"Moș Crăciun”, colindul lui Ștefan Cruceanu!

          „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeți/ Și aduce daruri multe/ Pe la fete și baieți. // Din bătrâni se povestește/ Că-n tot anul, negreșit/ Moș Crăciun pribeag sosește/ Niciodată n-a lipsit”. Nu a lipsit nici din copilăria mea, în care, toate vacanțele mele de iarnă le petreceam la Adjud, la bunicii din partea mamei. Copil fiind am învățat și eu versurile multor colinde pe care, ierni la rând, le cântam din casă în casă, la ferestrele vecinilor apropiați, alături de verișorul meu Ionuț. Pot să mă laud că știu ce înseamnă bucuria primirii în casă, cântând la gura sobei în fața tuturor membrilor familiei casei colindate, cu toții strânși să ne asculte. Timizi, cu teama de a nu ne încurca, de a nu uita versurile, ne împleteam emoțiile cu bucuria, zâmbetul spectatorilor noștri care, în șoaptă, cântau cu noi bătând ușor din palme sau lovind încet podeaua cu piciorul, parcă încercând să ne păstreze pe amândoi în același ritm. Am trăit și momentul în care ne înghețau picioarele și gluga hainei era parcă prea mică pentru a opri vântul care, în anumite locuri se manifesta în voie lovindu-ne fața îmbujorată și înlăcrimată de frig! Dar nimic nu ne oprea din misiunea noastră de a aduce vestea bună în casa oamenilor! Iar ei, cunoscându-ne, ne așteptau cu tot felul de bunătăți făcute în casă, cu dulciuri de tot felul, bucuroși că le-am călcat pragul. Inevitabil, din repertoriul

nostru nu avea cum să lipsească atât de bine cunoscutul colind „Moș Crăciun cu plete d`albe” (așa cum apare în antologia lui Gh. Cardaș, Poezia românească dela origine până în zilele noastre, apărută la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar”, București, 1937; de aici intuim ideea originală a poetului care și-l imaginează pe Moș Crăciun având plete dintre acelea, albe, de aici și forma prescurtată).
Anii au trecut și, alte generații, la rândul lor, au învățat aceste versuri care aduc bucurie și zâmbet în miezul iernii. Dar, trebuie să recunosc că nu m-am întrebat niciodată cine a scris aceste versuri care au ajuns, în timp, pe buzele atâtor milioane de copii! Presupuneam că este o variantă tradusă și adaptată a vreunui colind străin sau, pur și simplu versuri populare care au reușit să treacă granițele atâtor generații! Dar, citind din antologia lui Gh. Cardaș, la care am făcut referire mai sus, l-am descoperit cu totul întâmplător pe însuși autorul acestui tradițional colind pentru copii: Ștefan Cruceanu. Încă de la apariția acestui volum colectiv de texte, despre acest poet nu s-au știut prea multe informații precise. Până și data nașterii sale este incertă, 1872! Gh. Cardaș, autorul acestei antologii precizează doar atât: „Despre Ștefan Cruceanu, talentat poet, cunoscut prin câteva poezii originale, nu avem suficiente date biografice. S`a născut pe la anul 1872 și a fost medic la Paris. A colaborat la revistele: „Lumea nouă literară”, „Convorbiri literare”, etc... În 1898 îi apare la Iași un volum de versuri intitulat „Lacrime”. Antologia „Parnasul Român” (Brașov, 1892), i-a popularizat poeziile: „Visul codrului” și „Cântăreț”; iar alte culegeri de versuri i-au

răspândit frumoasa și tradiționala bucată „Moș Crăciun”, pusă pe muzică.”
Mă întreb, acum, în aceste vremuri în care împrumutăm sau cumpărăm semnături străine, ce facem cu ale noastre care au condus spre lumină atâtea generații de părinți și bunici? Îmbrățișăm repere, acțiuni, modele și comportamente străine, multe dintre acestea înlocuindu-le pe ale noastre, tradiționale, pline de profunzime și sens, unele îzvorâte chiar din vechile scrieri sau învățături creștine. De prea multe ori ne îmbrăcăm cu haine care nu ni se potrivesc și ieșim pe stradă fără să ne pese dacă ne reprezintă sau nu. Alergăm după noi suveniruri de pe tarabele lumii întregi, îngropând tot mai adânc în spatele grădinii mii de dovezi ale existenței drumului până la noi. Oare câte lucruri care vorbesc despre noi s-au aruncat sau le-am lăsat să se deterioreze, urmând apoi a ne întreba într-un mod nevinovat și dezorientat „cine suntem?” Ar trebui să ne fie teamă că, fără o analiză serioasă, în profunzime asupra unor astfel de lucrări vechi și reeditarea lor, viitoarele generații se vor privi în ochi, tot mai dezorientate, tot mai liniștite și mulțumite în preajma a ceea ce au, starea de suficiență devenind deja o modă, un curent social în plină dezvoltare, o capcană în care cad „doar cei ai nimănui”. Într-adevăr, se poate trăi și fără să se știe cine a scris „Moș Crăciun cu plete dalbe”, care sunt marile minuni ale lumii sau fără să ne putem descrie bucuriile și frământările, dar oare cum și cât vom putea rezista pe un traseu fără marcaje, mai ales când alegem să fim niște păsări legate la ochi într-un zbor inconștient pe întuneric?

material semnat de Gabriel Dragnea
pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD