Deoarece astăzi, în ziua când scriu aceste rânduri sunt cuprins de un romantism aparte, îmbrăcat într-o tristețe mută, parcă împrumutată din trupuri de
păsări dintr-un cer străin am simțit nevoia să mă opresc, asemenea unui tren tot mai lacom după halte uitate și gări scorojite, într-o stație despre care se vorbește puțin: Alexandru Andrițoiu. Poate pentru că acest poet este unul al timpului dublu - ca mulți alții, vizibili sau bine camuflați - dar, totuși, cu o voce lirică bună pe care nu i-o poate contesta nimeni. El se manifestă artistic într-o vreme a constrângerilor, a încorsetărilor unui comunism sugrumător căruia îi dedică poeme diverse - formă de supraviețuire devenită modă printre creatorii acelei perioade: „Partidul mi-a dat cel dintâi condei/ Şi creta cea dintâi argintie/ Pe tablă "PACE" mâna mea să scrie/ Şi-n pace să-nflorească anii mei .” (Partidului). Celălalt timp este ca animalul liber care aleargă sălbatic, aparent haotic, bucuros de posibilitatea explorării și trăirilor noilor simțuri și senzații ale unei lumi noi, fără garduri, fără bariere, impuneri sau restricții de gândire și exprimare. Iată și glasul secund, liber al lui Andrițoiu! Ca-ntr-un montaj paralel, două poeme distincte ale unor perioade distincte: „Mă surprindea adesea anotimpul/ stând la răscrucea sufletului meu/ şi urmărind, cu ochii-n patru, timpul/ ca pe-un vânat
superb. Şi-am vrut mereu/ să-mi cadă viu în plasa de mătase,/ să mi-l domesticesc, să-l am captiv,/ la mine in grădină. Ziduri groase/ mi l-ar fi-mprejmuit definitiv./ L-aş fi-nvăţat să stea în două labe,/ să sară cu tertipuri şi drăcii./ Ceasornicul cu cifrele-i arabe/ şi calendarele cu file vii/ le-aş fi avut atunci la îndemână/ şi, ager, degetu-mi arătător/ s-ar fi trezit că minutaru-l mână,/ cum vrea, înspre trecut sau viitor./ Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare/ că nu în mine îşi găsea ecou,/ nu eu eram printre eroii care/ puteau să-l facă creator şi nou -/ Eu mai credeam în Feţi Frumoşi din basme/ şi mai visam la codrul românesc./ Dar printre vechi legende şi fantasme/ eu am văzut cum oamenii scrâşnesc./ Eu am vazut istoria cum plânge/ în cimitirul cu trei pruni bătrâni,/ cum suferinţa-n ochi i se răfrânge,/ cum flori de purpură îi cad din mâini” (Timpul). Spuneam mai devreme că Alexandru Andrițoiu este un poet al timpului dublu. Într-adevăr, el se manifestă artistic în două perioade istorice foarte diferite, atât din punct de vedere politic cât și cultural sau social. A vorbi despre aceste două perioade consecutive din viața unui creator - înainte și după 1989 - este ca și cum am defini zborul dinăutru și din afara coliviei. Cum este și cazul poetului Andrițoiu, pentru o viețuire relativ
normală în spațiul literaturii a fost nevoie de compromisuri - ca și în prezent, de altfel, dar la un alt nivel, cu alte interese și pe alte paliere. Există, însă, o amprentă a trecutului care urmărește pe fiecare, fie el scriitor, sculptor, preot, dansator, ziarist sau profesor. De aceea, poate, astăzi se vorbește mai puțin despre poezia lui Alexandru Andrițoiu tocmai din cauza aparentei prietenii cu regimul comunist sau, cum ar spune alții, din cauza renunțării la verticalitatea opiniilor și a dreptei credințe. Cu toate acestea, înlăturând toate accidentele epocii comuniste din opera poetului vășcăuan, cititorii pot descoperi o poezie adevărată pe care o pot citi în volume precum Constelația lirei, Simetrii, Poeme noi sau Euritmii.
Și, pentru că astăzi, așa cum vă mărturiseam în debutul acestui material, sunt cuprins de un romantism aparte vreau să amintesc tuturor celor care au uitat sau acelora care nu știu versurile pline de muzicalitate, trăire, palpitânde ca o inimă neresemnată, care încă mai speră la o recunoaștere a sentimentului pur, în numele unei cifre „2” care își trăiește
intens amintirile: „O, mai cu seamă seara te iubesc,/ când lucrurile par nedeslușite,/ când porțile se-nchid c-un ritm firesc/ și iedera începe să palpite,/ când arborii-s mai tainici și mai mari/ și când se-aud fântânele mai bine,/ îmbucură-mă! Fie să apari,/ chiar de vei trece-n ora fără mine.// Arată-mi-te iarăși respirând/ ca apele de lună îmbiate./ Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,/ căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate.// Adu-ți aminte de un biet dactil,/ de un fragment fragil de poezie/ pe care ți l-am strecurat, subtil,/ pe un pătrat lunatic de hârtie.// (...)O, mai cu seamă seara te iubesc,/ femeie, ce-ai rămas, în ani, departe./ Citesc și mă citești, și te citesc,/ și-mi stai ca semnul de mătase-n carte. ” (De dragoste, din vol. Constelația lirei).
Alexandru Andrițoiu nu a greșit când ne-a spus că în el „zvâcnesc stoluri de aripi lăuntrice”, că în sinea lui are „o colonie de aripi, îndrăznețe și gemene”. Așa cum a spus-o și el în finalul poemului Aripi, repet și eu în numele poeziei lui care merită să rămână printre filele retipărite de carte: „Fie-ți deci zborul înalt”, poetule!
oriunde era invitat era o prezență deosebită, ieșind în evidență prin seriozitatea discursului și atenția pe care o acorda tuturor oamenilor care îl înconjurau. A fost un poet care știa cât de necesară este contribuția seniorului în orientarea și sprijinul tinerilor talentați care își manifestau dorința și ambiția de a pătrunde în lumea literară, atitudine cum rar mai poate fi întâlnită în prezentul mediu literar, tot mai ermetizat, în care refuzurile din partea revistelor sunt exerciții de renunțare. 
