Culoare, lemn și pasiune între două mâini hăruite

- interviu cu restauratorul Paul Mihai Alexandrescu -

În urmă cu aproximativ 16 ani, într-un interviu acordat unei reviste bucureştene am afirmat că tehnologia utilizată în exces şi necorespunzător, fără un scop bine definit dezumanizează, sufocă ideea vie de comunicare, relațiile inter-umane, sugrumă imaginația şi creativitatea. Stabilind care ne sunt prioritățile, determinante fiind educația şi bagajul informațional dobândite, ajungem să folosim mijloacele de comunicare virtuală şi aplicațiile informatice în scop formator, nu în numele pierderii timpului şi a risipirii de sine. Dintre meritele rețelelor de socializare în masă regăsim posibilitatea de a descoperi locuri deosebite, gânduri şi sentimente ca într-un oracol adolescentin plin de emoție şi trăire, dar împărtăşite public. Se pot genera idei, construi proiecte comune, se poate veni în sprijinul comunității şi poți afla despre oameni deosebiți şi activitățile lor de succes.

Paul Mihai Alexandrescu

Unul dintre aceşti oameni - descoperit pe unul dintre site-urile de socializare - este restauratorul Paul Mihai Alexandrescu, determinat de pasiune, încrezător în propriile forțe, capabil să-şi exploateze cât mai eficient calitățile, atât pentru sine cât şi pentru cei din jur. Pentru el viața este un proiect în continuă derulare, proiect bazat pe respect, educație, ambiție, pe asumarea responsabilității.

- Sunteți absolvent al studiilor despre istoria artei, al cursurilor de artă teatrală şi cinematografică. De ce ați ales meseria de restaurator?

- Întrucât piața românească de muncă este suprasaturată de actori, profesori, de meserii care sunt privite, dintr-un anumit punct de vedere, în opinia mea, halucinante. Am căutat o nişă în care să pot face performanță. Desigur, sunt realist, deşi firea mea este mai boemă, mi-am dorit să am un trai decent, un venit care să îmi permită un spectacol bun, un obiect  vestimentar de calitate sau o ieşire în afara Bucureştiului. Ori, raportându-ne la, să-i spunem simbria unui profesor, chiar cu o vechime de 15 ani şi cu toate gradele didactice luate sau a unui actor cu o activitate în muncă de 10-15 ani e greu să-ți permiți aceste necesități obişnuite într-o societate aşa-zisă democratică.

- Având îndemânarea cu mult timp în urmă, posibil în anii copilăriei, pasiunea pentru restaurare a venit ulterior...

- Îndemânarea, da, este adevărat! Copil fiind am avut această aplecare a meșteșugului. Mai nou, acum este

in atelier

folosit termenul de handling. Nu, domnule! Să meșterească ceva, să trebăluiască ceva, să dea din mâini, cum spune ardeleanul, să lucre la oareșice. Cu toții ne-am jucat în diferite moduri, cu mașinuțe, cu surprizele de la gumele de mestecat, cu capacele de la sticlele de bere...Ale mele trebuia să fie cele mai lucioase, pietricelele să fie cele mai frumoase. În liceu treaba asta a început să fie mai serioasă și, terminând un liceu industrial am căutat să am uneltele mele, mânerele dălților să fie impecabile, lăcuite, dălțile să fie ascuțite...Mi-a plăcut mereu să am ultimul cuvânt în privința amănuntelor.

- Totuși, dincolo de latura boemă, de dorința de a vă permite anumite lucruri, în lăuntrul dumneavoastră exista o atracție...

- Da, era acel zbucium, acea căutare care, într-un final, mai târziu și-a găsit această cale, pe care, sper eu, odată cu încărunțirea tâmplelor să ajung și la desăvârșire.

masa de joc (cca 1880-1900)

- Odinioară, novicilor nu li se permitea să execute, pentru început, decât anumite operațiuni de restaurare și, acestea sub atenta supraveghere și îndrumare a experților. Cum ați început dumneavoastră?

- Pentru început, aș spune că tehnologia este de proveniență germană. Experți nu prea există. Sunt ucenici, calfe, meșteri, terminând cu cel mai bun în breaslă grossmeister-ul.

