Greierele Toni, melcul Bubu şi omida Vio

Cu mulţi ani în urmă, în Pădurea Nemulţumirii trăia sub cerul liber un greiere mic, mereu voios şi care nu ştia să plângă. Numele lui era Toni şi, în fiecare seară îşi găsea adăpost sub câte o frunză groasă căzută la pământ şi cânta de se opreau păsările din zbor, trecătoare prin ţinutul parcă uitat de lume să-i asculte glasul plin de bucurie şi speranţă. Toate păsările şi animalele, care doar făceau popas pentru a se odihni, îl ascultau şi-l apreciau pe neobositul greiere. Restul celor care locuiau în pădure erau mereu nemulţumiţi de tot ce se întâmpla în viaţa lor de zi cu zi, dar şi puţin invidioşi pentru liniştea sufletească a micului menestrel.

Şi cum se plimba el prin pădurea deasă şi tristă, cântând din vioara veche primită de la tatăl lui se întâlni pe o cărare făcută de furnici cu un melc bătrân, pe nume Bubu, care în mersul lui anevoios şi lung printre frunzele ude de ploaie nu mai găsea drumul înapoi spre casa care se afla la marginea pădurii.

- M-am săturat de pădurea asta aglomerată. Pe oriunde aş merge dau de frunze umede şi crengi uscate, spunea cu voce tare melcul Bubu apropiindu-se de Toni. Tare-aş vrea să stau, măcar o zi, lângă un lac, să mă privească soarele şi să mănânc în linişte firicele de iarbă proaspăt crescută şi să beau picături curate de ploaie de pe frunze mari de brusture.

Speriat că nu mai ştia încotro s-o apuce îl întrebă pe greiere pe un ton supărat:

- Nu ştii cumva unde este fagul cel mare, unde se întâlnesc veveriţele? De-acolo mai este puţin până la mine acasă. Ajută-mă, te rog, să îl găsesc, că m-am rătăcit.

- Te ajut cu mare plăcere, domnule melc. Fagul cel mare nu este foarte departe de aici. Dar, cum ai reuşit să te rătăceşti, întrebă micul greiere, cu vocea lui caldă şi prietenoasă.

- M-am certat cu vecina mea, omida, pentru o jumătate de frunză proaspătă şi dulce. Eu o văzusem primul dar, cu mersul meu greoi nu am apucat să mănânc decât o bucăţică. Aceea era frunza mea, spuse melcul, care nu împărţea nimic cu nimeni, aşa era de zgârcit.

            Cu două zile în urmă, lângă scoarţa de copac unde locuia melcul căzuseră două flori albe de măr, stropite de roua curată a dimineţii. De teamă să nu îi ceară cineva măcar o petală din florile delicioase de măr se apucă să le înfulece fără oprire uitându-se speriat în stânga şi în dreapta. Nu termină bine de mâncat şi îl apucă pe sărmanul melc o durere mare de burtă din pricina lăcomiei sale. Şi, de fiecare dată îşi spunea că o să se schimbe, că va fi un melc mai darnic şi îi va ajuta, atât cât va putea, pe cei din jur, dar niciodată nu îşi respecta cuvântul dat.

            Şi cum mergeau ei încet, pe ritmul de vioară al greierului cântăreţ, numai ce căzu printre copacii înalţi ai pădurii o bucăţică de trifoi proaspăt cules. Scăpase din ciocul unei vrăbiuţe care, tocmai se întorcea la cuib să îşi hrănească puişorii. Şi, cum greierele nu ştia de unde căzuse aşa o bunătate de hrană, fără ca melcul să îl vadă, luă bucăţica de trifoi şi o îndesă în săculeţul lui, unde îşi ţinea vioara. Tot drumul până la casa melcului greierele ţopăia şi cânta tot mai tare şi mai frumos, de bucurie că putea să mai facă încă o faptă bună.

