Ion Șiugariu - scurt maraton pentru o nedreaptă memorie

Cu doar trei luni înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest poet de numai 31 de ani moare pe 1 februarie 1945 secerat de gloanțe pe podul de pe rîul Hron de la intrarea în localitatea Brezno, Slovacia. El era parte a armatei române de eliberare ocupându-se de aprovizionarea cu hrană și

muniție. Cu trei luni înainte de terminarea războiului a murit nu doar soldatul Ion Șiugariu, ci și poetul, unul apreciat de critica literară a vremii. Da, rândurile acestea  sunt un omagiu adus unui om care, deși foarte tânăr, a reușit cu ambiție și talent să se facă remarcat cu texte poetice, articole și cronici literare în reviste precum Familia din Oradea, Lanuri din Mediaș, Afirmarea din Satu Mare, Cronica literară din Baia Mare, Luceafărul sibian, Viața literară, Dacia rediviva, Meșterul Manole sau Revista Fundațiilor Regale, fiind apreciat de personalități ale vremii precum  Octav Șuluțiu, Al. Husar, Laurențiu Fulga, Vladimir Streinu, Geo Dumitrescu sau Ovidiu Papadima, amintindu-i, bineînțeles, pe profesorii lui, și anume Mihai Ralea și Tudor Vianu.

Născut pe 6 iunie 1914 în Băița Maramureșului, poetul Ion Șiugariu (pe numele lui real Ion Soreanu) a reușit să publice doar trei cărți, dar de o expresie naturală, vie și ropotitoare. Despre versurile poetului maramureșan, cunoscutul Ovidiu Papadima remarca următoarele: „Poemul nu e conceput plastic, ci creat muzical-contrapunctic. De aceea trebuie luat în totul și savurat în felul clar și cristalin, în care gândul și gestul își răspund, în minunata arhitectură străvezie a întregului. Prin ea

Ion Șiugariu face o mare și îndrăzneață experiență creatoare și dă confraților săi o frumoasă lecție de conștiință artistică de cea mai stringentă actualitate”. Ca o scurtă exemplificare a celor spuse mai sus, iată câteva din versurile poemului Zâmbetul caișilor, din volumul de debut „Trecere prin alba poartă” (1938): „În dimineața asta tânără, a nins peste ogradă,/ Zâmbetul caișilor, ca o rugă de fecioară;/ Și mi-a părut că nu e nimeni astăzi trist, ca o povară/ Și nici un ochi atât de întunecat ca să nu-l vadă” sau „Mușcatele din geamul meu sunt azi bolnave/ De-atâta toamnă sură și singurătate./ În marea ochilor pierduți în gol, mor toate/ Surâsurile albe ca niște epave/ Și ploaia degetelor nu se mai aude,/ Cum lunecă pe gâtul florilor, ușoară./ Ce triste frunzele au început să moară,/ În ramurile de priviri trecute ude!/ În iarna asta plină de uitare,/ Va ninge peste ele versul gol și poate/ Va îngropa în strofe micile mușcate,/ Cum prinzi în fire albe, frunze în ierbare”(Mușcatele).

Citea mult și scria cu speranța într-un altceva care să justifice trăirea lui atât de vibrantă, de pasională, sentimentele lui și ale lumii. Așa au apărut însemnările care aveau să devină „Carnetele unui poet căzut în război”, apărută postum și îngrijită de Laurențiu Fulga, fost Președinte al Uniunii Scriitorilor din România: „Am început să fac însemnări pe margini de regulamente militare. Străbunii mei însemnau pe margini de ceasloave și prin evangheliere. Iată o diferență care trebuie reținută.” Poetul Ion Șiugariu aștepta acel ceva care să justifice armonia lumii cu natura miraculoasă, considerată de poet o frântură de paradis oferit omului pentru a se descoperi și a evolua între parantezele perfecțiunii divine. Aștepta cu nerăbdare terminarea războiului sperând, asemenea lui Panait Istrati, „în ceva mai bun, mai omenesc”: „Vom trăi alături, vom cutreiera lumea, va fi atât de bine! După război

trebuie să urmeze o epocă de libertate, de dreptate socială. Locul nostru este numai într-o astfel de lume”. O lume care, pentru el, nu avea să vină niciodată. Ba, mai mult decât atât, la împlinirea a 70 de ani de la încheierea acestui scurt maraton prin viața trăită cu intensitate, la cele mai înalte cote de bucurie, dar și de amărăciune, în 2015 statul român i-a refuzat poetului nostru onoarea postumă prin care Primăria din Brezno a dorit să comemoreze sacrificiul eroului român pentru eliberarea Slovaciei de sub fasciști, botezând însuși podul morții de pe râul Hron cu numele Ion Șiugariu. Motivul? Unul de-a dreptul stupefiant: poetul este asociat cu mişcarea fascist-legionară, în condițiile în care, culmea, poetul-soldat Șiugariu era prezent pe front, tocmai împotriva fascismului. Dar ce putem și, mai ales, cât de mult putem face pentru a abroga o lege, așa cum este antinaționala lege 217/2015? Pentru că, despre această lege degradantă pentru spiritualitatea românească vom mai auzi cu siguranță, când va dispărea statuia lui Mircea Vulcănescu din Piața Sf. Ștefan din București, așa cum faptele prezentului deja o anunță.

Așadar, în cel mai mare cimitir militar al Armatei Române din Zvolen, nu odihnește numai omul Ion Soreanu, soldat îndeplinindu-și misiunea militară ci, mai ales poetul Ion Şiugariu, o flacără care a ars până la 31 de ani cu o intensitate extraordinară și repede ca trecerea unui gând.  

 

Gabriel Dragnea

Pe valuri de praf, o „corabie de sunete”

               Pe străzi o oarecare agitație. Interese diverse. În anticariat tăcere. Doar doi oameni nehotărâți: unul răsfoind un album de artă, celălalt niște ziare vechi. Doar un ceas cu pendul insista să ne spună că doar timpul și viața își numără clipele. În colțul poeților, o liniște apăsătoare mă trimite cu gândul la ziua de ieri când pasul lor se amesteca în mulțime; astăzi, aceleași străzi aglomerate, dar mai sărace cu un pas, cu zece, cu perechi întregi de pași și umbre pierdute într-un album cu amintiri pe care nu îl mai răsfoiește nimeni. Pe un raft, un volum cu supracopertă galbenă, pe alocuri ruptă pe margini