- Ați avut ocazia să fiți în preajma vreunui astfel de maestru?

- Da, am fost sub îndrumarea unui mare om, care, din păcate, nu mai este printre noi. Cred că și acum meșterește ceva frumos la Domnul în Grădină! A lucrat peste 45 de ani, un profesionist, un vârf în domeniul lui, unul dintre restauratorii Muzeului Brukental . Am stat alături de dl. Weiss mai mult de 10 ani – prea puțini, în opinia mea, pentru că erau foarte multe de învățat. Dumnealui spunea  că „în această meserie nu vei știi niciodată totul. Vei învăța mereu. Cu această contribuție a ta nu vei putea decât să îmbunătățești”.

- În literatură, traducătorii valoroși sunt considerați părinți spirituali ai operei traduse. Un traducător este al doilea creator al aceleiași opere. Cum este văzut un restaurator?

masa neoflorentina (Viena, cca 1880-1900)

- În zilele noastre un restaurator începe să-și capete anevoios, dar binemeritat, locul în societatea românească, din păcate, o societate care tinde tot mai mult spre consumerism, pe cantitativ și nu calitativ. Dar, cred că schimbarea acestor aspecte stă în puterea generațiilor actuale, formatoare, din care fac și eu parte și numai de noi va depinde să învățăm, pentru ca urmașii noștri să prețuiască meșteșugul, care este aproape uitat. Nu mai avem pălăriei, lustragii, pantofari, nu mai avem peruchieri, tocilari, geamgiii care, în urmă cu 30 de ani strigau pe sub ferestrele caselor și blocurilor cătând clienți...Ici-colo mai văd câte un meșter căldărar sau pe cel care face mături.

la atelierul din Calea Plevnei

Revenind la întrebarea inițială, pentru că s-a făcut o mică paranteză...Cum am intrat eu în această lume...dintr-o întâmplare. Prin zona unde locuiesc eu, meșterul despre care aminteam mai devreme, anevoios împreună cu șoferul transportau un dulap florentin foarte mare, autentic, din sec. al XVIII-lea și l-am întrebat dacă pot să-i ofer o mână de ajutor. Și, pentru că a văzut că sunt foarte atent cu mobilierul mi-a propus să ținem legătura. Așa a început această poveste, un stop-cadru memorabil cu acest meșter care a trăit și a muncit până nu demult, depășind vârsta de 90 de ani.

- Iată că întâmplarea poate să nască o dragoste eternă!

- Da...Hazardul nu este așa, după ureche! El are un ascop, vine la un moment bine stabilit. Totul este într-o perpetuă ecuație!

- Nimic nu este întâmplător...Revenind la această activitate de redare a vieții obiectelor, care este planul de acțiune în munca de restaurator?

detaliu scaun

- Înainte de a răspunde aș vrea să fac o precizare, o completare la descrierea momentului de început. De ce m-a atras restaurarea? Orice vietate are, să-i spunem, trei cicluri: nașterea, evoluția (formarea, punctul de maturitate) și apoi declinul. La fel și omul. La fel și cu lucrurile create de om, începând cu obiectele necesare, uzuale și până la navetele cosmice. Iată că, la restaurare se mai poate reda imaginea de odinioară o dată, de două ori, chiar de trei ori în cazuri excepționale. Acest lucru mi s-a părut fascinant, aproape incredibil. Masa aceea la care a învățat și străbunicul, bunicul și eu și era sortită pieirii pentru focul unui grătar, iată că, după ce a fost supusă furcilor caudine, mai mult decât minuțioase ale restauratorului, această masă mai poate trăi încă 30, 50 de ani. Din păcate, cu omul nu se poate face așa ceva.

Revenind acum la ultima întrebare adresată...

- Planul de organizare înainte de acțiunea efectivă a restaurării...

- Este un proces foarte laborios, care are trei etape distincte. Prima este vizualizarea și, să-i spunem, asumarea responsabilității, dacă stă în putința restauratorului și are capacitatea de a restaura acel obiect, fie că este porțelan, sticlă, metal, marmură, lemn, obiect de pielărie, țesături...A doua etapă este evaluarea lui, atât din punct de vedere al manoperei cât și încadrarea acestuia în categoria stilului de mobilier

obiect in lucru

și al perioadei inițiale de realizare. A treia și cea mai importantă etapă este lucrul asupra obiectului în sine care, la rândul ei are mai multe etape: descleiere, reîncleiere, așazarea la unghi, sablarea, curățirea, chituirea, băițuitul...Un rol esențial în restaurare îl are fotografia. Ea ne ajută să avem întotdeauna în fața ochilor obiectul original, pentru a nu ne abate de la forma lui inițială.

- Acest lucru vroiam să îl aflu...cât de importantă este documentarea în acest domeniu?

- Da, există restauratori, mai mult sau mai puțin documentați, care ăși permit, la cererea clientului sau influențați de propriile idei inovatoare să vină cu adăugiri. Aceasta este o abatere gravă de la procesul restaurării. Singura clemență pe care o văd în acest caz este atunci când un client dorește neapărat să se realizeze așa. Dar, dacă este o restaurare a unei piese de patrimoniu, a unei piese de autor nu avem voie să venim cu nicio adăugire.

- În imediata apropiere, printre alte obiecte de mobilier și rame de tablouri, cu diverse forme și design deosebit, o icoană veche. Readuceți culoarea, reînviați misterul și redeschideți porțile spiritului. Ce sentimente vă încearcă atunci când vă aplecați asupra unui astfel de obiect?

icoana lui Ghe. Tattarescu

- Indiferent dacă restaurez o icoană, un vas de marmură, o piesă de mobilier am aceeași aplecare și aceeași dăruire. Am un calm care îl depășește pe cel englezesc, dar și o stare de liniște, de pace. Cum spune baciul, el lucră în sinea lui, acolo, nu-l tulbură nimic...Desigur, când vorbim despre obiectele religioase, este adevărat, trebuie să ai o anumită curățenie. Nu vii de la bar sau de la nuntă și te apuci de restaurat...numai dacă este vreo urgență. În general, ele cer o anumită stare de liniște și mare atenție. Icoanele, cu cât sunt mai vechi sunt mai deteriorate. Icoana în cauză, despre care ați pomeniteste una foarte veche și aparține lui Ghe. Tăttărescu. Este o icoană de patrimoniu, cu o vechime de peste 170 de ani, peste care timpul și-a spus cuvântul.

- Care a fost cea mai grea lucrare pe care ați restaurat-o?

- Greu de spus...Am avut o ucenicie apostolică, aproape 12 ani. De atunci au mai trecut câțiva ani buni și pot spune că am întâlnit obiecte care necesitau o anumită atenție, un timp mai îndelungat de restaurare. Dar, pot spune că anul trecut am avut o lucrare deosebit de grea, o servantă franțuzească ce aparține sfârșitului de epocă napoleoniană, undeva la 1820-1830. Aceasta mi-a pus pus la încercare cunoștințele și măiestria dobândite până acum. A ieșit o piesă bună, de care și-acum clientul se bucură, îngrijindu-se de ea cu pasiune și respect.

Servanta napoleoniana

- Care este cea mai mare dorință sau așteptare legată de această activitate?

- Momentul când voi lua un ucenic să-l formez așa cum am fost eu și să văd că din mâna lui au ieșit obiecte, de ce nu, mai bune decât am reușit eu.

- Aveți pe cineva căruia să-i împărtășiți din cunoștințele dumneavoastră, pasiunea acestei îndeletniciri?

- Nu. Am avut la un moment dat vreo cinci, șase ucenici care, unul dintre ei rezistând opt luni de zile. Un record. Nu au aplecare pentru așa ceva...sunt foarte condiționați de aspectul material...deși le-am oferit câteva avantaje: bani, o masă zilnică, decontam transportul...doar să vină să învețe. Am început să colaborez cu Universitatea de Istorie – Secția de Artă și, din toamnă voi primi studenți și nădăjduiesc ca, dintr-o serie de 15-20 de persoane dintr-o grupă de la „Istoria Artei”, măcar pe unul să îl iau sub aripa mea.

- Cum s-ar putea reîmprospăta aerul acesta din spațiul artelor?