Şi, imediat ce ajunseră în faţa casei melcului că greierele mai făcu zece paşi lângă o grămăjoară de pământ unde stătea vecina melcului, o omidă harnică dar singuratică. Nu avea prieteni şi, astfel că toată ziua se plimba pe ramurile unui stejar înalt privind ore în şir la norii care se jucau pe cerul albastru, ca nişte mieluşei zglobii.

Plin de nerăbdare, greierele începu s-o strige pe omidă ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. După îndelungi încercări, la intrarea în grămăjoara de pământ afânat îşi făcu apariţia Vio, o omidă tânără şi sfioasă, cu un şorţuleţ de bucătărie prins în jurul ei. Luată prin surprindere de neaşteptata vizită, omida îl întrebă pe greiere cu o foarte mare curiozitate:

- Bună ziua. Te pot ajuta cu ceva?

- Bună ziua. Eu sunt greierele Toni şi vin de la vecinul tău, Bubu. M-a rugat să îţi ofer din partea lui un semn de prietenie. Şi fără ca melcul să îl vadă, neştiind de intenţia bună a lui Toni, acesta scoase din săculeţul lui acea bucăţică de trifoi găsită pe drum şi i-o oferi din toată inima. Omida surprinsă şi fericită în acelaşi timp, împreună cu greierele împăciuitor merseră la melc acasă. Şi, înainte ca melcul Bubu să spună ceva necuviincios, Toni luă cuvântul şi spuse:

- Am venit cu vecina ta. Vio vrea să îţi mulţumească pentru frunza de trifoi pe care i-ai oferit-o.

- Într-adevăr, cadoul lui Bubu m-a bucurat nespus. Îţi mulţumesc frumos, dragă melcule pentru bunătatea ta. Nu ştiam că ai un asemenea suflet bun, că poţi fi atât de darnic, spuse omida Vio, vizibil impresionată şi fericită că are un aşa vecin de nădejde.

Şi atunci, melcul, care după cum vă spuneam nu împărţea nimic cu nimeni, văzând bucuria din ochii vecinei sale, omida, îşi dădu seama cu adevărat cât de important este să fii bun cu cei din jur. Atunci a simţit şi el cât de frumos e să ai prieteni care să fie alături de tine. De atunci, oferea tuturor din puţinul pe care îl avea, ducându-se vestea în toată pădurea de generozitatea şi sufletul curat al melcului Bubu.

Hotărâse ca în fiecare sâmbătă seara, după şedinţa veveriţelor de la fagul cel înalt să întindă masă mare şi să îşi invite toţi prietenii. Întâlnirea cu greierele Toni îi schimbase viaţa şi toţi locuitorii pădurii erau acum prietenii adevăraţi ai lui Bubu. Niciodată, pădurea nu fusese mai plină de viaţă.  De atunci, toate păsările cerului şi animalele din împrejurimi au numit locul acela, odinioară uitat de toţi, Pădurea Prieteniei.

o poveste de Gabriel Dragnea

Miruna şi Palatul Poveştilor

                                                                                                                            de Gabriel Dragnea

Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraş locuia o fetiţă de opt ani pe nume Miruna. Toată lumea o iubea pentru isteţimea sa şi pentru chipul ei frumos. Avea un păr lung, auriu ca soarele la amiază. Mama il împletea cu mare grijă şi răbdare în fiecare dimineaţă. Fundiţele roşii, bentiţa albă şi ochii ei mari, albaştri o făceau pe Miruna să arate ca o adevărată prinţesă de poveste. Se îmbrăca în fiecare zi cu aceeaşi rochiţă albă de mătase, primită în dar de ziua ei de la mama sa. Era îmbrăcămintea preferată. Floricelele multicolore de pe rochiţă erau asemenea florilor care îmbrăţişează câmpiile în miezul verii sub paşii căprioarelor blânde.