stătea culcat în fața unui alt volum de poezie, o tipăritură mai nouă, având copertele lucioase, drepte și cu clapete interioare. Ca toate celelalte și această carte galbenă, în lipsa cititorilor își acceptase destinul de orfan al lumii paginilor scrise. Până azi. Am întins mâna, am apropiat-o sub privirea tot mai curioasă și am realizat că am pus în mișcare, că a înviat între degetele mele Corabia de sunete. Deschizând-o la întâmplare, am vrut să văd care sunt primele versuri care mă întâmpină înaintea unei lecturi atente și asumate: „Și dacă n-am să mă mai pot întoarce -/ dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,/ tăcerea aceea de moarte,/ asurzitoarea liniște care ne readuce în noi înșine,/ pe galbena orbită dintre vise,/ când stelele-s în transă, și iarba se agită,/ pierdut prin dezacordatele spații...?” (Cosmos). Într-o tăcere asemănătoarea cu cea din poemul de mai sus, o nouă încercare, o nouă deschidere a cărții ca într-un joc al norocului de tipul „hai 2 din 3” al copilăriei mele îndepărtate. Deodată parcă simt glasul poetului  în acest poem ca un îndemn către cea care îi tulbură nopțile și îi rătăcește busola lăsându-l să se lovească blând de cărnurile sentimentelor care-l ademenesc într-un profund erotism: „Pune oglinzi, mai pune, ca florile în casă,/ unde profunde cercuri se simt la ele-acasă,/ pune oglinzi în care paharele și crinii/ să joace ca în valuri meduzele, delfinii.// Pune oglinzi, ca ochii de iazuri, mai subțiri,/ în care să tresară făclii de trandafiri./ Râzând, cu mii de brațe să vrei să mă cuprinzi,/ pune oglinzi în praguri, ferestre, până-n grinzi.” (Pune oglinzi).
               Chiar dacă poetul a fost acuzat de unii dintre colegii săi că era fidel regimului comunist, chiar dacă la un colocviu de poezie l-a acuzat nedrept pe Ștefan Augustin Doinaș că a trecut cu bună știință sub tăcere „libertatea reală a poeziei”, acuzându-i în egală măsură pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru susținerea unor așa-zise „teze antipatriotice”, cu toate acestea nu am putut trece cu vederea calitățile de poet, eseist și traducător ale lui Vasile Nicolescu.

Așadar, cu bucuria întâlnirii l-am luat acasă așezându-l alături de alți doi colegi din aceeași generație poetică precum Alexandru Andrițoiu, altă persoană controversată din istoria recentă a literaturii române și Ion Horea, chemat de partea cerului din 2019.
               Povestea descoperirii volumului cu învelitoare galbenă, pe alocuri ruptă pe margini se poate opri brusc în lipsa unor descrieri nuanțate a emoțiilor generate de întâlnirea cu un altceva care a venit exact atunci când ziua părea că e sugrumată de rutină și zgomot, de ecourile sutelor de voci din jur care nu reușesc să spună nimic. Și, astfel, ai putea „crede că vine cutremurul sau se năpustesc hergheliile solzoase ale norilor,/ cavalcadele vântului și-ale nopții; ai crede că se surpă turnuri/ și poduri, campaniile de gheață și trenuri care o iau razna/ pe lângă stânci, sau că un meteorit a aprins pădurea,/ și fiarele părăsindu-și vizuinele aleargă speriate în toate părțile.” (Invizibilul suflet) Și atunci apare acel ceva ca o „furtună care desenează cu fulgere/ invizibilul suflet al mării” Dar, dincolo de vuietul vârtejului cotidian care amețește trup și bypassează simțuri, de unde nimeni nu mai așteaptă nimic apare un colac de salvare trimis de Euterpe, o clipă de desfătare „asemenea cămășii izvorului/ și bobului de rouă când trece o umbră de pasăre,/ asemenea brândușei/ și nării antilopei,/ asemenea ochiului de apă în care se îneacă un fluture/ și respirației păstrăvului,/ asemenea mânzului care se ridică pentru prima oară de la pământ/ și frunzei care a uitat să cadă,/ asmenea cobaiului prin care trece un curent de mică tensiune,/ și nervilor de aer al flautului,/ asemenea ușii înainte de a te întoarce,/ și toporașilor lângă care paște-un vițel,/ asemenea curcubeului înainte de a se fixa la marginea ploii...” (Tremurătoare).
 
material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud

Bogdan I. Pascu despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni

 

Ca în fiecare an, luna ianuarie este dedicată prin excelență – și nici nu se poate altfel – poetului Mihai Eminescu. Ne-am obișnuit cu versul lui prezent în școli, în scheciuri umoristice, amintit chiar și în versuri recitate în ritm de hip-hop. Și, totuși, simțim că parcă nu este de ajuns. Îl rechemăm pe Eminescu mereu în versuri proprii, reînviem melodii clasice pe versurile lui și le adaptăm modernului care ne îmbracă gândirea și activitățile cotidiene, îl omagiem în concursuri de literatură, denumim străzi sau parcuri cu numele lui, ridicăm statui care amintesc de un nume care, indiferent de motiv, fie că vorbim despre incultură, teribilism, răutate, impostură sau ignoranță, va rămâne acea rara avis care, indiferent de mărimea coliviei, ea nu va uita niciodată să zboare. Și, pentru că, oricum, sunt destul de mulți care vorbesc mult mai avizat despre viața și opera eminesciană, prefer ca în conținutul acestui material

să fac referire la un poet pe care nu vreau să îl las pradă nedreptei uitări care se cuibărește parcă prea repede și pe nesimțite în ființa noastră tot mai agitată în goana după succese, „mari realizări” sociale care nu fac altceva decât să relaxeze orgolii care durează atât cât privirile mai pot identifica o cărare. Poetul despre care voi vorbi în rândurile care urmează s-a născut în anul 1950, iar în acest ianuarie care tocmai a trecut ar fi împlinit 71 de ani. Din păcate, noi, cei care l-am cunoscut contabilizăm opt ani de când a fost chemat în cealaltă lume pe care o poetizăm, o descriem pe zeci de pagini de proză, o lume momentan interzisă, despre care noi, cei care încă mai pășim conștient pe alei, numărând anotimpuri, nu știm, de fapt, nimic. Bogdan I. Pascu, poetul anotimpurilor, al naturii îmbrăcate în simbol și taină și-a conturat fiecare poem plecând mereu de la o tulburare, o bucurie, o neliniște devenită convulsie: „Ce bun ar fi acum somnul/ să luneci în unda lui leșioasă/ ușor

ca un fulg cutreierând/ un spațiu iluzoriu/ fără început, fără sfârșit/ fără coordonate – fără un/ timp anume – fără trecut,/ fără viitor prezent deslânat/ mai cețos ca amintirile uitate/ de bunăvoie – rătăcite în cotloanele/ nebănuite ale subconștientului./ Somnul, port izbăvitor unde/ parâmele putrede/ ale visului se destramă încet/ lăsând să alunece în derivă/ ultimul vas naufragiat/ al speranțelor.../ Ce bun ar fi acum somnul/ netulburat al adâncului!” 

Despre poetul Bogdan I. Pascu, scriitor a peste 17 lucrări, Horia Gârbea mărturisea chiar pe coperta a patra a cărții „Cerul de pe frunte” astfel: „Autor discret, dar perseverent, iubind pătimaş poezia, Bogdan I. Pascu este un practicant al liricii care mai crede în virtuţile elegiei. El alternează stilul poetic oriental, în care a scris nenumărate versuri de tip haiku şi cel mistic de sorginte creştină, lăsându-se uneori influenţat şi de folclorul autohton. Bogdan I. Pascu are o carieră literară îndelungată şi construită atent. Totuşi, se poate spune că ultimele două volume îl reprezintă cu adevărat şi îl impun atenţiei cititorilor exigenţi.” Cele două cărți la care face referire Horia Gârbea sunt, într-adevăr, lucrări lirice reprezentative pe cartea de vizită a poetului. În „Umbra”, apărută la Editura Azero din București, poetul este deja un bun cunoscător al poeziei orientale, fie că vorbim de haiku, tanka sau renga. Chiar și aici, unde tehnica este foarte strictă, în compoziția acestor construcții scurte, dar complexe regăsim semnătura personală, amprenta poetică specifică lui Bogdan I. Pascu.

