Culoare, lemn și pasiune între două mâini hăruite

- interviu cu restauratorul Paul Mihai Alexandrescu -

În urmă cu aproximativ 16 ani, într-un interviu acordat unei reviste bucureştene am afirmat că tehnologia utilizată în exces şi necorespunzător, fără un scop bine definit dezumanizează, sufocă ideea vie de comunicare, relațiile inter-umane, sugrumă imaginația şi creativitatea. Stabilind care ne sunt prioritățile, determinante fiind educația şi bagajul informațional dobândite, ajungem să folosim mijloacele de comunicare virtuală şi aplicațiile informatice în scop formator, nu în numele pierderii timpului şi a risipirii de sine. Dintre meritele rețelelor de socializare în masă regăsim posibilitatea de a descoperi locuri deosebite, gânduri şi sentimente ca într-un oracol adolescentin plin de emoție şi trăire, dar împărtăşite public. Se pot genera idei, construi proiecte comune, se poate veni în sprijinul comunității şi poți afla despre oameni deosebiți şi activitățile lor de succes.

Paul Mihai Alexandrescu

Unul dintre aceşti oameni - descoperit pe unul dintre site-urile de socializare - este restauratorul Paul Mihai Alexandrescu, determinat de pasiune, încrezător în propriile forțe, capabil să-şi exploateze cât mai eficient calitățile, atât pentru sine cât şi pentru cei din jur. Pentru el viața este un proiect în continuă derulare, proiect bazat pe respect, educație, ambiție, pe asumarea responsabilității.

- Sunteți absolvent al studiilor despre istoria artei, al cursurilor de artă teatrală şi cinematografică. De ce ați ales meseria de restaurator?

- Întrucât piața românească de muncă este suprasaturată de actori, profesori, de meserii care sunt privite, dintr-un anumit punct de vedere, în opinia mea, halucinante. Am căutat o nişă în care să pot face performanță. Desigur, sunt realist, deşi firea mea este mai boemă, mi-am dorit să am un trai decent, un venit care să îmi permită un spectacol bun, un obiect  vestimentar de calitate sau o ieşire în afara Bucureştiului. Ori, raportându-ne la, să-i spunem simbria unui profesor, chiar cu o vechime de 15 ani şi cu toate gradele didactice luate sau a unui actor cu o activitate în muncă de 10-15 ani e greu să-ți permiți aceste necesități obişnuite într-o societate aşa-zisă democratică.

- Având îndemânarea cu mult timp în urmă, posibil în anii copilăriei, pasiunea pentru restaurare a venit ulterior...

- Îndemânarea, da, este adevărat! Copil fiind am avut această aplecare a meșteșugului. Mai nou, acum este

in atelier

folosit termenul de handling. Nu, domnule! Să meșterească ceva, să trebăluiască ceva, să dea din mâini, cum spune ardeleanul, să lucre la oareșice. Cu toții ne-am jucat în diferite moduri, cu mașinuțe, cu surprizele de la gumele de mestecat, cu capacele de la sticlele de bere...Ale mele trebuia să fie cele mai lucioase, pietricelele să fie cele mai frumoase. În liceu treaba asta a început să fie mai serioasă și, terminând un liceu industrial am căutat să am uneltele mele, mânerele dălților să fie impecabile, lăcuite, dălțile să fie ascuțite...Mi-a plăcut mereu să am ultimul cuvânt în privința amănuntelor.

- Totuși, dincolo de latura boemă, de dorința de a vă permite anumite lucruri, în lăuntrul dumneavoastră exista o atracție...

- Da, era acel zbucium, acea căutare care, într-un final, mai târziu și-a găsit această cale, pe care, sper eu, odată cu încărunțirea tâmplelor să ajung și la desăvârșire.

masa de joc (cca 1880-1900)

- Odinioară, novicilor nu li se permitea să execute, pentru început, decât anumite operațiuni de restaurare și, acestea sub atenta supraveghere și îndrumare a experților. Cum ați început dumneavoastră?

- Pentru început, aș spune că tehnologia este de proveniență germană. Experți nu prea există. Sunt ucenici, calfe, meșteri, terminând cu cel mai bun în breaslă grossmeister-ul.

- Ați avut ocazia să fiți în preajma vreunui astfel de maestru?

- Da, am fost sub îndrumarea unui mare om, care, din păcate, nu mai este printre noi. Cred că și acum meșterește ceva frumos la Domnul în Grădină! A lucrat peste 45 de ani, un profesionist, un vârf în domeniul lui, unul dintre restauratorii Muzeului Brukental . Am stat alături de dl. Weiss mai mult de 10 ani – prea puțini, în opinia mea, pentru că erau foarte multe de învățat. Dumnealui spunea  că „în această meserie nu vei știi niciodată totul. Vei învăța mereu. Cu această contribuție a ta nu vei putea decât să îmbunătățești”.

