de Filologie din Târgu Mureş. Devine doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1970) cu teza Ion Pop-Reteganul.
            Debutează cu folclor în „Izvoraşul” (1935), iar editorial cu notele sale despre „Literatura ardeleană nouă” (1945), primul lui volum de poezii fiind „Iubiri” (1968), urmat de „Flaut pentru o frumoasă” (1971), „De vorba cu Marco Polo” (1974) și „Trec printre oameni” (1978). Chiar dacă poezia lui devine publică foarte târziu, tipărindu-și versurile abia la vârsta de 48 de ani, lirica lui Ion Apostol Popescu își face loc în paginile multor reviste culturale naționale, cucerindu-le spațiul cu poeme-mărturisire,  devenind astfel un loc al confesiunii directe. Mărturie stau și astăzi, iată, versurile sale care îndeamnă la o relectură, în numele acelei iubiri, care deși este cunoscută de la începuturile lumii, ea este diferită și nouă pentru cel ales să-i descopere sensurile, emoția și lacrima: „Nicicând nu te-am iubit, frumoaso, mai altfel/ Ca-n ceasul amintirii cu toamne devastate;/ Prin trup îți lunecau păduri incendiate/ În care căutai un vis sau un inel.// Prin oase ne treceau lichidele lumini/ Și-atunci aș fi voit din palmele-ți de var/ Să mușc ca dintr-un fruct mirific și stelar, -/ Părându-ne într-una mai singuri, mai străini.// Aș fi-ncercat să-ți caut un simbol/ În păsările lunii, și-am vrut să ți le-adun./ Vechi ferigi de-așteptare crescură-apoi nebun/ În sufletu-mi însingurat și gol.” (Evocări târzii). 

            La această oră, a scrierii acestor note, mă refer strict la poemele cuprinse în volumul „Flaut pentru o frumoasă”, apărut în 1971 la Editura Cartea Românească și îmi este greu să mă opresc la anumite versuri, că altele mă iscodesc și mă îmbrățișează, cerând, parcă, o revenire în pagini de revistă sau într-un volum nou care să amintească tuturora că poezia lui Ion Apostol Popescu este mult prea vie și nu merită să fie lăsată în praf atât de devreme: „Ca-ntr-o caldă odaie atunci ne-am văzut/ În inima ta ne-ncepută și clară./ Din ea am privit mereu neștiut/ La timpul din noi și din plopii de-afară// Ce forme frumoase în inima ta/ Nervurile-acelei toamne-și lăsară!/ Prin noi, undeva, un istm lâncezea/ Și foșnete-n galben ne inundară.// Prin fine ferestre din inima ta/ Intrase-o lumină plăcută și plană/ și-ntr-una spre tine festiv arăta/ Cireșul din poartă aprins ca o rană.// Ci toamna de-acum își mângâie-n brazi/ Conturul pe care prin noi și-l căta./ Numai eu mă mai caut și azi/ Ca-ntr-o albă odaie în inima ta!” (Ceas liric).

            Completând parțial activitatea literar-publicistică a lui Ion Apostol Popescu trebuie să amintim lucrări precum „Ion Pop Reteganul: viața și activitatea”, „Basme armenești din Transilvania”, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula”, „Studii de folclor și artă populară” sau „Orații de nuntă”. Deoarece am amintit de Nicula trebuie să precizez că poetul Apostol Popescu a fost înmormântat în apropierea Mănăstirii Nicula, la vârsta de numai 64 de ani, avându-l alături pe binecunoscutul poet religios Ioan Alexandru.

Și, pentru că este unul dintre poeții care merită să fie lăsat să își prezinte versurile într-una dintre vitrinele prezentului continuu, îl voi întreba mereu: Cine ești dumneata, domnule Ion Apostol Popescu? Și, dorind să îmi sculptez tot mai adânc în memorie o certitudine, îl voi asculta cu mare atenție și emoție de fiecare dată când îmi va spune că este „Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.

 

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud (nov-dec 2020)