- forță și
rafinament în poemele străzii și ale răzvrătirii –
„De ce-am plecat
de unde ploile nu mă muiau, frigul nu mă bîțîia? Din casa mică a bunicilor? Din
casa cu prispă, cu tavan de scînduri, cu sobă oarbă și pămînt pe jos? De sub
cerga de cînepă aspră – învelitoare? Din patul așternut cu rogojină și căpătîi
de paie? Din casa bunicilor de
ce am plecat, mai departe, la alt tată, la alte
dureri? Și de ce m-au gonit la urmă spre orașul ăsta cu lipitori sătule și paznici
galonați? Cine mi-a vîrît visul în suflet? Străbunii care zac înlăuntrul meu?
Scriu și rup, scriu și pierd – mă pierd? Îndrăznesc să iubesc poezia, s-a
cufundat în mine (...)”
Nu
doar a îndrăznit s-o iubească, a purtat-o ca pe o haină de preț, singurul
veștmînt autentic, în lipsa căruia s-ar fi simțit gol în trecerea lui prin
viața care i-a oferit prea puțin. Dacă lui Nichita Stănescu i s-a spus „îngerul blond”, critica literară l-a
numit „îngerul vagabond”, așa cum autorul
însuși s-a etichetat astfel într-unul dintre poemele sale. Un înger căzut pe
pământ, parcă dintr-un înalt care i-a refuzat prezența, printre oamenii care au
reușit să-i înjunghie speranța zilelor, tulburându-i liniștea și somnul
nopților. Dar nu a știut nimeni cum să-i fure singurul prieten care-l îndemna
la nerenunțare, la o continuare demnă a zilelor, acceptând în numele
supraviețuirii să fie hamal, cărând saci întregi de ciment cu cămașa sângerândă
pe spate. Nu a reușit nimeni să îl reducă definitiv la tăcere. El a avut mereu
asupra lui poezia, singurul medicament care l-a ținut în viață, singura armă de
autoapărare în fața deznădejdii, a depresiei. „Nu, eu n-am căutat pâine și sare. M-am gonit de pe malul Dunării fără
să bănuiesc durerea stomacului gol și strigătul oaselor intrate unele
într-altele – am căutat mirajul poeziei, al paginii scrise cu litere de tipar.”
(din
vol. Zeii prind șoareci, Ed. Pentru Literatură, 1968).
Da,
el este Dimitrie Stelaru, mortul viu, statuia fără postament din literatura
română, plimbată prin beciurile nedrepte ale uitării. Este poetul unei
generații peste care, poate din indiferență, poate dintr-o judecată prea aspră a
vieții lui sau poate din cauza interpretării unor false clasificări și clasamente
valorice ale vremii a fost catalogat și arhivat la rubrica scriitorilor de
index, la „și alții”.
A
fost un inadaptat, un „degustător” lacom al clipelor rare de bucurie, în care
zâmbetul, parcă cerea permisiunea să se așeze pe fața lui adesea palidă. A
refuzat compromisurile, promiscuitatea, scăldatul în mocirla comună, impostura,
întrebându-se retoric dacă nu cumva, tocmai acestea
reprezintă cauza
marginalizării lui:
„Dar m-am simțit
peste mlaștini trecînd și-am simțit că toți încurcau drumul poeziei, o loveau
la cap. I-am văzut viitori premiați, academicieni, miniștri, numai poeți nu. Ce
mari, ce puternici! Ei își desfac în presă parfumul batistelor numindu-l artă;
lăudînd cu insistență o pramatie ajung directori, subsecretari de stat, apoi
fondurile revenite titularilor și le împart. Așa e vîna din care ei sug viața;
cu sînge murdar, vînăt și împuțit. Mie, acasă, ce-mi rămîne? Tristețea! Și-o
cînt, în orchestra sufletului. Cine-mi spune afon peste maluri, că sunt cețos?
Sunt făcut din durere, plumb, nu aur. Așa sunt eu. Oare să fiu pentru asta dat
afară din lume?...”