            Era mereu înconjurată de cărţi cu poveşti, dar Mirunei nu îi plăcea să citească. Cum primea câte o carte cadou o lua şi o arunca într-un colţ al camerei ei, într-o mică bibliotecă dezordonată sau chiar sub pat, alături de câteva păpuşi stricate şi lângă o pereche de săndăluţe rupte. Erau cumpărate cu bănuţii ei, strânşi de când mersese prima dată cu colindul la bunici şi la vecinii din sat care o cunoşteau. Atunci avea trei ani şi jumătate şi deja ştia o mulţime de poezii şi cântece pe care le fredona cât era ziua de lungă. Timpul trecuse şi Miruna, deşi avea acum opt ani şi săndăluţele nu mai puteau fi purtate, tot nu se îndura să le arunce.

- E timpul să mergi la culcare, Miruna! E deja târziu şi trebuie să te odihneşti.

- Dar, mamă, vreau să mai stau, să privesc afară cum apar stelele.

            Neavând mulţi prieteni cu care să vorbească şi să se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pădurii culegând flori sălbatice sau urmărea păsările zgomotoase în zborul lor după hrană. Căldăruşele, ciuboţica-cucului, panseluţele şi brumărelele erau florile care dădeau viaţă camerei în care stătea Miruna, adeseori plictisită.

- Mamă, să laşi lumina...

- Ştiu, draga mea. Îţi voi lăsa veioza aprinsă.

            Mirunei îi era frică de întuneric şi în fiecare noapte ea, împreună cu iepuraşul ei de pluş adormeau cu lumina veiozei aprinsă. Doar aşa se simţea în siguranţă.

            Cu doar o săptămână în urmă ea avusese un vis urât. Era seară şi Miruna se întorcea de la pădure spre casă. Deodată se făcu întuneric, că nu mai puteai face nici măcar un pas înainte şi, ca printr-o minune apăru din spatele unor brazi înalţi şi argintii o pasăre de foc ce numaidecât îşi întinse aripile de flăcări, furând, astfel, luna şi toate stelele de pe cer. Atunci, Miruna începu să plângă şi să strige după ajutor. Doar vocea şi îmbrăţişarea mamei o treziră pe fată, speriată şi cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare seară, înainte de culcare, privea cerul asigurându-se că nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcă toate luminau doar pentru ea.

            Nu trecu mult de când Miruna îşi închise ochii, obosită de plimbarea-i obişnuită şi de aerul curat şi răcoros de munte că, deodată, din colţul cu cărţi, din biblioteca nebăgată în seamă apăru o lumină puternică ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc şi liniştit.

            Miruna începu să viseze ceva neobişnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea poveştilor.

            Mergând printr-un labirint de flori, încercând să găsească ieşirea, tocmai ce-i apăru în faţa ochilor un palat mare, strălucitor, de ziceai că este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi şi plictisite ce atârnau pe pereţii camerelor nelocuite de nimeni. Erau nişte ceasuri magice. Când o văzură pe fată, uimită de frumuseţea încăperilor şi mirată că nu era niciun om prin preajmă, un ceas bătrân, cu pendulă se adresă Mirunei:

- Cândva acest palat era plin de voie bună, de muzică şi jocuri. Toate vieţuitoarele veneau aici să se bucure în fiecare lună de Sărbătoarea Poveştilor.

- Unde eşti, întrebă Miruna nedumerită de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.

- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bătrân care te aşteaptă de multă vreme.

- Pe mine?! De ce, întrebă mirată Miruna.

- Eşti singura care poate salva Palatul Poveştilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta îşi pierde din strălucire.

- Şi... cum aş putea eu să vă ajut, întrebă Miruna foarte curioasă şi dornică de a ajuta pe oricine la nevoie.

- Caut-o pe bufniţa înţeleaptă şi ea îţi va explica totul.

            Ieşind din palatul plin de tăcere şi singurătate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniţă care, neavând altceva de făcut, număra frunzele care cădeau uşor, una câte una pe pământ.