- Trebuie umblat la conștientizarea timpului. În metrou, în loc să stăm pe rețelele de socializare, mai bine citim o carte. De aici se va produce declicul. De cât să ne ducem în fiecare week-end la mall, mai bine „sacrificăm” o zi, două și să mergem la un muzeu, la un concert, la un târg tradițional etc. Cred că, astfel, încet-încet noile generații vor fi atrase, se va simți o schimbare de atitudine și mentalitate.

- Dezinteresul, indiferența sau, pur și simplu, uitarea, să fie acestea un efect al lipsei vechilor școli de artă și meserii?

- Da, da! Chiar am fost solicitat să pregătesc pentru toamna aceasta un proiect sub egida Academiei

Canapea Viena (1900-1910)

Române, „Meserii uitate la vremuri noi”.

- Observ în atelier obiecte de peste 100-150 de ani. Acest lucru îmi demonstrează încă o dată că lemnul este încă viu. Sperați ca această îndeletnicire să existe și peste 20-30 de ani?

- Nu doar că sper...Mă uit la ce se întâmplă afară! România este un copiator din anii `90. Copiem și noi din lucrurile bune, mai târziu, mai lent, dar le copiem. Văd că în străinătate există documentare de televiziune, posturi TV care scot în evidență arta restaurării. Sper că vor apărea și la noi emisiuni săptămânale în care să se prezinte câte un restaurator din toate domeniile, emisiuni care să capteze interesul publicului.

- Să presupunem că primiți o fertă din străinătate pentru a lucra într-un domeniu diferit, dar remunerat mult mai bine. Cum s-ar înclina balanța, pasiune sau liniște financiară? Ați renunța la a reda viața lemnului?

- Nu. Am fost pus în această dilemă de vreo trei ori până acum și sper să nu mai trec prin așa ceva. Sunt un om realist și mai mult decât determinat și nu am vrut niciodată să plec din țară. Mi-am spus că și în România se pot face bani...și aici se poate trăi cu fruntea sus, condiția este să-ți placă să muncești. Sunt noțiuni pe care trebuie să le inserăm în mentalul colectiv, încă din copilărie. Așa că, dincolo de toate, înfruntând toate obstacolele, nădăjduiesc ca, într-un viitor apropiat să am alături un ucenic căruia să-i ofer toate informațiile pe care le dețin, să-i împărtășesc din experiența mea pentru a transmite mai departe respectul pentru tradiție, pentru artă, pentru lucrul meșteșugit.

interviu realizat de Gabriel Dragnea – iunie 2016

“Scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său”

interviu cu criticul, eseistul şi teoreticianul Mircea Martin

(n. 12 aprilie 1940)

napocanews.ro

Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei „Cuvântul” a publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: “România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat “Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor.

- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cărţilor publicului larg? Înainte exista o stricteţe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc prefeţe pentru cărţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate dintr-o obligaţie ascunsă sau afinitate personală.

- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea ce lipseşte cred că e, nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţă comentariul, critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea pentru această operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor literare să scadă.

- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţă falsa literatură. În trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o recunoaştem astăzi – şi pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datorită limitelor impuse.

- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi de adevăr, care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să spui adevărul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate asistăm la despărţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.

- Care ar fi motivele?

- Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost crescute în cultul cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţă de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument.

- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă asumată.

- E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul.  Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înţeleagă cât de importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.

- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?

- Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.

- Cred că ei au un astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative discutabile din punct de vedere formativ.

- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.

- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluţie vorbim?

- Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită de viaţă.

 

foto: Mircea Struteanu

- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?

- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că tirajul acestor cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în alegerea unei cărţi bune, este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Şi intervine o altă problemă: aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de exemplu.

- Menţionaţi, vă rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bună?

- M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine, “Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie universală care ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.

- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea regretată, aproape uitată?

- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literatura însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi menţină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forţă încât “Cabinetul 2” a şi interzis să se mai ţină vreo şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.

- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai vremii etc.

- Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile condiţii.

- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?

- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună broşuri şi plachete, ca să se vadă intraţi acolo este o chestiune de vanitate.

- Cine este scriitorul adevărat?

- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii de o definiţie aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său.

- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.

- Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi…

- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?

- N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de către anumiţi autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărţi, să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând – cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărţi la a cărei lansare participă. A vorbi numai elogios şi a avea grijă să vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepţie festivistă despre lansări.

- Iar percepţia valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?

observatorcultural.ro

- Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe care le prezintă este o privire neserioasă. Nu reuşesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii culturale, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest gust al epocii pentru aşa ceva.

- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj desuet?

- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a încerca să înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.

- Cenaclul Universitas…

- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul acela cu o poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine.

Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată un cenaclu…”

- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?

- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formă de publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii…

- Cenaclul a fost o rampă de lansare?

- Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.

- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.

- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.

- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?

- Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană. Dispăruse miza continuităţii.

interviu realizat în 2003 la domiciliul scriitorului și prezent în lucrarea „27 DIALOGURI – Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, 2013

„Fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează”

interviu cu regizorul Andrei Blaier

(n. 15 mai 1933 – d. 01 dec. 2011)

Despre regizorul Andrei Blaier se pot spune multe. S-au făcut de-a lungul timpului numeroase cronici favorabile, dar şi articole negative pe marginea unor filme semnate de el. Dar cu toate acestea criticii de film recunoscuţi pentru concreteţea, obiectivitatea şi profesionalismul lor au apreciat creaţiile regizorului Andrei Blaier, care au încântat ani de-a rândul generaţii de oameni, iubitori ai filmului românesc. Şi pentru că Andrei Blaier nu este genul de personaj avid de publicitate, fugind şi acordând peste tot interviuri, acesta şi-a trimis propriile creaţii pentru a vorbi în numele său. Şi o fac foarte frumos, dacă ne amintim, cronologic, de filme precum „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967) „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenuşa imperiului” (1976) sau de binecunoscutul serial de televiziune "Lumini şi umbre" (1979-1982).

jurnalul.ro

 

- După mai bine de opt ani de absenţă vă pregătiţi să reveniţi pentru cinefili cu o nouă creaţie cinematografică.

- Este un film care sper să nu fie ultimul, dar este ultimul pe care îl termin la ora actuală. Se numeşte „Dulcea saună a morţii”. Pentru străinătate are un alt titlu, „Singur contra mea” şi care sper să fie prezentat la Gala Filmului Românesc, pe 29 octombrie, în deschiderea Festivalului, apoi să fie rulat în cinematografele noastre. Este un film dur, greu, nu mi-a fost uşor să-l fac, în care am o distribuţie extrem de bogată, cu 17 actori importanţi, în frunte cu Gheorghe Dinică, apoi Florin Zamfirescu, Mitică Popescu, Irina Movilă, Costel Constantin, Gheorghe Visu şi mulţi alţi actori de mare calitate care, sper să mă scuze că îi amintesc acum, dar pe care nu îi voi uita niciodată.

- Ce tratează filmul?

- Pelicula vorbeşte despre un tip care nu mai poate să omoare.

- Care este cauza? Problemele de conştiinţă apărute miraculos, într-un târziu neaşteptat?

- Ceva. Nici el nu ştie ce se întâmplă cu sinea lui, dar după 28 de ani, în care numai asta a făcut, la un moment dat nu mai poate face crimă. Bine, asta este o linie principală, dar filmul este plin de conotaţii care vorbesc despre această perioadă de tranziţie mult discutată, pe care o tot petrecem şi sper să fie un film care să intereseze toate generaţiile. Aştept cu multă emoţie prezentarea acestui film, la care ţin. Cred că este unul dintre filmele mele bune. Scenariul care mi s-a propus, al lui Petre Sălcudeanu, mi s-a părut ofertant şi am reuşit să fac, ceea ce nu a fost uşor, un film depolitizat complet, care se înscrie în stilul meu de lucru, în care nu am puncte de vedere prestabilite. Este un film care vorbeşte despre oameni – unii mai ciudaţi, unii mai puţin ciudaţi – aşa cum suntem noi toţi...şi dumneata şi eu...

cinemarx.ro

- Ce v-a determinat să faceţi acest film, ştiind faptul că vă doreaţi o ecranizare a romanului „Şatra” al lui Zaharia Stancu?