În „Cerul de pe frunte” și în marea majoritate a creațiilor pasciene, împletirea tainelor vieții cu trăirile personale, emoția atent lăsată să se întrevadă în vers, romantismul împrospătat adeseori  cu imagini în care clasicul se intersectează cu o respirație lirică nouă, toate acestea ni-l arată pe poet ca fiind un fin păstrător al celor mai bune sentimente și mostre de frumos: „Și lepădându-mi lutul prin durere/ Spre`acel ținut cuprins doar de tăcere/ Urca-voi scara cea închipuită/ treaptă cu treaptă încă o ispită/ Mai sus și urcă stropul de putere/ Tot lepădându-mi lutul prin durere./ (De-aș fi știut că`s hărăzit doar ție/ Nu îmi ardeam întreaga bogăție/ Nu perindam prăfoasele coclauri/ Și nu tânjeam coroanele de lauri/ Aș fi cerșit doar timpul avuție/ de-aș fi știut că`s hărăzit doar ție.)/ Înnegurată noaptea mă cuprinde/ În faldurile spaimei aburinde/ E cerul jos pământul o nălucă/ Și timpul risipit acum pe ducă/ În suflet doar speranța se aprinde/ înnegurată noaptea mă cuprinde.”

Trebuie precizat un aspect foarte important! Toate versurile prezente în acest material sunt inedite, ele nu au mai fost publicate niciunde. Cu mult timp în urmă, înainte de Marea Trecere, prietenul Bogdan I. Pascu mi-a dat spre păstrare peste 20 de poeme în manuscris, să le redactez la calculator și să le țin în așteptarea unui semn. Un semn care nu a mai venit. Dar, iată că după opt ani de absență de pe scena poeziei, am simțit nevoia de a-i rosti din nou numele în pagini de revistă:

„S-au înmulțit năierii de suflete necoapte/ Prin ape tulburi trece la început de veac/ Corabia răbdării în care toate zac/ În nefiresc de`adânca și nesfârșita noapte/ Și-n plasele țesute din gândul cel viclean/ Se`nșiră viitorul, deșert tot mai sărac/ Prin nevăzute ape iubiri și lacrimi fac/ Arc de triumf durerii cea fără de alean./ E cumpăna proptită în stelele de fum/ În apa din adâncuri cenuși doar poposesc/ Cuvântul, nerostire a tot ce`i nebunesc/ Pierdut e pe vecie la capătul de drum./ Se mai aud proroci proscriși ce povestesc/ Mileniul de tăgadă a tot ce a mai fost/ O lume fără capăt și fără de vreun rost/ Un babilon de spaimă în neamul omenesc.”

Ținându-i cărțile în mână și citindu-le cu voce tare, din dor de el, de prietenia lui îmi construiesc un vis în care el intervine completând momentul poetic cu noi versuri, proaspete, vii care vorbesc despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni, despre niciodată îndeajunsa noapte și mereu neanunțata moarte. În acest paragraf de final prefer să îl las pe el să vă vorbească despre poezie, așa cum a mai făcut-o în „Preambulul” cărții sale „Povara nesomnului” apărută în urmă cu 22 de ani: „Toate acestea și multe altele sunt plămada trăirilor mele poetice aflate <<sub povara nesomnului>> și a <<luminii>> ce vine din străfund de suflete înveșmântate în Cuvânt. Și ar mai fi de spus doar câteva cuvinte despre ceea ce cred eu că este Poezia, în rest tot ceea ce este cuprins între aceste coperți (…) vă aparține, așa cum vă aparțin acum trăirile poetului cât și sufletul său ce se frânge pentru voi toți cei ce mai credeți în taina veșnică a Iubirii și a Poeziei.”

 

material semnat de Gabriel Dragnea

 

 

Ion Drăgănoiu sau poezia ca reconstituire

          L-am întâlnit în 2019, într-un interviu pentru televiziune, alături de Nichita Stănescu, amândoi poziționați voit, ca-ntr-o metaforă despre timp, între două ceasuri atârnate pe un perete alb ca o filă de carte, încă

nelocuită de cuvinte.  În acel moment personajul căutat era îngerul blond, pe celălalt sacrificându-l involuntar pe altarul amânării. De atunci, am mai revăzut de câteva ori materialul, cândva difuzat pe canalul public TVR3 și, la un moment dat, nu știu de ce, am simțit nevoia de a-l descoperi, de a-l cerceta pe cel care îl zugrăvea pe Nichita atât de frumos în materialul de televiziune din 1970. Așa l-am descoperit pe poetul Ion Drăgănoiu și poezia sa ca o reconstituire în versuri a celor mai frumoase gânduri, trăiri și experiențe ale poetului: „Şi totuşi camera albă trebuie descrisă./ Amănunţit./ Disecată de bisturiul ascuţit al privirii, oprită de-atâtea ori pe/ contra-greutate de porţelan a lămpii nemţeşti atârnând din/ tavan./ Ştii unde eşti?/ Dar de unde să-ncepi?/ Aminteşte-ţi mesele albe de faianţă din sala de disecţie./ Şi trupurile de un galben cenuşiu, ca de banana, întinse pe mese,/ Şi dexteritatea şefului de lucrări, făcând o incizie longitudinală./ Adu-ţi aminte şi fă la fel./ Dar cu sfială./ Aşa cum se face/ o trepanaţie craniană./ Şi nu uita: ceea ce faci nu e o disecţie./ Ci o vivisecţie./ Poate să doară, poate să moară./ Umblă cu grijă printre straturile vii, palpitânde./ E-n ele/ şi viaţă şi moarte./ E chiar/ Fiinţa ta./ Carnea ta de secunde”. (Camera albă).
          L-am căutat printre cărți prăfuite din anticariate, printre pagini de reviste literare devenite istorie, printre filele virtuale ale internetului cu

trimiteri la cărți care i-au aparținut cândva, dăruite cu autograf și l-am găsit așteptând un timp al recunoașterii, al regăsirii. L-am citit și i-am simțit frământarea prin care își căuta un loc în care poezia lui să rămână măcar ca semn al trecerii sale prin lume, printre poeți. O „vânătoare” continuă a unei liniști, adesea rătăcită în tranșeele poeziei reprezentată cu succes la vremea aceea, anii 70-80, de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Tomozei, Ana Blandiana sau Marin Sorescu. Uneori influențat de versurile prietenului Nichita, el a continuat să scrie, construindu-și un itinerariu personal dictat de propriul glas liric: „Mănuşa groasă de piele învelind pumnul uşor ridicat./ Şoimul bine dresat înfipt în mănușa groasă de piele./ Capul ascuns în sacul de pânză umbroasă al şoimului./ Iepurele fugind./ De ce se varsă râurile în mare?/ Mănuşa groasă de piele:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Şoimul bine dresat:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Iepurele fugind:/ Pentru că în marea ei umilință, marea// ştie să stea mai jos decât mănuşa groasa de piele, şoimul/ bine dresat, capul ascuns. Pentru că marea stă şi aşteaptă.// Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului” (Scene de vânatoare I).
          Chiar dacă Mircea Iorgulescu a remarcat cu o oarecare obiectivitate faptul că în volumul „Starea

provizorie”,  „indiferent de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”, cu toate acestea versurile lui Ion Drăgănoiu au un suspin propriu, rezervat, descris artistic în imagini echilibrate, menite, parcă a liniști gândul, dar și a-l tulbura deopotrivă: „Zidesc un zid zidarii sub geamul meu./ O casă/ a plecat de sub pământ şi se înalţă./ în clepsidra oaselor măduva nu vrea să curgă,/ măduva încă nu curge în vase lungi de faianţă./ doar sângele se aude picurând, în sus, în jos,/ printre secunde. îl simt că simte cum trece prin el/ o secundă:/ Da, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Nu, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Am bătături în palme şi în gând/ văzând cum zidurile nu se-opresc să crească/ şi cum pădurea ce-o vedeam la geam/ e retezată-n două de securea zidului./ Nu ştiam de ce zidarii stau pe dinăuntru când ridic-o casă./ Nisipul asemeni sunt zidarii./ Ei se închid/ în osul ce vibrează, în roşul casei ce-o visează./ Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,/ o clepsidră frumoasă, o magazie de zid./ Doar vârfurile brazilor se văd lucind de la fereastra mea,/ unde hârleţul de argint l-am pus să se zbicească” (Starea provizorie).

          Indiferent de ceea ce se va scrie și analiza pe marginea poeziei lui Ion Drăgănoiu, pentru mine, întâlnirea cu poezia lui a fost un nou prilej pentru o altfel de respirație poetică. Chiar dacă ne-a părăsit pentru totdeauna în urmă cu 17 ani, i-am căutat urmele pe Șos. Mihai Bravu, Nr. 290. La prima scară a blocului 4 nu a mai rămas decât o placă memorială care ne amintește că, odată, a trăit și creat discret, dar neliniștit un poet printre oameni.

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud.

Anghel Dumbrăveanu: „Iau barca și mă urc în cer...”

         L-am reîntâlnit pe poet în urmă cu vreo două luni când am demarat o amplă căutare printre materialele

postate pe rețelele media din dorința de a asculta vocea lui Gheorghe Tomozei recitându-și versurile. Astfel am avut surpriza plăcută de a-l revedea într-un material video pe cel care i-a fost prieten lui Tomozei și anume poetul Anghel Dumbrăveanu. În această

filmare în care Gheorghe Tomozei evoca prietenia lui cu Nichita Stănescu, poetul Anghel Dumbrăveanu, în stilul clasic le rouge et le noir, cu o cravată roșie asortată unui costum negru, tăcea și asculta așa cum s-a deprins mai toată

viața. Aplecându-mă puțin mai atent asupra personalității și stilului său literar îl remarc pe poetul Anghel Dumbrăveanu printre aceia care s-au dezis de módele trecătoare ale vremii, evitând prin tăcere și distanță toți factorii perturbatori care l-ar fi putut determina să scrie altfel. Într-un scurt fragment al unui interviu acordat de poet din însăși locuința sa, acesta mărturisea: „Am avut parte de o lungă ucenicie literară, de tatonări, erau și vremuri destul de improprii pentru creația literară și pentru artă în general dar, prin firea mea de a aștepta, de a nu mă grăbi, de a nu voi să ies neapărat în evidență am putut evita foarte multe capcane ale vremii în ceea ce privește tematica, una care era foarte clară și destul de improprie creației adevărate.”
          A debutat în 1961, cu volumul "Fluviile visează oceanul", volum cu care se evidențiază în fața criticilor încă de la bun început devenind unul dintre reprezentanții foarte apreciați ai generației de poeți din care fac parte Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florin Mugur, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe. Poetul oltean născut în 1933 în Dobroteasa județului Olt este autorul a 23 de volume de poezie, 3 romane, impresii de călătorie cuprinse în

volumul "Chemarea mărilor", dar și evocări literare în cărțile "Fenomenul Nichita Stănescu și Intrarea în cetate, Timişoara - Poeme şi privelişti". În același interviu despre care aminteam în rândurile anterioare, poetul care vorbea despre „Fața străină a nopții”, despre „Singurătatea amiezii” sau „Tematica umbrei” mărturisea cu sinceritate și fără nicio urmă de supărare față de cei care îi analizau „altfel”construcția gândurilor prezente în mesajul poetic: „Întotdeauna am fost destul de aspru criticat în ședințele de cenaclu și în presa locală pentru poezia mea care era socotită romantică, ruptă de viață, evazionistă, onirică, fără combativitatea necesară etc. Deși am debutat foarte devreme, la 15-16 ani, adevăratul debut se produce mai târziu, în Revista „Scrisul Bănățean”, la 3-4 ani după aceea. Eu consider că debutul propriu-zis al meu în poezie este când apare a treia mea carte de versuri, "Iluminările mării”. Iată un exemplu de romantism autentic în Poemul de Nord din volumul menționat: „Te caut prin gândurile desfrunzite, într-una,/ Și mă dor drumurile pe care-ai trecut,/ Și umblu pustiu toată noaptea cu luna,/ Pe țărmul unui timp atât de departe, pierdut.// Mereu mai frumoasă prin sunet îmi treci/ Cu zâmbetul trist și părul negru și lung/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci/ Și umbra-ți de chin o chem mereu, și-o alung.// Căci frunzele viselor în poemele mele de sud./ Cine-ți sărută ochii când se-ntristează?/ De mult nu mai pot, când vii, să te-aud,/ Am uitat să-ți descânt genunchiul cu-o rază.// Te caut tot mai departe, dar treci/ Tăcută prin albastru-mi fiord/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci:/ Cad visele, galbene, în poemele mele de nord”.
          Rămânând fidel crezului său poetic, sentimentelor îmblânzite cu ajutorul naturii și mereu în brațele ei,

poetul Anghel Dumbrăveanu este colecționarul de vise și umbre, de îmbrățișări și priviri, de tăceri și resemnări: „Sînt și aici și-n altă parte/ și fericit și trist, și rău și bun,/ cum viața-nseamnă și puțină moarte,/ cum înțelept și cum nebun.// Iau barca și mă urc în cer,/ și în pământ, și-n flori, și nicăurea,/ cum raza serii într-un giuvaer/ și cum ecoul colindând pădurea.// Să mă aștepți pe-același mal/ unde-am să ies mereu din ape,/ cum fluxul largului egal,/ cum și departe, și aproape.” (Cum raza serii, din vol. "Iarna imperială")

material apărut în revista SUD, nr. 3-4 (martie-aprilie 2020)

Ieri, premiat de Academia Română, astăzi un necunoscut: Dimitrie Nanu

          Poetul despre care fac referire în acest material s-a născut pe 26 octombrie 1873 în Câmpulung, într-o deosebită zi de Sf. Dumitru, nume pe care avea să îl poarte vreme de 70 de ani. Debutează literar la vârsta de 15 ani, în perioada când era elev al

Liceului Sf. Sava. Absolvent al Facultății de Drept din București, Dimitrie Nanu urmează inclusiv cursurile unei școli veterinare, de aici și comunicarea trimisă de poetul nostru pe adresa Academiei de Științe din Paris sub titlul: „Note relative aux mouvements de quelques animaux quand ils sont précipités d`un lieu élevè”. Se pare că această comunicare a fost citită public de către chimistul Henri Moissan și apreciată de întreg mediul academic prezent la acea ședință.