Potrivindu-și
atent insigna de boem pe hainele-i zdrențuite, parcă repetându-și obsesiv un
„carpe diem” indiferent de urmări, el se resemnează în fața stafiilor
societății bântuinde bezmetic în căutarea îndestulării, pozând mândre în oameni
potriviți la locul potrivit, pe scaunul binemeritat: „Eu cu Mandravela, groapa, florile toamnei, visurile, el cu treptele de
marmură, dosarul, casa de bani.” Uneori, obosit de-atâtea amânări în care
este târât, de drumuri fără capăt de linie sau în fața ușilor larg deschise
spre odăi cu ferestre spre nefericire, cu rare clipe de liniște sufletească,
Dimitrie Stelaru, orfan de cer, alungat printre oameni, în numele oropsiților
ca el cere lumii-închisoare un soi de îndurare, de cele mai multe ori într-un
stil declamativ plin de revoltă, de înverșunare: „Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lasați-ne dracului un ceas -/ De
chinul lanțurilor ne izbăviți/ Și aruncați-ne pâinea care v-a rămas./ Dormiți
temnicerilor, fraților,/ Și armele voastre să doarmă,/ Căci visul nostru -
visul piraților,/ De rugina zăbrelelor se sfarmă./ (...)/ Dormiți temnicerilor,
dormiți,/ Lăsați-ne dracului un ceas -/ în temnița aceasta am intrat obosiți/
Și nici o fărîmă de pîine nu ne-a ramas./ Rugați-vă/ Domnului pentru noi, fraților./
Cum v-ați rugat pentru viața împăiaților.” Alteori tace și se ascunde
împreună cu versurile lui prin locuri publice specifice oamenilor străzii,
tresărind la orice zgomot, mereu în gardă, cu teama alături: „Aveam ascunse în sîn petice de hîrtie mîzgălită
cu versuri, mai mult fărîme de versuri, scrise sub cerul de aramă al lunii,
cînd trezit de zgomotul crenguțelor uscate, tremuram la gîndul unei apropieri
polițienești.”
Scârbit, își
anunță moartea în pagini de revistă
„Trebuie, Costele (n.a, Constantin
Almăjeanu – poet teleormănean, nepot al
lui Gala Galaction), să faci asta pentru mine. Vreau să dau peste nas unora.
Mor de foame. Nu mai am altceva de făcut.”
Scârbit
de societatea mizeră, ipocrită, de lumea literară care nu-i oferea prea multe
șanse de a supraviețui demn în pagini de revistă, în anul 1940 face o farsă
care avea să devină istorie, publicând în ziarul „Semnalul” un anunț prin care
își anunța decesul, moment relatat într-un interviu în 1967 acordat poetului Adrian
Păunescu: „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și
atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii
care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după
anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc.
Aveam o poftă nebună
să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție,
din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut
alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt
stafie.(...)”. Farsa, care a stârnit în presa vremii multe discuții și
controverse este detaliată de Stelaru și în autobiografia „Zeii prind şoareci”,
apărută în 1968:
„Şi vecinele,
babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer
îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de
după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura.
Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…». În presă
se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă
2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu
Măgurele». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană
să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor
neamuri”.
Urmărindu-i
traseul activității sale literare, dar și viața petrecută intens, strângând la
piept fiecare zi peticită cu nenoroc putem spune, analizându-i atitudinea față
de societate și față de lumea scriitorilor că este unul dintre copiii teribili
ai istoriei poeziei românești. Îmbrățișează complicațiile, îi place să șocheze
oricum și oriunde, poate s-o găsi cineva care să îi remarce prezența și,
dincolo de răzvrătiri, calitățile sale poetice, aș zice înnăscute, care nu îi
pot fi arestate și ascunse în temnițele uitării: „Vorbea ca un elev premiant la orele de bufet de gară, de nesomn şi de
ruşine, şi care promitea să rămînă repetent – şi a rămas! – la toate obiectele
de smalţ, de fîntînă străină şi de osanale. Lîngă el şi sub coatele lui, mesele
încolţeau legendă – tînăr, îşi vînduse moartea în ziare, ca să vadă cîte
lichele vor triumfa, dezgolise în cenaclul lui Lovinescu statuia foamei, sau
tabloul votiv al acestuia, care era chiar trupul său, dormise o mie de nopţi
într-o gură de canal şi alte o mie pe sub podurile Dîmboviţei (...).” (fragment din volumul ,,Cartea cu prieteni”
de Fănuș Neagu)
Forță și rafinament în versurile
stelariene
M-am
tot gândit cum ar fi arătat poezia lui Dimitrie Stelaru dacă ar fi avut parte
de sprijinul revistelor literare, publicându-i creațiile consecvent
apreciindu-le la justa valoare? Cum ar fi decurs existența poetului
teleormănean cu puțin noroc oferit din partea Cerului? Dar, poate doar astfel