- Bună ziua, tu eşti bufniţa cea înţeleaptă?, întrebă Miruna bucuroasă.

- Da, eu sunt. Iar tu eşti fetiţa căreia nu îi plac poveştile, spuse pasărea cu dezamăgire în glas.

- De unde ştii că nu îmi plac poveştile?

Bufniţa înţeleaptă îi răspunse:

- Ai fost în palatul care îşi pierde strălucirea?

- Da, nu este nimeni, în afară de ceasul cel bătrân de pe peretele din camera unde se ţineau balurile de Sărbătoarea Poveştilor, răspunse Miruna.

- Palatul este un loc minunat pentru toţi cei care vin să-l vadă, completă bufniţa.

- Dar este gol şi liniştea asta este mult prea tristă. Chiar şi când mă plimb zilnic la marginea pădurii întâlnesc mereu păsări, care se agită în zbor după hrană pentru pui sau când îşi curăţă cuiburile. Niciodată, pădurea nu a fost pustie şi tăcută ca aici.

- Dacă ţi-ar fi plăcut să citeşti, ai fi întâlnit astăzi toate personajele din cărţile pe care tu le arunci sub pat, fără să îţi pese. Toate păsările şi animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie şi tot palatul tău ar fi fost plin de muzică şi zâmbet.

- Acesta este palatul meu?... întrebă Miruna cu emoţie în glas.

- Da, răspunse bufniţa cea înţeleaptă. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu arată atât de posomorât şi neîngrijit ca al tău.

- Şi toate cărţile mele, pe care le am acasă...

- Da, Miruna. În cărţile tale stau toate poveştile lumii, gândurile bune, personaje fermecătoare, care vor să locuiască în palatul tău. Este palatul copilăriei tale, o copilărie cu jocuri şi zâmbete şi foarte mulţi prieteni.

- Şi va fi iar muzică în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.

- Da, îi răspunse bătrâna bufniţă înţeleaptă. Chiar şi când vei creşte şi vei deveni un om mare, ca părinţii tăi, vei avea muzica dorului şi toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe care o vei păstra veşnic cu lacrimi în ochi.

            Făcând câţiva paşi înapoi, se întoarse brusc şi porni pe drumul pe care venise. Păşea grăbită spre labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranţă în vântul care adia prietenos peste codiţele aurii şi împletite ale Mirunei.

            Lumina, care apăruse din colţul cu cărţi din camera fetiţei, dispăruse, lăsându-se să se vadă aceeaşi mică bibliotecă răvăşită, cu cărţi nebăgate în seamă.

            Afară începu să se lumineze şi vrăbiuţele, alături de porumbei dădeau startul unei noi zile, care se anunţa plină de veselie. În pragul camerei apăru mama Mirunei. Se aplecă deasupra patului unde dormea micuţa şi o sărută pe frunte. Simţind căldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în suflet şi cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisită.

- Bună dimineaţa, Miruna!

- Sărut mâna, mamă, spuse fata dornică să înceapă ziua cât mai repede. După ce mă spăl pe ochi şi mănânc micul dejun vreau să mă laşi să-mi fac singură curat în cameră şi să îmi aranjez cărţile, spunea Miruna foarte hotărâtă, spre mirarea mamei, care nu înţelegea ce se petrece. Astăzi nu merg la marginea pădurii înainte de prânz. Mă voi apuca de citit din cărţile pe care le-am primit. Ele mă ajută să păstrez bucuria şi speranţa în Palatul Copilăriei.

            Mama fetei, înţelegând că Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrăţişă şi o sărută încă o dată pe frunte.

            De atunci, Mirunei nu îi mai era frică de întuneric şi aştepta seara cu o mare nerăbdare. Noaptea îi oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prinţesa din Palatul Poveştilor.

27 februarie – 03 martie 2012