          Debutul editorial al lui Dimitrie Nanu are loc în anul 1900, când poetul se hotărăște să își adune poeziile publicate prin diferitele reviste ale vremii, astfel ajungând să fie tipărit primul lui volum de versuri numit Nocturne. Urmează în 1906 volumul La focul rampei, în 1914 100.000 de lei), i-a adus poetului cea mai mare satisfacţie morală a vieţii sale”. 

publică o cărticică de versuri Ispitirea de pe munte, iar în 1925 se prezintă din nou printre scriitori cu volumul La mielul alb. Însă, dintre toate, cartea cea mai apreciată de critică a fost "Poezii. Pronaos – Natura, în nostalgia unui cămin, Patria – Umanitatea – Dumnezeu. 1902-1934". Pentru acest proiect liric finalizat în 1934 de către Ed. Cartea Românească, poetul și-a adunat toate versurile scrise și apărute în acest interval de timp, volumul fiind rapid observat și apreciat de critici și, mai mult decât atât, premiat de Academia Română. Conform lui Adrian Săvoiu în monografia Câmpulung Muscel – Scrinul cu amintiri, „volumul a primit în 1937 o apreciere oficială, căci Dimitrie Nanu a fost încununat, la propunerea lui Nicolae Iorga, cu Premiul Naţional de Poezie, distincţie care, în afara unei sume considerabile de bani (

          După succesul avut cu această antologie de autor, cu șase, șapte ani înainte de plecarea lui spre lumea cerurilor, poetul Dimitrie Nanu își mai anunță încă două volume: Coloane de bronz (traduceri din marii poeți francezi) și Vino-n parc să stăm de vorbă (eseuri literare).

În aceeași antologie Poezia românească dela origine până în zilele noastre, unde l-am descoperit și pe Ștefan Cruceanu (autorul colindului „Moș Crăciun cu plete dalbe”, despre care am vorbit în numărul trecut al acestei reviste), Gh. Cardaș analizează poezia lui Dimitrie Nanu împărțind-o în câteva genuri distincte: „primul ciclu îl formează versurile cu notă descriptivă, pasteluri și idile, dintre care amintim următoarele: „În munți”, „Atolii”, „Cărăruie”, „Piatra Kraiului”, „Livada” etc...; al doilea îl formează cele cu notă patriotică: „Tismana”, „Fuga lui Petru Rareș”, „Răzvrătitul”, „Coroana”, „Ruga centurionului”, „Mustrarea Domnului”, „Întoarcerea prizonierului”; în al treilea ciclu vine nota umanitaristă, din care desprindem poeziile „Altruism”, „Ști tu ce e viața”, „Cathedrala”, etc. Și, în fine, ultimul și cel mai important ciclu îl constituie poeziile cu notă religioasă. Aici avem două capodopere: „Îndoiala” și „Ispitirea de pe munte”.          Conform aceluiași Adrian Săvoiu, Dimitrie Nanu îşi scrie testamentul în 1938 și, neavând urmaşi direcţi, lasă casa nepotului său, poetul Mihai Moşandrei, iar cărţile din bibliotecă şi economiile sale, unor apropiaţi. El părăsește lumea aceasta pe 12 februarie 1943 la Câmpulung Muscel, în brațele nepotului său. „Toată viaţa lui – îşi aminteşte Mihai Moşandrei în volumul „Evocări literare” – a purtat o barbă siriană, neagră şi deasă, sub o privire însă de o rară blajinătate. Deasupra ochilor mărunţi, dar distraţi, deseori atenţi doar pe adâncurile sufletului, urca o frunte albă şi fină dintr-un ivoriu curat, abia acoperită de un păr mătăsos şi rar. Cu oricâtă distracţie l-ai fi privit, bănuiai imediat în el un visător.” 

          Iată câteva versuri din poemul „Îndoiala”, mărturie a visării lui, a talentului deosebit, apreciat de

lumea literară de atunci: „Miresme-ai pus în floare să ardă smirnă `n plaiuri,/ În cântecul de păsări ecouri de prin raiuri/ În ochi ai pus uimirea, în suflete dorinți/ Și farmec în primejdii, beții în năzuinți,/ Împodobita-i valul ce duce pân` la tine,/ Cu farmecul pierzării surâsului de-ondine./ Aș vrea ca să mă bucur de tot ce ai creat,/ Să nu știu șovăirea, nici teama de păcat./ Dar ochiul tău în noaptea din sufletu-mi nu moare,/ Aprinde-a remușcării dureri mântuitoare!/ O sete-adânc mă arde, mă chinuie mereu,/ De-a mă topi în Tine, schimbând pe om în zeu./ Puteri necunoscute îmi dau într`aripare,/ Presimt mult așteptata gândirii împăcare./ Ca dintr`un pom, din suflet cazând, se veștejesc:/ Deșertăciunea, - floarea a tot ce-i omenesc,/ Tot ce încântă mintea și tulbură simțirea/ Pălesc, când înainte-mi contemplu nemurirea.”

material apărut în revista SUD, nr. 1-2 (ianuarie-februarie 2020)

"Moș Crăciun”, colindul lui Ștefan Cruceanu!

          „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeți/ Și aduce daruri multe/ Pe la fete și baieți. // Din bătrâni se povestește/ Că-n tot anul, negreșit/ Moș Crăciun pribeag sosește/ Niciodată n-a lipsit”. Nu a lipsit nici din copilăria mea, în care, toate vacanțele mele de iarnă le petreceam la Adjud, la bunicii din partea mamei. Copil fiind am învățat și eu versurile multor colinde pe care, ierni la rând, le cântam din casă în casă, la ferestrele vecinilor apropiați, alături de verișorul meu Ionuț. Pot să mă laud că știu ce înseamnă bucuria primirii în casă, cântând la gura sobei în fața tuturor membrilor familiei casei colindate, cu toții strânși să ne asculte. Timizi, cu teama de a nu ne încurca, de a nu uita versurile, ne împleteam emoțiile cu bucuria, zâmbetul spectatorilor noștri care, în șoaptă, cântau cu noi bătând ușor din palme sau lovind încet podeaua cu piciorul, parcă încercând să ne păstreze pe amândoi în același ritm. Am trăit și momentul în care ne înghețau picioarele și gluga hainei era parcă prea mică pentru a opri vântul care, în anumite locuri se manifesta în voie lovindu-ne fața îmbujorată și înlăcrimată de frig! Dar nimic nu ne oprea din misiunea noastră de a aduce vestea bună în casa oamenilor! Iar ei, cunoscându-ne, ne așteptau cu tot felul de bunătăți făcute în casă, cu dulciuri de tot felul, bucuroși că le-am călcat pragul. Inevitabil, din repertoriul

