Să rămân şi să încerc să desluşesc
Mai mult să iubesc glasurile
Ce pluteau deasupra adâncurilor,
Şoaptele bătrânilor rechemând copilăria,
Veşnicia pierdută în valuri
Aş fi vrut să mai stau...
Noaptea mă-ncuraja să nu plec,
Să mă scald în poveşti nescrise,
Şi să schițez spre ceruri
Noi trepte şi negândite vise,
Făclii aprinse pe îngropate zboruri.
Poate nu trebuia să mai stau!
Deşi noaptea-mi spunea să nu plec,
Să-mi înec rătăcirile,
Ne-mplinirile să le-arunc
Cântând veşnicia secundei fără păcat..
Dar am uitat!
Aş fi vrut să mai stau,
Dar au venit zorii,
Din valuri, pe mal, Tăinuitorii
Furându-mi uimirea,
Privirea ce biciuia străinul
Fără glas şi fără urmă de pas,
Adus de vânt, dintr-un zbor frânt,
Doar el mai aştepta-n nemişcare
Logodna cu mireasa din mare.
Încă mi-e dor de valurile ei sparte
Ca nişte-mbrățişări, în taină, eşuate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu