Greierele Toni, melcul Bubu şi omida Vio

Cu mulţi ani în urmă, în Pădurea Nemulţumirii trăia sub cerul liber un greiere mic, mereu voios şi care nu ştia să plângă. Numele lui era Toni şi, în fiecare seară îşi găsea adăpost sub câte o frunză groasă căzută la pământ şi cânta de se opreau păsările din zbor, trecătoare prin ţinutul parcă uitat de lume să-i asculte glasul plin de bucurie şi speranţă. Toate păsările şi animalele, care doar făceau popas pentru a se odihni, îl ascultau şi-l apreciau pe neobositul greiere. Restul celor care locuiau în pădure erau mereu nemulţumiţi de tot ce se întâmpla în viaţa lor de zi cu zi, dar şi puţin invidioşi pentru liniştea sufletească a micului menestrel.

Şi cum se plimba el prin pădurea deasă şi tristă, cântând din vioara veche primită de la tatăl lui se întâlni pe o cărare făcută de furnici cu un melc bătrân, pe nume Bubu, care în mersul lui anevoios şi lung printre frunzele ude de ploaie nu mai găsea drumul înapoi spre casa care se afla la marginea pădurii.

- M-am săturat de pădurea asta aglomerată. Pe oriunde aş merge dau de frunze umede şi crengi uscate, spunea cu voce tare melcul Bubu apropiindu-se de Toni. Tare-aş vrea să stau, măcar o zi, lângă un lac, să mă privească soarele şi să mănânc în linişte firicele de iarbă proaspăt crescută şi să beau picături curate de ploaie de pe frunze mari de brusture.

Speriat că nu mai ştia încotro s-o apuce îl întrebă pe greiere pe un ton supărat:

- Nu ştii cumva unde este fagul cel mare, unde se întâlnesc veveriţele? De-acolo mai este puţin până la mine acasă. Ajută-mă, te rog, să îl găsesc, că m-am rătăcit.

- Te ajut cu mare plăcere, domnule melc. Fagul cel mare nu este foarte departe de aici. Dar, cum ai reuşit să te rătăceşti, întrebă micul greiere, cu vocea lui caldă şi prietenoasă.

- M-am certat cu vecina mea, omida, pentru o jumătate de frunză proaspătă şi dulce. Eu o văzusem primul dar, cu mersul meu greoi nu am apucat să mănânc decât o bucăţică. Aceea era frunza mea, spuse melcul, care nu împărţea nimic cu nimeni, aşa era de zgârcit.

            Cu două zile în urmă, lângă scoarţa de copac unde locuia melcul căzuseră două flori albe de măr, stropite de roua curată a dimineţii. De teamă să nu îi ceară cineva măcar o petală din florile delicioase de măr se apucă să le înfulece fără oprire uitându-se speriat în stânga şi în dreapta. Nu termină bine de mâncat şi îl apucă pe sărmanul melc o durere mare de burtă din pricina lăcomiei sale. Şi, de fiecare dată îşi spunea că o să se schimbe, că va fi un melc mai darnic şi îi va ajuta, atât cât va putea, pe cei din jur, dar niciodată nu îşi respecta cuvântul dat.

            Şi cum mergeau ei încet, pe ritmul de vioară al greierului cântăreţ, numai ce căzu printre copacii înalţi ai pădurii o bucăţică de trifoi proaspăt cules. Scăpase din ciocul unei vrăbiuţe care, tocmai se întorcea la cuib să îşi hrănească puişorii. Şi, cum greierele nu ştia de unde căzuse aşa o bunătate de hrană, fără ca melcul să îl vadă, luă bucăţica de trifoi şi o îndesă în săculeţul lui, unde îşi ţinea vioara. Tot drumul până la casa melcului greierele ţopăia şi cânta tot mai tare şi mai frumos, de bucurie că putea să mai facă încă o faptă bună.

Şi, imediat ce ajunseră în faţa casei melcului că greierele mai făcu zece paşi lângă o grămăjoară de pământ unde stătea vecina melcului, o omidă harnică dar singuratică. Nu avea prieteni şi, astfel că toată ziua se plimba pe ramurile unui stejar înalt privind ore în şir la norii care se jucau pe cerul albastru, ca nişte mieluşei zglobii.

Plin de nerăbdare, greierele începu s-o strige pe omidă ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. După îndelungi încercări, la intrarea în grămăjoara de pământ afânat îşi făcu apariţia Vio, o omidă tânără şi sfioasă, cu un şorţuleţ de bucătărie prins în jurul ei. Luată prin surprindere de neaşteptata vizită, omida îl întrebă pe greiere cu o foarte mare curiozitate:

- Bună ziua. Te pot ajuta cu ceva?

- Bună ziua. Eu sunt greierele Toni şi vin de la vecinul tău, Bubu. M-a rugat să îţi ofer din partea lui un semn de prietenie. Şi fără ca melcul să îl vadă, neştiind de intenţia bună a lui Toni, acesta scoase din săculeţul lui acea bucăţică de trifoi găsită pe drum şi i-o oferi din toată inima. Omida surprinsă şi fericită în acelaşi timp, împreună cu greierele împăciuitor merseră la melc acasă. Şi, înainte ca melcul Bubu să spună ceva necuviincios, Toni luă cuvântul şi spuse:

- Am venit cu vecina ta. Vio vrea să îţi mulţumească pentru frunza de trifoi pe care i-ai oferit-o.

- Într-adevăr, cadoul lui Bubu m-a bucurat nespus. Îţi mulţumesc frumos, dragă melcule pentru bunătatea ta. Nu ştiam că ai un asemenea suflet bun, că poţi fi atât de darnic, spuse omida Vio, vizibil impresionată şi fericită că are un aşa vecin de nădejde.

Şi atunci, melcul, care după cum vă spuneam nu împărţea nimic cu nimeni, văzând bucuria din ochii vecinei sale, omida, îşi dădu seama cu adevărat cât de important este să fii bun cu cei din jur. Atunci a simţit şi el cât de frumos e să ai prieteni care să fie alături de tine. De atunci, oferea tuturor din puţinul pe care îl avea, ducându-se vestea în toată pădurea de generozitatea şi sufletul curat al melcului Bubu.

Hotărâse ca în fiecare sâmbătă seara, după şedinţa veveriţelor de la fagul cel înalt să întindă masă mare şi să îşi invite toţi prietenii. Întâlnirea cu greierele Toni îi schimbase viaţa şi toţi locuitorii pădurii erau acum prietenii adevăraţi ai lui Bubu. Niciodată, pădurea nu fusese mai plină de viaţă.  De atunci, toate păsările cerului şi animalele din împrejurimi au numit locul acela, odinioară uitat de toţi, Pădurea Prieteniei.

o poveste de Gabriel Dragnea