nostru nu avea cum să lipsească atât de bine cunoscutul colind „Moș Crăciun cu plete d`albe” (așa cum apare în antologia lui Gh. Cardaș, Poezia românească dela origine până în zilele noastre, apărută la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar”, București, 1937; de aici intuim ideea originală a poetului care și-l imaginează pe Moș Crăciun având plete dintre acelea, albe, de aici și forma prescurtată).
Anii au trecut și, alte generații, la rândul lor, au învățat aceste versuri care aduc bucurie și zâmbet în miezul iernii. Dar, trebuie să recunosc că nu m-am întrebat niciodată cine a scris aceste versuri care au ajuns, în timp, pe buzele atâtor milioane de copii! Presupuneam că este o variantă tradusă și adaptată a vreunui colind străin sau, pur și simplu versuri populare care au reușit să treacă granițele atâtor generații! Dar, citind din antologia lui Gh. Cardaș, la care am făcut referire mai sus, l-am descoperit cu totul întâmplător pe însuși autorul acestui tradițional colind pentru copii: Ștefan Cruceanu. Încă de la apariția acestui volum colectiv de texte, despre acest poet nu s-au știut prea multe informații precise. Până și data nașterii sale este incertă, 1872! Gh. Cardaș, autorul acestei antologii precizează doar atât: „Despre Ștefan Cruceanu, talentat poet, cunoscut prin câteva poezii originale, nu avem suficiente date biografice. S`a născut pe la anul 1872 și a fost medic la Paris. A colaborat la revistele: „Lumea nouă literară”, „Convorbiri literare”, etc... În 1898 îi apare la Iași un volum de versuri intitulat „Lacrime”. Antologia „Parnasul Român” (Brașov, 1892), i-a popularizat poeziile: „Visul codrului” și „Cântăreț”; iar alte culegeri de versuri i-au

răspândit frumoasa și tradiționala bucată „Moș Crăciun”, pusă pe muzică.”
Mă întreb, acum, în aceste vremuri în care împrumutăm sau cumpărăm semnături străine, ce facem cu ale noastre care au condus spre lumină atâtea generații de părinți și bunici? Îmbrățișăm repere, acțiuni, modele și comportamente străine, multe dintre acestea înlocuindu-le pe ale noastre, tradiționale, pline de profunzime și sens, unele îzvorâte chiar din vechile scrieri sau învățături creștine. De prea multe ori ne îmbrăcăm cu haine care nu ni se potrivesc și ieșim pe stradă fără să ne pese dacă ne reprezintă sau nu. Alergăm după noi suveniruri de pe tarabele lumii întregi, îngropând tot mai adânc în spatele grădinii mii de dovezi ale existenței drumului până la noi. Oare câte lucruri care vorbesc despre noi s-au aruncat sau le-am lăsat să se deterioreze, urmând apoi a ne întreba într-un mod nevinovat și dezorientat „cine suntem?” Ar trebui să ne fie teamă că, fără o analiză serioasă, în profunzime asupra unor astfel de lucrări vechi și reeditarea lor, viitoarele generații se vor privi în ochi, tot mai dezorientate, tot mai liniștite și mulțumite în preajma a ceea ce au, starea de suficiență devenind deja o modă, un curent social în plină dezvoltare, o capcană în care cad „doar cei ai nimănui”. Într-adevăr, se poate trăi și fără să se știe cine a scris „Moș Crăciun cu plete dalbe”, care sunt marile minuni ale lumii sau fără să ne putem descrie bucuriile și frământările, dar oare cum și cât vom putea rezista pe un traseu fără marcaje, mai ales când alegem să fim niște păsări legate la ochi într-un zbor inconștient pe întuneric?

material semnat de Gabriel Dragnea
pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

Cătălin Bursaci sau poezia care abia începuse...

...visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate

realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte - Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (...) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (...) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu - „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.

Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”.  Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.

materialul rubricii PRETEXTE a Revistei SUD, articol semnat de Gabriel Dragnea

Ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

           Atât de mult ne-am obișnuit să trăim în întuneric, să ne iubim viața alături de umbre, să zâmbim și să zidim pe întuneric încât, atunci când ne întâlnim cu o lumină, cât de firavă, ori nu o vedem, ori nu o recunoaștem și fugim de ea îndepărtând-o! Prea puțin s-a vorbit despre acest tânăr poet, pentru care destinul nu a avut să-i ofere decât 21 de ani, dar plini de vise și poezie! Multă poezie! S-a născut în Brăila pe 23 martie 1970 și, la numai 11 ani obține un premiu pentru poezie la revista „Cronica”, revistă care îi marchează și debutul poetic. A publicat în reviste literare precum  Amfiteatru, Contemporanul și Luceafărul.

Ronald Gasparic, căci despre el este vorba în acest in memoriam, nu a avut timpul necesar pentru a demonstra ce poate face cu harul care i s-a dat. În 1992, la lansarea postumă a primei cărți a poetului Ronald Gasparic, „Plâns la zâmbetul meu”, despre tânărul poet ucis cu bestialitate pe străzile Brăilei, poetul Cezar Ivănescu mărturisea faptul că este „unul dintre acei tineri români care a fost înzestrat cu geniu, care ar fi putut să devină un nume celebru în știință sau în literatură. Așa cum spunea și Călinescu despre Mihai Eminescu, că a lăsat doar firimituri din ceea ce ar fi putut să fie opera eminesciană, așa a lăsat și acest tânăr de 21 de ani, niște firimituri ale spiritului său împrăștiate pe caietele de cursuri sau pe diferite cărți.”
Într-adevăr, citindu-i poemele vom observa un stil autentic, propriu, plin de metaforă, un vers surprinzător, pe alocuri șocant care nu ne lasă pe noi cititorii să intuim că în spatele acestor gânduri, bine construite poetic, se ascunde un tânăr aparținând anilor 90, student al Facultății de Electroenergetică din Iași. Concret: „Voi știți că suntem/ De cînd s-a sfârșit zborul/ Și-au început umbrele să zboare prin vânt?/ Nu e așa, am spus/ Nu e așa, am strigat/ Noi suntem de demult/ De demultul în care copiii/ Purtau brațele în inimă. (De când?, din volumul postum Plâns la zâmbetul meu) sau „Am căutat iarba prin roua/ Ce pusese stăpânire pe dorul din mine/ Și sufletul meu mi se curbase/ Asemeni unui spațiu plâns.// Pe afară mi-aleargă fără trup/ sufletul tău/ Îngândurat că nu-s decât/ un înger cu aripi de pamânt.” (Între nord și neplâns, din vol. postum Universul oblic). Deși tânăr, în majoritatea poemelor sale este urmărit permanent de ideea morții, idee care devine centrală, un laitmotiv clar, mai ales în paginile celui de-al doilea volum postum, „Universul oblic”, publicat în 1995 la Ed. Princeps din Iași. Este un poet care nu și-a diluat versurile, știind unde să se oprească pentru a nu afecta mesajul clar, profund, percutant: „Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe aripile fluturilor/ așa cum zăpada cade/ pe aripile pământului,/ pentru că fluturii/

neștiind să vorbească,/ neștiind să cânte,/ nu vor alina durerea voastră, cu aripile lor ude/ pe muzica/ cuvintelor/ durerii voastre./ Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe poeziile poetului/ pentru că el,/ poetul,/ va crede că poeziile plâng/ iar poeziile/ poeziile poetului/ nu plâng niciodată.” (Nu lăsați, din vol. postum Universul oblic).
Din păcate, acesta este încă un exemplu de joc nedrept al sorții, în care un om înzestrat de divinitate cu un talent fantastic, un tânăr cu un potențial enorm este situat, prin indiferență, la periferia literaturii. Din nou, versurile sale ne demonstrează că realizatorii clasamentelor în poezie și proză, aceia care girează cu bani publici pentru texte scrise pe genunchi, pe sub mese de club sunt poziționați eronat între parantezele acestei ecuații literare, în care ar trebui să conteze doar valoarea textului: „În trei puncte stătea sprijinit/ Sufletul meu./ A căzut o stea/ Și a mai rămas agățat în două puncte/ Sufletul meu,/ A mai căzut o stea/ Și am ramas aproape eu./ Iar când se va stinge/ Ultima fărâmă de iubire/ Sufletul meu va zbura.” (Eu, din același volum, Plâns la zâmbetul meu).
Dar, despre cine stabilește ierarhiile și care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a urca între marile paranteze ale poeziei românești, într-o scrisoare viitoare! Așadar, să ne bucurăm cât putem de existența celor care fac poezie, muzică, de actori, de cei care desenează poezia în dans sau pictură... Să ne apreciem creatorii, mai des decât să privim crucile lor care ne amintesc că ei au trăit printre noi! Spun și eu, așa cum au mai spus-o și alții, atunci când s-au referit la un poet tânăr, dispărut prematur de pe scena lumii, precum Labiș sau, de ce nu, Cătălin Bursaci, Daniel Turcea sau Virgil Mazilescu: ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

articol semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

Între cer și pământ – Dimitrie Stelaru

- forță și rafinament în poemele străzii și ale răzvrătirii –

 „De ce-am plecat de unde ploile nu mă muiau, frigul nu mă bîțîia? Din casa mică a bunicilor? Din casa cu prispă, cu tavan de scînduri, cu sobă oarbă și pămînt pe jos? De sub cerga de cînepă aspră – învelitoare? Din patul așternut cu rogojină și căpătîi de paie? Din casa bunicilor de

ce am plecat, mai departe, la alt tată, la alte dureri? Și de ce m-au gonit la urmă spre orașul ăsta cu lipitori sătule și paznici galonați? Cine mi-a vîrît visul în suflet? Străbunii care zac înlăuntrul meu? Scriu și rup, scriu și pierd – mă pierd? Îndrăznesc să iubesc poezia, s-a cufundat în mine (...)”

 

Nu doar a îndrăznit s-o iubească, a purtat-o ca pe o haină de preț, singurul veștmînt autentic, în lipsa căruia s-ar fi simțit gol în trecerea lui prin viața care i-a oferit prea puțin. Dacă lui Nichita Stănescu i s-a spus „îngerul blond”, critica literară l-a numit „îngerul vagabond”, așa cum autorul însuși s-a etichetat astfel într-unul dintre poemele sale. Un înger căzut pe pământ, parcă dintr-un înalt care i-a refuzat prezența, printre oamenii care au reușit să-i înjunghie speranța zilelor, tulburându-i liniștea și somnul nopților. Dar nu a știut nimeni cum să-i fure singurul prieten care-l îndemna la nerenunțare, la o continuare demnă a zilelor, acceptând în numele supraviețuirii să fie hamal, cărând saci întregi de ciment cu cămașa sângerândă pe spate. Nu a reușit nimeni să îl reducă definitiv la tăcere. El a avut mereu asupra lui poezia, singurul medicament care l-a ținut în viață, singura armă de autoapărare în fața deznădejdii, a depresiei. „Nu, eu n-am căutat pâine și sare. M-am gonit de pe malul Dunării fără să bănuiesc durerea stomacului gol și strigătul oaselor intrate unele într-altele – am căutat mirajul poeziei, al paginii scrise cu litere de tipar.” (din vol. Zeii prind șoareci, Ed. Pentru Literatură, 1968).

Da, el este Dimitrie Stelaru, mortul viu, statuia fără postament din literatura română, plimbată prin beciurile nedrepte ale uitării. Este poetul unei generații peste care, poate din indiferență, poate dintr-o judecată prea aspră a vieții lui sau poate din cauza interpretării unor false clasificări și clasamente valorice ale vremii a fost catalogat și arhivat la rubrica scriitorilor de index, la „și alții”.

A fost un inadaptat, un „degustător” lacom al clipelor rare de bucurie, în care zâmbetul, parcă cerea permisiunea să se așeze pe fața lui adesea palidă. A refuzat compromisurile, promiscuitatea, scăldatul în mocirla comună, impostura, întrebându-se retoric dacă nu cumva, tocmai acestea

reprezintă cauza marginalizării lui: „Dar m-am simțit peste mlaștini trecînd și-am simțit că toți încurcau drumul poeziei, o loveau la cap. I-am văzut viitori premiați, academicieni, miniștri, numai poeți nu. Ce mari, ce puternici! Ei își desfac în presă parfumul batistelor numindu-l artă; lăudînd cu insistență o pramatie ajung directori, subsecretari de stat, apoi fondurile revenite titularilor și le împart. Așa e vîna din care ei sug viața; cu sînge murdar, vînăt și împuțit. Mie, acasă, ce-mi rămîne? Tristețea! Și-o cînt, în orchestra sufletului. Cine-mi spune afon peste maluri, că sunt cețos? Sunt făcut din durere, plumb, nu aur. Așa sunt eu. Oare să fiu pentru asta dat afară din lume?...”

Potrivindu-și atent insigna de boem pe hainele-i zdrențuite, parcă repetându-și obsesiv un „carpe diem” indiferent de urmări, el se resemnează în fața stafiilor societății bântuinde bezmetic în căutarea îndestulării, pozând mândre în oameni potriviți la locul potrivit, pe scaunul binemeritat: „Eu cu Mandravela, groapa, florile toamnei, visurile, el cu treptele de marmură, dosarul, casa de bani.” Uneori, obosit de-atâtea amânări în care este târât, de drumuri fără capăt de linie sau în fața ușilor larg deschise spre odăi cu ferestre spre nefericire, cu rare clipe de liniște sufletească, Dimitrie Stelaru, orfan de cer, alungat printre oameni, în numele oropsiților ca el cere lumii-închisoare un soi de îndurare, de cele mai multe ori într-un stil declamativ plin de revoltă, de înverșunare: „Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lasați-ne dracului un ceas -/ De chinul lanțurilor ne izbăviți/ Și aruncați-ne pâinea care v-a rămas./ Dormiți temnicerilor, fraților,/ Și armele voastre să doarmă,/ Căci visul nostru - visul piraților,/ De rugina zăbrelelor se sfarmă./ (...)/ Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lăsați-ne dracului un ceas -/ în temnița aceasta am intrat obosiți/ Și nici o fărîmă de pîine nu ne-a ramas./ Rugați-vă/ Domnului pentru noi, fraților./ Cum v-ați rugat pentru viața împăiaților.” Alteori tace și se ascunde împreună cu versurile lui prin locuri publice specifice oamenilor străzii, tresărind la orice zgomot, mereu în gardă, cu teama alături: „Aveam ascunse în sîn petice de hîrtie mîzgălită cu versuri, mai mult fărîme de versuri, scrise sub cerul de aramă al lunii, cînd trezit de zgomotul crenguțelor uscate, tremuram la gîndul unei apropieri polițienești.”

Scârbit, își anunță moartea în pagini de revistă

„Trebuie, Costele (n.a, Constantin Almăjeanu  – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction), să faci asta pentru mine. Vreau să dau peste nas unora. Mor de foame. Nu mai am altceva de făcut.”

Scârbit de societatea mizeră, ipocrită, de lumea literară care nu-i oferea prea multe șanse de a supraviețui demn în pagini de revistă, în anul 1940 face o farsă care avea să devină istorie, publicând în ziarul „Semnalul” un anunț prin care își anunța decesul, moment relatat într-un interviu  în 1967 acordat poetului Adrian Păunescu:  „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc.

Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”. Farsa, care a stârnit în presa vremii multe discuții și controverse este detaliată de Stelaru și în autobiografia „Zeii prind şoareci”, apărută în 1968: „Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…». În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”.

Urmărindu-i traseul activității sale literare, dar și viața petrecută intens, strângând la piept fiecare zi peticită cu nenoroc putem spune, analizându-i atitudinea față de societate și față de lumea scriitorilor că este unul dintre copiii teribili ai istoriei poeziei românești. Îmbrățișează complicațiile, îi place să șocheze oricum și oriunde, poate s-o găsi cineva care să îi remarce prezența și, dincolo de răzvrătiri, calitățile sale poetice, aș zice înnăscute, care nu îi pot fi arestate și ascunse în temnițele uitării: „Vorbea ca un elev premiant la orele de bufet de gară, de nesomn şi de ruşine, şi care promitea să rămînă repetent – şi a rămas! – la toate obiectele de smalţ, de fîntînă străină şi de osanale. Lîngă el şi sub coatele lui, mesele încolţeau legendă – tînăr, îşi vînduse moartea în ziare, ca să vadă cîte lichele vor triumfa, dezgolise în cenaclul lui Lovinescu statuia foamei, sau tabloul votiv al acestuia, care era chiar trupul său, dormise o mie de nopţi într-o gură de canal şi alte o mie pe sub podurile Dîmboviţei (...).” (fragment din volumul ,,Cartea cu prieteni” de Fănuș Neagu)

Forță și rafinament în versurile stelariene

M-am tot gândit cum ar fi arătat poezia lui Dimitrie Stelaru dacă ar fi avut parte de sprijinul revistelor literare, publicându-i creațiile consecvent apreciindu-le la justa valoare? Cum ar fi decurs existența poetului teleormănean cu puțin noroc oferit din partea Cerului? Dar, poate doar astfel poezia lui Stelaru s-a împlinit prin mesajul dur, punctual, încărcat de durere și cu vise tăvălite, sugrumate. Însingurat, închis într-un univers de tăciuni aprinși, creat de el pentru desele momente de resemnare în fața crudei lui existențe, poetul, totuși, ca un orfan ce a fost simte nevoia unei îmbrățișări, născându-se deseori în ființa lui complexul dorului neîmpărtășit: „Sunt un ritm ostenit al literelor,/ al rănilor și trotuarului -/ o stea fără ochi, fără coarne, dar om./ Mai luați-mă și voi în voi,/ altfel unde mai sunt?” („Sunt un ritm”, din volumul de poezii postume „Îngerul vagabond”)

Și, neavând parte prea des de ecoul unei îmbărbătări, el se refugiază în visare, care devine pentru Stelaru un modus vivendi, se hrănește intens cu perlele muzelor scăpate prin spărturile cerului, devenind dependent de rolul său jucat trist între pământ și cer: „Mai visez după vis?/ Nu ajung la marginea lui și încep altul - / Ca un fluviu lunecă visul/ Și-mi dă năravul înălțimii.” („Mai visez după vis?”, din vol. „Îngerul vagabond”)

Din aceste înălțimi se adapă cu viață, primește aripi pentru un zbor, adesea oprit, interzis și frânt de semenii săi care nu recunosc sau nu vor să recunoască sublimul noii identități în apropierea cerului. Dimitrie Stelaru devine de multe ori un biograf al naturii fantastice surprinzând-o în clipele ei de desfătare, traducându-i taina: „Un drum se deschide şi altele/ În el, pustii, se-ntâlnesc;/ Lancea soarelui arde coroana -/ Pe scoarţă muşchii lâncezesc.// Amurgurile aduc somnul,/ Cu falduri imense de stele;/ Nici un nor nu umblă în cer -/ Nici un vânt nu deapănă frunzele.// Rădăcinile aud pământul/ Clare, neîntrebând, risipite:/ Jocul somnului strânge viaţă/ Demoni şi păsări uimite.” („Copacul magic”, din vol. „Ora fantastică”)

1917 – 1971 – 2017

(naștere – marea trecere – in memoriam)

Urmare a vieții lui spoite cu mucegai, din care au apărut de-a lungul anilor atâtea perle de suflet, după doar 54 de ani, Dimitrie Stelaru este chemat definitiv – fără urmă de glumă sinistră din partea lui Dumnezeu - în înaltul cerului pe care atât de mult l-a iubit și în care și-a scăldat prin intermediul poeziilor sale și trupul și sufletul. Crezând că nu mai aparține acelei lumi scăldate în micimea dorințelor zilnice (atunci, la fel ca și acum, nimic nou), poetul se rupe treptat în bucăți și se mută în „cetățile albe” „de unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...”: „Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,/ De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată.../ În spaţiul lor e inima mea,/ În ţara lor rătăceşte noaptea mea,/ Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;/ Cineva din mine e într-una plecat/ şi nu se va mai întoarce.”(din poemul „Cetășile albe” din volumul cu același nume)

Din când în când îl mai chemăm noi; câțiva, cei rămași care îl cunosc, încă din perioada farselor devenite istorie literară, înveșnicindu-l în pagini cu amintiri cernite prin site melancolice, dar și de cei care abia îi descoperă glasul în file prăfuite de carte. Un glas la fel de viu, de actual, ecou al unei răni adânci care nu s-a închis până astăzi, când se împlinesc în acest noiembrie 46 de ani de la plecarea pe drumul fără întoarcere: „Am coborât în Noapte/ Pe scările Timpului/ Dar nimeni nu m-a zărit./ Și-atunci din necuprinsul tăcerilor o stea/ S-a stins în inima mea./ Viața? Uriașă poveste a Iluziei/ Întotdeauna nimeni n-a fost.” („Alter-ego”, din vol. „Preamărirea durerii”)

            „Publicat foarte rar (și nu din vina lui), aproape uitat de majoritatea celor care se ocupă de fenomenul literar, poetul nu s-a uitat pe sine, adică nu a întors spatele Poeziei”. Acestea au fost cuvintele cu urmă de regret ale lui Eugen Jebeleanu, cel care i-a propus schimbarea numelui, din D. Petrescu-Orfanul în Dimitrie Stelaru, motivând că, la început, chipul poetului îi „sugerase masca unui înger căzut. Însă un înger, ale cărui aripi sumbre se zbat, tinzând necontenit spre stele.”

 Acesta este unul dintre poeții pe nedrept uitați, de la nașterea căruia s-au împlinit, în martie a acestui an 100 de ani. În amintirea celui care, prin versurile sale, încă se zbate între cer și pământ, vă cer voie să redeschid timid o ușă, dincolo de care mi-l imaginez pe Eugen Lovinescu recitind „Planetă de poet nou”, prafață la volumul „Ora fantastică” a lui Stelaru, apărută în 1942: „Stau și mă uit la tulburele liliac cenușiu, încleiat vâscos de zidurile de piele „repoussé” ale Florenței, incapabil de a ieși din noaptea lui, prin ce planetă i-a fost dat să modeleze armonii atât de învăluitoare, de personale? Din ce întunecimi le aduce la lumina expresiei originale! Enigma lui Dimitrie Stelaru este însăși enigma talentului, încolțit de nu se știe ce categorii sufletești.”

articol semnat de Gabriel Dragnea şi apărut în Revista Sud, nr.9-10, septembrie-octombrie 2017