- Mi-o doresc în continuare, sper să mă ajute Dumnezeu să am sănătate îndeajuns s-o pot face. Dacă nu voi reuşi, acest film va rămâne făcut de dragul de a spune ceva despre timpul pe care l-am trăit o vreme şi pentru că, după revoluţie am făcut şi filme de consumaţie, în fond nişte concesii care mi-au adus, de exemplu la „Crucea de piatră” peste 400.000 de spectatori, într-un timp în care filmele noastre erau văzute de oameni însumând aproape 10.000. Chiar dacă voi avea 8.000 de spectatori la filmul ăsta şi nu 400.000, consider că, totuşi, am spus ceva personal, pe lângă ce mi-a spus scenaristul şi actorii minunaţi pe care îi ador. Spuneam cândva că fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează şi, ca-n orice proces ai nevoie de apărători. Avocaţii mei sunt actorii şi ţin foarte mult la ei, îi iubesc şi sper să mă fi ocrotit şi de data asta.

- Consideraţi că, din punct de vedere al capacităţii regizorale, acest film este unul împlinit?

- Eu nu pot să stabilesc asta. Nu poţi să ai acest orgoliu de a stabili tu singur, despre munca ta, cât este de împlinită sau nu. Asta o voi gândi după un an sau doi, când o să-mi dau, poate, pumni în cap sau mă voi bucura, cum o fac acum legat de filme ca „Prin cenuşa imperiului”, „Ilustrate cu flori de câmp”, „Dimineţile unui băiat cuminte”, dar şi de serialul „Lumini şi umbre” sau alte câteva lucruri pe care le-am mai izbutit, aşa, pe ici-pe colo. Dar timpul va decide.

- Cum v-aţi descurcat cu bugetul filmului, ţinând cont că, indiferent de demersul şi calitatea artistice, banii constituie problema cea mai arzătoare?

- Prost...prost. La ora actuală, formula asta inventată - cea a creditului fără dobândă – este o formulă care nu mi se potriveşte. Este o formă mascată a unei subvenţii şi care a determinat pe mulţi dintre colegii mei, puşi în situaţii dificile, să încerce şi să reuşească să poată lucra din aceşti bani. Condiţia era să vină şi cineva din afară să te ajute. În situaţia mea, trebuie să recunosc cu bucurie şi cu plăcere că m-a ajutat foarte mult Adrian Sârbu, care conduce Media Pro-ul. Aveam un sprijin de 6,4 miliarde de lei şi filmul a costat cel puţin 25 de miliarde. Am 35, 36 de decoruri în film. Vă daţi seama că tot ce înseamnă asta: peliculă, echipă, deplasări, mijloace tehnice, toate mi le-a oferit Adrian. Sper ca filmul să pătrundă şi să meargă şi prin străinătate. Sper. Pragul superior al speranţei este amăgirea.

- Cu ce film de până acum credeţi că aţi atins apogeul dumneavoastră de regizor?

- Nu ştiu. Nici nu pot să vorbesc despre apogeu. Dacă voi apuca cândva, din punct de vedere fizic, al sănătăţii, să văd mai bine decât acum, pentru că sunt destul de bolnav cu ochii, voi scrie o carte despre mine şi care se va numi „Filmele pe care nu le-am făcut”.

- Aveţi regrete, păreri de rău în această privinţă?

istoriafilmului.ro

 

- Fireşte. Întotdeauna orgolioşi şi veleitari, noi, toţi oamenii de artă, credem că ce n-am realizat ar fi fost mai bun decât ce-am făcut până acum. Vroiam demult să fac „Zahei orbul”, cu Dinică în patru roluri. Sper din toată inima să reuşesc. N-aş vrea, însă, să fac un film care să se numească „Andrei orbul”.

- Un titlu sumbru, izvorât dintr-o imagine pesimistă. De ce „Andrei orbul”?

- Nu o duc prea bine cu sănătatea. M-am operat de curând, asta pentru că am citit peste 150 de scenarii, ca să ofer şi tinerilor nişte posibilităţi de afirmare. Am văzut, undeva, într-un ziar scriind că juriul nu a citit scenariile. Eu, probabil, pentru că nu am citit scenariile nu mai văd foarte bine.

interviu realizat în 2004 cu prilejul decernării premiilor Prometheus.