O cameră single sau despre îmblânzita și dulcea singurătate

            Așa cum, însuși poetul, ne schițează preț de o clipă „mai bătrâni cu un gând/, mai tineri cu o așteptare”, tot el ne invită, nu doar atât cât ține lectura acestui volum, într-o cameră single. De aici, „cu mâinile încordate în îmbrățișări”, autorul reușește să ne arate universul îmblânzitei și dulcii lui singurătăți. Doar aici, în spațiul acesta depersonalizat al unui hotel străin, de dincolo de granițe, el reușește să își transfere de acasă toate culorile necesare realizării unui tablou cât mai personal în care să se regăsească în momentele lui de neliniște, de rătăcire. Și, pentru că tabloul personal nu se potrivește întotdeauna cu exteriorul orașului delimitat de niște ferestre la fel de străine, care adesea tulbură prin decorul uneori deprimant așternut privirii, poetul devine cu sau fără voia lui (aș tinde să implic binevoința Cerului) radiograful de serviciu pentru investigarea atmosferei  acestei scene complexe pe care lumea pășește jucând roluri adesea superficiale, agitate pentru a câștiga, totuși, atât  de puțin... 

              El este Alexandru Cazacu, cel care „într-o cameră single” și-a luat rolul în serios transformându-se într-un poet responsabil pentru tot ceea ce înseamnă controlul calității lumii, observatorul din umbră al acestui teatru viu în care fiecare învață pe celălalt lecția cea mai eficientă prin care îți poți risipi viața. Întâlnim în câteva dintre poemele lui un întreg pământ obosit, cu oameni-personaje fără așteptări, înfrigurate, cu iluzii pierdute: „Ziua ni se ascunde în cearcăne/ Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie măruntă, înlăcrimează geamurile/ Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri mici/ peste depozitele de speranță/ de la bariera orașului” (Noiembrie). Până și semnele primare ale apropierii dintre un oarecare el și o necunoscută ea se ascund în cartea de început a educației omului, o carte rătăcită în anticariate nevizitate de nimeni: „Tandrețea se zgribulește/ în abecedare de anticariat/ și crizantemele ne umplu liniștea/ cu un parfum din veacul trecut/ E o liniște albă peste acoperișuri/ Frigul din containere se adună/ în gesturile celuilalt/ Prin aeroporturile lumii/ nimeni nu mai așteaptă pe nimeni” (Noiembrie).  Pe oriunde am lua-o, indiferent de cărarea aleasă, de la începutul cărții spre sfârșitul ei, ca-ntr-un itinerariu binecunoscut al lecturii sau de la sfârșit spre început, ca într-o aventură de tip experiment, ne întâlnim cu singurătatea. Chiar dacă ne-am alege o destinație țintă din acest oraș cu poeme, aceeași singurătate ne-ar întâmpina urându-ne un sincer „bun venit” în onesta poezie a lui Alexandru Cazacu. Timpul rămas al lumii este precum dezghețul iernii. În locul clepsidrei avem răceala gheții, secundele fiind picături care, scurse în apropierea ferestrelor amintesc fiecăruia că existența pe pământ este doar o scurtă vizită : „Există ierni/ când zărești copilăros de luminoasă/ din jilțuri de omăt/ singurătatea privindu-ne/ și țurțuri cum picură secunde/ lângă fereastra unde stai/ ca-ntr-o carantină/ pierdut în răceala și nesiguranța gândurilor” (Sub liniștea zăpezii). 

            Simt nevoia câteodată ca, în urma lecturării unui volum de poezie să încerc realizarea unei analize pe text luând în calcul anumiți indicatori, să le zicem statistici: selectarea cuvintelor cheie - în funcție de scopul analizei - sensul lor în contextul poetic și repetabilitatea acestora în ideea descoperirii sau a confirmării posibilului laitmotiv al textului liric și nu numai. Așadar, răscolind printre pagini, alergând de la un poem la altul, parcurgând filă după filă am selectat un număr de 29 de cuvinte pe care le-am considerat importante în demersul meu analitic. Au fost luate în calcul ambele forme gramaticale ale cuvântului (singular și plural), dar și cele care fac parte din familia lor lexicală, fără a se abate de la sensul de bază, de exemplu „singur-singurătate”.  Aceste 29 de cuvinte selectate sunt următoarele: dimineață, margine, noapte, duminică, împăcare, iarnă, oraș, singur, zid, speranță, tăcere, fereastră, pasăre, iubire, alee; observând că sunt prezente printre poeme toate cele patru anotimpuri, am fost

curios să aflu dacă se regăsesc și toate cele 12 luni ale anului. Dar nu, nu sunt toate prezente. Autorul nu a menționat în poemele sale lunile martie și iunie. Așadar, dintre toate aceste 29 de cuvinte, incluzând lunile anului și anotimpurile, se pare că doar câteva lexeme sunt reprezentative cu adevărat pentru poetul Alexandru Cazacu în demersul său de a-și transmite mesajul către cititor. Dacă am face un clasament, un „Top 10” al celor mai folosite cuvinte, pe ultimul loc este cuvântul „margine” contabilizând doar cinci apariții. În poemul „Așteptând trenul” „amintirea este doar o sârmă/ de care atârnă becurile sparte cu pietre de copii/ la marginea urbei”. Câtă vreme există un viitor, autorul își poziționează amintirile la marginea orașului (cel puțin în poemul acesta), bucurându-se de drumul înainte. Pe locul 9 se situează speranța, prezentă de șase ori în acest volum, dovadă că poetul nu lasă nimic la voia întâmplării din ceea ce poate fi asumat și fără întârziere. În rest, acolo unde nu mai depinde de el, autorul așteaptă ca lucrurile să se petreacă în ritmul normal de curgere a timpului, rareori fiind luat prin surprindere: „Cu o bucurie discretă/ amânăm victoriile/ și presimțim speranța/ ca o adolescentă în blugi și tricou alb/ alergând peste acoperișuri/ în timp ce zilele rămân/ pahare de toast/ din care nu a gustat nimeni” (Victorii amânate). Tăcerea se regăsește de zece ori printre versurile lui Alexandru Cazacu și nicidecum nu putea lipsi din aceste scenarii lirice, fiind o prietenă de nădejde a singurătății. Ea însăși contribuie la starea de spirit a poetului, fiind și martor, dar și însoțitor misterios pe același drum al acestuia, unde se simte nesiguranța pasului, a gândului, teama luării unei decizii care să afecteze frumusețea liniștii în doi, din care lipsește, totuși, consistența cuplului. În poemul „Noapte de August” regăsim motivul timpului mult prea grăbit și neputințele cuplului de a se adapta la pragmatismul prezentului: „Undeva tăcerea scrie pe ziduri/ nume secrete/ Praful de stele a acoperit orașul/ prin care mergem în noapte/ ca niște semne de întrebare/ ce nu și-au întâlnit propozițiile (...) Locomotivele șuieră în depărtare/ greierii abia se mai aud/ un buchet de frunze/ se împrăștie pe alei/ și ne mărturisim/ o dată în plus iluziile/ în fațșa unei veri/ ce mult prea repede/ învață să spună adio.” Tăcerea aceasta, prietenă a poeților împarte locul al optulea, cu același număr de apariții, cu diminețile și verile, sugerând implicit nevoia poetului de căutare a răspunsurilor, impulsionat adeseori de prospețimea zorilor-ștafetă pentru un nou început. 