- În literatură, traducătorii valoroși sunt considerați părinți spirituali ai operei traduse. Un traducător este al doilea creator al aceleiași opere. Cum este văzut un restaurator?

masa neoflorentina (Viena, cca 1880-1900)

- În zilele noastre un restaurator începe să-și capete anevoios, dar binemeritat, locul în societatea românească, din păcate, o societate care tinde tot mai mult spre consumerism, pe cantitativ și nu calitativ. Dar, cred că schimbarea acestor aspecte stă în puterea generațiilor actuale, formatoare, din care fac și eu parte și numai de noi va depinde să învățăm, pentru ca urmașii noștri să prețuiască meșteșugul, care este aproape uitat. Nu mai avem pălăriei, lustragii, pantofari, nu mai avem peruchieri, tocilari, geamgiii care, în urmă cu 30 de ani strigau pe sub ferestrele caselor și blocurilor cătând clienți...Ici-colo mai văd câte un meșter căldărar sau pe cel care face mături.

la atelierul din Calea Plevnei

Revenind la întrebarea inițială, pentru că s-a făcut o mică paranteză...Cum am intrat eu în această lume...dintr-o întâmplare. Prin zona unde locuiesc eu, meșterul despre care aminteam mai devreme, anevoios împreună cu șoferul transportau un dulap florentin foarte mare, autentic, din sec. al XVIII-lea și l-am întrebat dacă pot să-i ofer o mână de ajutor. Și, pentru că a văzut că sunt foarte atent cu mobilierul mi-a propus să ținem legătura. Așa a început această poveste, un stop-cadru memorabil cu acest meșter care a trăit și a muncit până nu demult, depășind vârsta de 90 de ani.

- Iată că întâmplarea poate să nască o dragoste eternă!

- Da...Hazardul nu este așa, după ureche! El are un ascop, vine la un moment bine stabilit. Totul este într-o perpetuă ecuație!

- Nimic nu este întâmplător...Revenind la această activitate de redare a vieții obiectelor, care este planul de acțiune în munca de restaurator?

detaliu scaun

- Înainte de a răspunde aș vrea să fac o precizare, o completare la descrierea momentului de început. De ce m-a atras restaurarea? Orice vietate are, să-i spunem, trei cicluri: nașterea, evoluția (formarea, punctul de maturitate) și apoi declinul. La fel și omul. La fel și cu lucrurile create de om, începând cu obiectele necesare, uzuale și până la navetele cosmice. Iată că, la restaurare se mai poate reda imaginea de odinioară o dată, de două ori, chiar de trei ori în cazuri excepționale. Acest lucru mi s-a părut fascinant, aproape incredibil. Masa aceea la care a învățat și străbunicul, bunicul și eu și era sortită pieirii pentru focul unui grătar, iată că, după ce a fost supusă furcilor caudine, mai mult decât minuțioase ale restauratorului, această masă mai poate trăi încă 30, 50 de ani. Din păcate, cu omul nu se poate face așa ceva.

Revenind acum la ultima întrebare adresată...

- Planul de organizare înainte de acțiunea efectivă a restaurării...

- Este un proces foarte laborios, care are trei etape distincte. Prima este vizualizarea și, să-i spunem, asumarea responsabilității, dacă stă în putința restauratorului și are capacitatea de a restaura acel obiect, fie că este porțelan, sticlă, metal, marmură, lemn, obiect de pielărie, țesături...A doua etapă este evaluarea lui, atât din punct de vedere al manoperei cât și încadrarea acestuia în categoria stilului de mobilier

obiect in lucru

și al perioadei inițiale de realizare. A treia și cea mai importantă etapă este lucrul asupra obiectului în sine care, la rândul ei are mai multe etape: descleiere, reîncleiere, așazarea la unghi, sablarea, curățirea, chituirea, băițuitul...Un rol esențial în restaurare îl are fotografia. Ea ne ajută să avem întotdeauna în fața ochilor obiectul original, pentru a nu ne abate de la forma lui inițială.

- Acest lucru vroiam să îl aflu...cât de importantă este documentarea în acest domeniu?

- Da, există restauratori, mai mult sau mai puțin documentați, care ăși permit, la cererea clientului sau influențați de propriile idei inovatoare să vină cu adăugiri. Aceasta este o abatere gravă de la procesul restaurării. Singura clemență pe care o văd în acest caz este atunci când un client dorește neapărat să se realizeze așa. Dar, dacă este o restaurare a unei piese de patrimoniu, a unei piese de autor nu avem voie să venim cu nicio adăugire.