poezia lui Stelaru s-a împlinit prin mesajul dur, punctual, încărcat de durere
și cu vise tăvălite, sugrumate. Însingurat, închis într-un univers de tăciuni
aprinși, creat de el pentru desele momente de resemnare în fața crudei lui
existențe, poetul, totuși, ca un orfan ce a fost simte nevoia unei îmbrățișări,
născându-se deseori în ființa lui complexul dorului neîmpărtășit: „Sunt un ritm ostenit al literelor,/ al
rănilor și trotuarului -/ o stea fără ochi, fără coarne, dar om./ Mai luați-mă
și voi în voi,/ altfel unde mai sunt?” („Sunt
un ritm”, din volumul de poezii postume „Îngerul vagabond”)
Și,
neavând parte prea des de ecoul unei îmbărbătări, el se refugiază în visare,
care devine pentru Stelaru un modus vivendi, se hrănește intens cu perlele
muzelor scăpate prin spărturile cerului, devenind dependent de rolul său jucat
trist între pământ și cer: „Mai visez
după vis?/ Nu ajung la marginea lui și încep altul - / Ca un fluviu lunecă
visul/ Și-mi dă năravul înălțimii.” („Mai
visez după vis?”, din vol. „Îngerul vagabond”)
Din
aceste înălțimi se adapă cu viață, primește aripi pentru un zbor, adesea oprit,
interzis și frânt de semenii săi care nu recunosc sau nu vor să recunoască
sublimul noii identități în apropierea cerului. Dimitrie Stelaru devine de
multe ori un biograf al naturii fantastice surprinzând-o în clipele ei de
desfătare, traducându-i taina: „Un drum
se deschide şi altele/ În el, pustii, se-ntâlnesc;/ Lancea soarelui arde
coroana -/ Pe scoarţă muşchii lâncezesc.// Amurgurile aduc somnul,/ Cu falduri
imense de stele;/ Nici un nor nu umblă în cer -/ Nici un vânt nu deapănă
frunzele.// Rădăcinile aud pământul/ Clare, neîntrebând, risipite:/ Jocul
somnului strânge viaţă/ Demoni şi păsări uimite.” („Copacul magic”, din vol. „Ora fantastică”)
1917 – 1971 – 2017
(naștere – marea trecere – in memoriam)
Urmare
a vieții lui spoite cu mucegai, din care au apărut de-a lungul anilor atâtea
perle de suflet, după doar 54 de ani, Dimitrie Stelaru este chemat definitiv –
fără urmă de glumă sinistră din partea lui Dumnezeu - în înaltul cerului pe
care atât de mult l-a iubit și în care și-a scăldat prin intermediul poeziilor
sale și trupul și sufletul. Crezând că nu mai aparține acelei lumi scăldate în
micimea dorințelor zilnice (atunci, la fel ca și acum, nimic nou), poetul se
rupe treptat în bucăți și se mută în „cetățile albe” „de unde nimeni n-a
coborât, nimeni niciodată...”: „Cetăţile
albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,/ De unde nimeni n-a coborât, nimeni
niciodată.../ În spaţiul lor e inima mea,/ În ţara lor rătăceşte noaptea mea,/
Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;/ Cineva din mine e într-una
plecat/ şi nu se va mai întoarce.”(din
poemul „Cetășile albe” din volumul cu același nume)
Din
când în când îl mai chemăm noi; câțiva, cei rămași care îl cunosc, încă din
perioada farselor devenite istorie literară, înveșnicindu-l în pagini cu
amintiri cernite prin site melancolice, dar și de cei care abia îi descoperă
glasul în file prăfuite de carte. Un glas la fel de viu, de actual, ecou al
unei răni adânci care nu s-a închis până astăzi, când se împlinesc în acest
noiembrie 46 de ani de la plecarea pe drumul fără întoarcere: „Am coborât în Noapte/ Pe scările Timpului/
Dar nimeni nu m-a zărit./ Și-atunci din necuprinsul tăcerilor o stea/ S-a stins
în inima mea./ Viața? Uriașă poveste a Iluziei/ Întotdeauna nimeni n-a fost.” („Alter-ego”, din vol. „Preamărirea
durerii”)
„Publicat
foarte rar (și nu din vina lui), aproape uitat de majoritatea celor care se
ocupă de fenomenul literar, poetul nu s-a uitat pe sine, adică nu a întors
spatele Poeziei”. Acestea au fost cuvintele cu urmă de regret ale lui Eugen
Jebeleanu, cel care i-a propus schimbarea numelui, din D. Petrescu-Orfanul în
Dimitrie Stelaru, motivând că, la început, chipul poetului îi „sugerase masca unui
înger căzut. Însă un înger, ale cărui aripi sumbre se zbat, tinzând necontenit
spre stele.”
Acesta este unul dintre poeții pe
nedrept uitați, de la nașterea căruia s-au împlinit, în martie a acestui an 100
de ani. În amintirea celui care, prin versurile sale, încă se zbate între cer
și pământ, vă cer voie să redeschid timid o ușă, dincolo de care mi-l imaginez
pe Eugen Lovinescu recitind „Planetă de
poet nou”, prafață la volumul „Ora
fantastică” a lui Stelaru, apărută în 1942: „Stau și mă uit la tulburele liliac cenușiu, încleiat vâscos de
zidurile de piele „repoussé” ale Florenței, incapabil de a ieși din noaptea
lui, prin ce planetă i-a fost dat să modeleze armonii atât de învăluitoare, de
personale? Din ce întunecimi le aduce la lumina expresiei originale! Enigma lui
Dimitrie Stelaru este însăși enigma talentului, încolțit de nu se știe ce
categorii sufletești.”
articol semnat
de Gabriel Dragnea şi apărut în Revista Sud, nr.9-10, septembrie-octombrie 2017