            În versurile poetului Alexandru Cazacu ne izbim de ziduri și pipăind cu mâna precum orbul căutând concretul care îi conferă siguranță, întâlnim ferestrele, elemente romantice inserate de poet de 11 ori în versurile sale. Zidul, obstacol pentru cuceritori, elementul care face diferența dintre o viață în siguranță și existența nomadă în care succesiunea zilelor sub cerul liber este marcată de oarecare temeri, nesiguranță și tulburări, zidul - barieră între lumea laică și cea păzitoare a credinței prin însingurare și rugăciune, construcție care definește trupul și rezistența lumii, zidul –martor tăcut al generațiilor care, în fond, moștenesc una de la cealaltă aceleași sentimente, aceleași trăiri, doar descrise altfel în cuvinte, în scrisori sau în cărți: „Tu ai venit iarna/ când păsările cerșeau azil, pe la geamurile clădirilor înalte/ zăpada acoperise/ șinele ferate ale lumii/ iar prin demisoluri/ lumina scrijelea zidurile/ cu adevăruri despre marile întâlniri/ ce au loc o singură dată” (Tu ai venit) sau „De nedepășit melancolia/ când Nocturnele lui Chopin/ țin loc de iertare/ Buruienile înfloresc estetic pe zidurile urbei/ ziua ce se destramă ca o dantelă de Brugges/ și rămâi într-un unghi potrivit/ din care să poți surprinde sărbătoarea” (Contre-jour). Ca-ntr-o construcție atent schițată și construită, regăsim un echilibru perfect - involuntar bineînțeles – în utilizarea cuvintelor „noapte” și „pasăre”. Ele se regăsesc fiecare de 14 ori în versurile cazaciene, fapt care le poziționează pe locul șase în topul nostru. În mare parte a contextelor în care sunt folosite cuvintele, laitmotivul este același: singurătatea. Și nu vorbim despre trista singurătate în doi, ci de complexa singurătate a poetului așa cum o exprimă Fernando Pessoa, nu din ambiții, ci din faptul că el, Alexandru Cazacu este un poet care își asumă rolul dat de Sus: „Bufnițe rătăcite/ în mâzga miezului de noapte/ Filamentul becului încins tremură/ ca o vulpe încolțită de copoi/ și scârțâitul podelei/ prin baracamentul vechiului radiofar/ unde nu mai aștept de mult/ vești senzaționale/ despre eroii lui Longus,/ iar propriile spaime/ pot întâlni varietatea/ celui ce a putut privi în ochi/ sfârșitul verii prin gradene/ crezând că putem/ înțelege fericirea/ ca pe un adjuvant/ al iubirii de păsări și depărtare” (Fin d`ete) sau „Trupul de aer încins al verii/ se întinde lasciv pe străzi/ în noaptea ce urcă/ în brațele statuilor/ precum o cobră pe ramuri” (Aproape Iulie). 

            La jumătatea clasamentului cu și despre cuvinte și sensuri întâlnim singurătatea, menționată de poet de 16 ori în versurile lui. Împreună cu următoarele cuvinte care vor întregi acest top se poate trage linie și conchide: da, poetului îi place singurătatea, singura care oferă cadrul germinării ideilor frânte, transformarea lor în gânduri concrete și, mai apoi, în versuri de substanță care ne fac cunoștință cu Poetul: „Bulevardele se îngustează/ de atâta singurătate/ Prin ochii mei utopiile/ renunță la a doua șansă/ Un fel de rugină/ capătă lucrurile, iar surâsul tău amar/ rivalizează/ cu un milion de renașteri”

(Surâsul tău). Și, pentru că Alexandru Cazacu este un poet citadin, el hrănindu-se cu existența orașului, cu experiențele care se nasc între zidurile cetății și el, la rându-i, oferă zidurilor și aleilor pasul hotărât și privirea atentă și, în fond, versul care vorbește profund despre evoluție, cădere, dragoste și ură, împliniri și frustrări, pierderi și cuceriri. Ideea de urbe, cetate, oraș se regăsește de 17 ori în versurile acestui volum, iar aleile, străzile ș.a.m.d sunt amintite de 18 ori, ceea ce îl face pe poet să fie văzut ca un radiograf atent al vieții dinăuntrul zidurilor, a evoluției sau degradării acesteia, a sentimentelor care se îngrămădesc haotic în numele vieții sub toate formele ei, între superficialitate și profunzime: „Ziua ni se ascunde în cearcăne/ Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie măruntă/ înlăcrimează geamurile/ Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri mici/ peste depozitele de speranță/ de la bariera orașului” (Noiembrie) sau „Străzile orașelor din Sud/ cu misterul și melancolia lor/ coborâtă din pânza lui De Chirico/ o zonă de dispută/ între libertate și intimitate/ mărginită de gări/ din care vin și pleacă trenuri/ în sens invers scurgerii destinelor” (Străzile orașelor din Sud). Deja urcați pe podiumul celor mai folosite cuvinte în versurile volumului „O cameră single” - carte apărută în 2020 la Editura Sud – ne întâlnim pe locul al doilea cu iarna concretă, cu iarna în context figurativ, nuanță și vestimentație, ca stare de spirit. În toate cele 80 de poeme care alcătuiesc această carte, iarna, sub toate aspectele ei prezentate în vers se regăsește de 20 de ori. Întâlnind elemente lingvistice precum ninge, zăpadă, ninsoare, anotimp de gheață etc., toate într-un „tablou” comun în care sunt prezente alei, orașe văzute de departe, cetăți mai vechi sau mai noi, privind iarna înrămată împreună cu păsări și oameni singuri nu pot să mă gândesc decât la un poet-călător care, în singurătatea cu care s-a obișnuit caută și identifică noi și diverse singurătăți: „Uneori noaptea/ o canava de umbre/ unde ispitele se zbat în piept/ precum peștii în năvoade/ și iarna cere azil în sufletele/ împovărate de migrații,/ iar ultimii porumbei/ se așază peste palmele/ împreunate a rugăciune/ ghidați de corzile reci/ ale unui Stradivarius” (La capătul insomniei) sau „Aș vrea să-ți scriu despre/ iarna ce își termină zăpezile/ pe gardul de sârmă ce desparte livada/ de câmpiile unde o lumină ruginie/ sapă în noi și în obișnuința noastră/ cu jumătățile de zâmbet” (Scrisoare amânată). 

            Poetul Alexandru Cazacu a învățat ce este singurătatea nu doar auzind tăcerea lucrurilor, așa cum o spunea Cioran, ci observând fărâma de iubire care leagă lucruri, fapte, ființe, atitudini, existențe diverse, dragostea care asigură durabilitate construcției, fie ea cetate sau om. Da, pe primul loc este Iubirea sub toate formele ei: „Li se face somn/ și în cele din urmă frică/ câinilor de vânătoare/ asemeni nouă rămași pe întuneric/ într-o noapte în care iubirea/ în drumul ei spre tinerețea veșnică/ puțin câte puțin/ s-a rătăcit” (Un fel de fabulă) sau: „În această dimineață/ ca o imensă/ cameră de sacrificiu a îngerilor/ un stol de fluturi/ se agață de lumina gălbuie și rece a serii/ ce se strecoară/ ca un șarpe bătrân/ către poveștile de iubire/ cu final fericit” (În această duminică). 

            Iernile lumii cuibărite într-o cameră single, iubirile pierdute și regăsite tardiv pe aleile strâmte ale cetăților tot mai bătrâne și blazate, nopțile surde cu păsări triste așteptând noi dimineți, tăcerea care alungă somnul și trezește muzele, toate acestea îl ajută pe Alexandru Cazacu să se identifice tot mai mult cu Poetul și nu cu omul, cu Pasărea și nu cu mulțimea. El este poetul dintr-o cameră single tapetată cu versuri, o cameră banală a unui hotel care ascunde deopotrivă și taină și simplitate, credință, afaceri, conspirații și păcat. Din fericire, în urma poetului va rămâne, concret, doar versul.

 

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezie

 „O cameră single” de Alexandru  Cazacu, Ed. SUD, 2020

 

 

 

 

 

 

 

 

O cronică de Nicolae Dan Fruntelată la cartea Altharul lui Cronos

În noul număr dublu al Revistei Sud (ianuarie-februarie 2020) am citit cu o deosebită bucurie o cronică semnată de poetul, criticul și jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată referitoare la recentul meu volum de poezie "Altharul lui Cronos". Onorat de cuvinte, vă mulțumesc maestre!