- În imediata apropiere, printre alte obiecte de mobilier și rame de tablouri, cu diverse forme și design deosebit, o icoană veche. Readuceți culoarea, reînviați misterul și redeschideți porțile spiritului. Ce sentimente vă încearcă atunci când vă aplecați asupra unui astfel de obiect?

icoana lui Ghe. Tattarescu

- Indiferent dacă restaurez o icoană, un vas de marmură, o piesă de mobilier am aceeași aplecare și aceeași dăruire. Am un calm care îl depășește pe cel englezesc, dar și o stare de liniște, de pace. Cum spune baciul, el lucră în sinea lui, acolo, nu-l tulbură nimic...Desigur, când vorbim despre obiectele religioase, este adevărat, trebuie să ai o anumită curățenie. Nu vii de la bar sau de la nuntă și te apuci de restaurat...numai dacă este vreo urgență. În general, ele cer o anumită stare de liniște și mare atenție. Icoanele, cu cât sunt mai vechi sunt mai deteriorate. Icoana în cauză, despre care ați pomeniteste una foarte veche și aparține lui Ghe. Tăttărescu. Este o icoană de patrimoniu, cu o vechime de peste 170 de ani, peste care timpul și-a spus cuvântul.

- Care a fost cea mai grea lucrare pe care ați restaurat-o?

- Greu de spus...Am avut o ucenicie apostolică, aproape 12 ani. De atunci au mai trecut câțiva ani buni și pot spune că am întâlnit obiecte care necesitau o anumită atenție, un timp mai îndelungat de restaurare. Dar, pot spune că anul trecut am avut o lucrare deosebit de grea, o servantă franțuzească ce aparține sfârșitului de epocă napoleoniană, undeva la 1820-1830. Aceasta mi-a pus pus la încercare cunoștințele și măiestria dobândite până acum. A ieșit o piesă bună, de care și-acum clientul se bucură, îngrijindu-se de ea cu pasiune și respect.

Servanta napoleoniana

- Care este cea mai mare dorință sau așteptare legată de această activitate?

- Momentul când voi lua un ucenic să-l formez așa cum am fost eu și să văd că din mâna lui au ieșit obiecte, de ce nu, mai bune decât am reușit eu.

- Aveți pe cineva căruia să-i împărtășiți din cunoștințele dumneavoastră, pasiunea acestei îndeletniciri?

- Nu. Am avut la un moment dat vreo cinci, șase ucenici care, unul dintre ei rezistând opt luni de zile. Un record. Nu au aplecare pentru așa ceva...sunt foarte condiționați de aspectul material...deși le-am oferit câteva avantaje: bani, o masă zilnică, decontam transportul...doar să vină să învețe. Am început să colaborez cu Universitatea de Istorie – Secția de Artă și, din toamnă voi primi studenți și nădăjduiesc ca, dintr-o serie de 15-20 de persoane dintr-o grupă de la „Istoria Artei”, măcar pe unul să îl iau sub aripa mea.

- Cum s-ar putea reîmprospăta aerul acesta din spațiul artelor?

- Trebuie umblat la conștientizarea timpului. În metrou, în loc să stăm pe rețelele de socializare, mai bine citim o carte. De aici se va produce declicul. De cât să ne ducem în fiecare week-end la mall, mai bine „sacrificăm” o zi, două și să mergem la un muzeu, la un concert, la un târg tradițional etc. Cred că, astfel, încet-încet noile generații vor fi atrase, se va simți o schimbare de atitudine și mentalitate.

- Dezinteresul, indiferența sau, pur și simplu, uitarea, să fie acestea un efect al lipsei vechilor școli de artă și meserii?

- Da, da! Chiar am fost solicitat să pregătesc pentru toamna aceasta un proiect sub egida Academiei

Canapea Viena (1900-1910)

Române, „Meserii uitate la vremuri noi”.

- Observ în atelier obiecte de peste 100-150 de ani. Acest lucru îmi demonstrează încă o dată că lemnul este încă viu. Sperați ca această îndeletnicire să existe și peste 20-30 de ani?

- Nu doar că sper...Mă uit la ce se întâmplă afară! România este un copiator din anii `90. Copiem și noi din lucrurile bune, mai târziu, mai lent, dar le copiem. Văd că în străinătate există documentare de televiziune, posturi TV care scot în evidență arta restaurării. Sper că vor apărea și la noi emisiuni săptămânale în care să se prezinte câte un restaurator din toate domeniile, emisiuni care să capteze interesul publicului.

- Să presupunem că primiți o fertă din străinătate pentru a lucra într-un domeniu diferit, dar remunerat mult mai bine. Cum s-ar înclina balanța, pasiune sau liniște financiară? Ați renunța la a reda viața lemnului?

- Nu. Am fost pus în această dilemă de vreo trei ori până acum și sper să nu mai trec prin așa ceva. Sunt un om realist și mai mult decât determinat și nu am vrut niciodată să plec din țară. Mi-am spus că și în România se pot face bani...și aici se poate trăi cu fruntea sus, condiția este să-ți placă să muncești. Sunt noțiuni pe care trebuie să le inserăm în mentalul colectiv, încă din copilărie. Așa că, dincolo de toate, înfruntând toate obstacolele, nădăjduiesc ca, într-un viitor apropiat să am alături un ucenic căruia să-i ofer toate informațiile pe care le dețin, să-i împărtășesc din experiența mea pentru a transmite mai departe respectul pentru tradiție, pentru artă, pentru lucrul meșteșugit.

interviu realizat de Gabriel Dragnea – iunie 2016