post-restant

              Pentru unii, camera de hotel este doar un spațiu intermediar între două drumuri, un popas pentru odihnă între două drumeții, între două întâlniri de afaceri sau, de ce nu, spațiul-gazdă al plăcerilor vinovate. Deoarece poetul este însăși definiția singurătății între două metafore, pentru acesta camera de hotel reprezintă marea întâlnire cu tăcerea, cu propriile gânduri, un spațiu al dialogului cu sinele. De aici și până la întâlnirea cu poezia, nu e decât un pas, o clipire. 
             Așa s-a întâmplat și în urmă cu o săptămână când, însoțit doar de Euterpe, într-o cameră de hotel din Sibiu a apărut poemul "Nicio veste din Cibinium". Ca într-un scenariu de film dedicat poeziei, încă nescris, totul se termină cu un bilet lăsat pe pernă și speranța într-o viitoare întâlnire, în numele unor versuri care cer să fie scrise.

 

post-restant
 
Și, totuși, puteai să mai stai până-n zori...
Aș fi vrut,
Cu vârful unui creion înmuiat în Cabernet
Să îți desenez pe piele
O dimineață în doi.
Dacă vei mai dori
Să repeți zborul liber,
Bucuria întâlnirii noastre și aripile
Le-am ascuns
În tabloul de pe perete.
 
Hotel Silva Sibiu, 25 mai 2021

Nicio veste din Cibinium

Nicio veste din Cibinium...

Tăcerile tale s-au cuibărit haotic
În cutia poștală și pe treptele circulare
Din Turnul cu Ceas.
Minutarul își culege clipele
Sub pavilionul unui apus care nu știe să te strige.
Înconjurat de o liniște aproape liturgică,
În camera de hotel ca o sală de așteptare a zorilor
Un înger mă sărută pe frunte
Învățându-mă să împletesc așteptări
Și să le colorez în cea mai frumoasă
Cromatică a nerăbdării.
 
Nicio veste din Cibinium...
Din plictiseală, în patul dublu
Mimez desfacerea aripilor
Repetând un zbor nocturn, imprudent, printre umbre.
 
                                                        Hotel Silva Sibiu, 24-25 mai 2021

deviantart.com

Discrete plimbări

În fiecare seară după ora 20
merg cu mâinile în buzunar
bucurându-mă de
plimbarea discretă printre sărbători.
Doar eu și un ceas zgomotos de buzunar,
îmi îngână bătăile inimii.
 
Sub cerul abajur,
un crepuscul îmbrățișează trotuarul,
o gleznă, o fereastră spartă, un sân, brațul drept,
Clopotnița veche, tăcerea ta, un porumbel rănit,
Privirea, ultima redută a trupului tău
Nefortificat.
 
În restul timpului tremur ca un animal hăituit
de umbre cu gheare și respirație grea.
Timpul își scutură clipele de teamă
peste tâmple și pleoape
și tot ce mai pot vedea,
un tatuaj cu o poezie de dragoste
Pe brațul paznicului dintre lumi.
 
Spune-mi, te rog,
dacă deschid ochii
la 21 și 30 de minute,
voi putea să te recunosc
printre Sânziene?

 
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

maxpixel.net