"Gabriel Dragnea, cu Altharul lui Cronos, Editura Sud, 2019, este un poet profund, care și-a construit un ceremonial al poeziei, cu solemnitate și iubire: „Mai ții minte bucuria noastră/ Când, primii care au ieșit din
biserică, bucurându-se,/ Au fost fluturii?”
Din cărțile de poezie care-mi plac în mod deosebit citez mult, las versurile însele să vorbească în locul considerațiilor mele „critice”. Așadar: „Aceea a fost ziua în care s-a votat izgonirea mea dintre/ îngeri!/ Și-n ziua când n-ai știut să sângeri/ Am plecat doar cu porumbelul păcii pe umăr (72 de minute de tăcere). Sau acest minunat haiku: „În fiecare ploaie/ sunt
lacrimile/ neplânse în versuri/ ale poeților”.
Gabriel Dragnea are tendința de a-și reprima mereu lirismul, dar acesta țâșnește prin toți porii versurilor frumoase, cu sunet rilkean. Poetul așează în titluri versuri întregi, ca niște poeme în sine: "La pieptul tău mă închin întâmplãrilor"; "Pe strada mea se împacă umbrele lumii"; "În ochii tăi, îmbrățișări de păsări".
Poezia lui Dragnea este o poezie a voluptății scufundării în timp. Într-un timp care are punctele vitale marcate de temple, de opere, de lecturi adânci. E o cale tulburată doar de amintirea unor paradisuri fără somn: iubirea, trecerea inexorabilă, jertfa. Sunt versuri care îmi amintesc (spuneam deja) de Rilke, ori de truverul divin, cel care a fost bunul meu prieten, Cezar Ivănescu.

Cheia cărții stă într-o ars poetica formulată aparent în fugă: „în poezie am fost cel mai sincer/ și, totuși, nimeni nu a știut cum a fost viața mea”.
Poetul a alergat și aleargă după himerele sale dragi, într-o aventură de aed grec, sub o ploaie de mituri și de visuri frânte, de cuvinte oprite, parcă, la jumătate, dintr-o sfială în fața zgomotului lumii contemporane.„Dezleagă-ți părul, Cybela!”, imploră el, apoi se întoarce în lumea violentă a prezentului impur, ca un dans nebun de la Moulin Rouge. Să vă mai semnalez încă un poem antologic: "Soldații aceștia..." El începe așa: „Soldații aceștia încă mărșăluiesc în secret/ Ascunzându-și însemnele unității pierdute la zaruri/ Încă un joc crud al unui destin căruia/ nu-i plac fluturii albi”. Citind aceste versuri, îmi amintesc de obsedantul poem al lui Nichita Stănescu: „Soldatul mărșăluia, mărșăluia, mărșăluia...”
Aș putea, încă, să citez multe versuri adevarate din cartea lui Gabriel Dragnea. Aș putea să introduc și câteva
cârteli de cititor atent al poeziei. Despre unele poeme mai artificiale, despre unele mai neglijente metaforic. Dar n-o s-o fac, pentru că e prea bună această carte de inimă a poetului tânăr. Nu, Dragnea nu scrie cartea unui poet învins de timp, copleșit de somptuozitatea sacră a templului liric, ci o carte de răzvrătit în vis, în singura
lume în care poezia domnește ca o regină tristă, de puțini înțeleasă..."

Destinul unei poezii tot mai vii într-un spațiu „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”

Cu poezia poetului Victor Pencu m-am întâlnit, pentru prima dată, în urmă cu 19 ani, odată cu apariția primei lui cărți, „Neodihna cuvintelor”. Poetul de atunci, la o primă analiză cu coada ochiului, nu avea aproape nimic în comun cu versurile sale care reușeau să tulbure gândurile, să îți proiecteze o lume nouă prin care să ți se rătăcească privirile neodihnite, să

dezmierde sufletul, oricât de amorțit, de agitat ar fi fost.  Încă de atunci ne spunea astfel: „este prea devreme să tremurăm ochi pentru ochi și garduri nici o floare nici o liană care să priceapă aceasta în tot gândul elefanții visului cu voie sau fără voie îmi amintesc pe-ndelete femeile cu sâmburii facerii într-un pat de măslin la porțile Paradisului. Acolo poetul cu experienta sa a trecut în revistă armăsarii sufletului și tot ce-a mai răsărit din el: ecoul, curcubeul, frământarea și candela aprinsă în umezeala dimineții”.
După această primă carte de versuri a urmat o aparentă tăcere de 16 ani. Dar poetul acesta nu știe să tacă! Și dacă ar știi, nu ar putea s-o facă...E prea multă presiune lirică în această inimă de poet venit „pe lumea asta întortocheată”- așa cum el însuși o spune  - în comuna Gâștești, județul Giurgiu, „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”. Astfel că au urmat „Elegii de acasă (2016), „Stampele luminii” (2017) și „Ianuarienele și alte stări” (2019), toate având o poezie surprinzătoare, care vine să certifice prezența unor trăiri profunde. Tot în acest an, 2019, poetul Victor Pencu „recidivează” liric, într-o manieră deosebită, personală cu volumul „Elegiile pământului”.  Organizată pe capitole – Elegiile luminii, Elegiile pământului și Elegii de dimineață - în peste 60 de poeme ne reîntâlnim cu simboluri ascunse, nedeslușite uneori nici la a doua sau a treia lectură, trimiteri subtile la amintiri care încă dor, la aluzii despre iubiri care-ar fi putut să fie, dar și declarații de dragoste încărcate de un mister bine afișat în versul de o modernitate demnă de apreciat și învățat de generația tânără, aflată la începutul acestei minunate căsnicii cu poezia: „Aș vrea să-ți acopăr gura cu miros de nard/ Pentru ca tu să nu te asemeni brumei// Într-o oglindă să-ți potrivesc un sărut/ O, unica frunză în prefacerile mele/ Un copac de vis/ În care se zgribulesc toate păsările toamnei/ Din ochiul stâng îmi crește neliniștea/ Din ochiul drept zboară dovezile iubirii fulgi de păpădie// O, cum să te desprind din umărul viorii/ Și cum să te prind în gând zeiță Fee/ O, și sub pustiul lunii noiembriene iubiri/ Încheagă clipele în cărnuri// Iată trandafiri sălbatici își scutură petalele/ Pe drumul pe care-ar fi trebuit/ Să ne petrecem zăpezile.” De ani de zile îmi place să fac un experiment, pe care știu că l-au mai făcut și alții înaintea mea, un gest care probează, într-o oarecare măsură, calitatea textelor cuprinse între cele două coperte. Deschid cartea oriunde, la întâmplare și mă las surprins de ceea ce îmi rezervă destinul lecturii. Uneori sunt plăcut surprins de cele citite, alteori îmi doresc să nu fi deschis cartea niciodată. Sunt situații în care citești poeme cu aceeași relaxare cu care privești duminică-seara, alături de soție, un film de familie sau momente când simți că te-ai contaminat cu imagini și gânduri prăfuite, bolnave.  În cazul lui Victor Pencu, un poet pe care în urmă cu trei ani – înainte de revenirea din 2016, cu „Elegiile de acasă” - l-am crezut rătăcit de brațele poeziei , surpriza lecturii este ca reîntoarcerea la gustul prăjiturilor copilăriei, din casa bunicilor. Gândurile lui pot dezbrăca pe oricine de teama înecului în necunoscut, în întuneric și pot oferi alternative de adăpost în frumos pentru un suflet dezorientat:  „Și iată cum vin fluturii iernii/ Să-mi sărbătorească numele/ Dorința unui gând se-ntinde sânge/ Pe crengile pomilor rupți/ Și frunzele care-au învelit pământul/ Să-l apere de fierea iernii./ Pe mine mă adăpostesc viorile.” Nu doar că poetul  a rămas îmbrățișat cu muza sa construind împreună un edificiu liric extraordinar, dar și-a dezvoltat calitatea de pictor reușind să creeze în versuri tablouri memorabile, vitralii de suflet cu un puternic impact emoțional : „Iată ancorează lumina în delta inimii/ pe nisip o epavă semn că/ au trecut dezastrele-ntunericului prin ferigile sălciilor/ plângărețe/ murise și marea: acolo departe/ un mormânt/ în spatele meu farul/ din când în când/ mai licurește himera...// uneori ne aplecăm în interiorul/ nostru/ atât de mult încât/ ne auzim propriul gând/ ne simțim propria ardere.// Așa ne putem înțelege durerea/ diminețile cu nuferi/ conținutul frăgezimea și-mbătrânirea/ și-apoi, eheee..../ întunericul. Întuneric al pământului// Și mai departe/ acolo în departele nostru pătrunde/ poezia.”
Într-una dintre aprecierile apărute pe marginea volumului „Elegii de acasă”, poetul, criticul și editorul Ion C. Ștefan spunea că nu știe care va fi viitorul poetic al lui Victor Pencu. Și avea mare dreptate, mai ales că mă trimite cu gândul la ceea ce am spus eu cu ceva timp în urmă referitor la destinul poeziei născute oarecum târziu în spațiul rural și cu un poet într-o oarecare măsură departe de tensiunile și prieteniile din lumea literară. Cu toate acestea el a reușit să iasă din anonimatul spațiului în care trăiește – publicându-și versurile în paginile unor reviste precum Amfiteatru, Luceafărul, România literară, Sud, Poezia, Convorbiri literare sau Viața românească și să demonstreze faptul că și în aceste vremuri atât de tehnologizate, la sat se mai pot naște poeți și încă dintre cei buni. Mărturie stau versuri precum acestea care pot concura oricând cu poezia generației tinere sau cu poeme celebre ale unor confrați șaptezeciști renumiți: „Făclia candelei pâlpâie pe pereți/ niște cai de foc/ stă decembrie pajură de ger/ pe inima ta de camee//prin cețuri sălbatice/ se rupe dimineața/ de păsări// acolo unde se-ntâmplă frisoane/ în cumințenia cărnurilor/ dinspre interior/ dă cântecu-n clocot.”
Spuneam la începutul acestui expozeu de impresii că poetul Victor Pencu, atunci când l-am cunoscut în urmă cu 19 ani, nu avea aproape nimic în comun cu poezia pe care o crea cu atâta ușurință. Fie vorba între noi, întâlnindu-l la un ospăț, la o sărbătoare, la un moment festiv sau în stația de autobuz, aproape nimic din ceea ce este evident cu ochiul liber la Victor Pencu nu poate face legătura cu poezia lui vibrantă. În atitudinea lui adeseori copilăroasă de a fi în centrul atenției, mereu în căutarea unui gând bun, mereu impresionat de frumusețea lucrurilor mărunte, cu greu poți găsi elemente care să te trimită la poezia sa atât de modernă, care palpită ca o inimă nouă într-un trup care știe ce este răbdarea, așteptarea, frustrarea, neputința de a evada dintr-un spațiu proiectat fără uși, fără ieșiri de urgență: „...apoi s-au trecut toate/ în registru/ și apă și flori și noroaie/ și îngeri și moarte// a mai rămas un loc gol/ îl vom umple/ cu aburul ce iese/ dintr-un cal.”
Universul poetului Victor Pencu are doar ferestre care dau în grădina din spatele casei, unde poezia răsare în fiecare dimineață la umbra copacilor, se amestecă printre norii cerului, se așează pe aripile păsărilor în zbor și se întoarce să adoarmă pe pragul înmugurit al poetului, un poet tot mai proaspăt, mai viu, mai tulburător.

prefață a cărții "Elegiile pământului" a poetului Victor Pencu, material semnat de Gabriel Dragnea

Povestea oricui sau emoția developată dintr-un film de scurt-metraj

         Pentru ea, la început a fost poezia! Versurile ei erau ca o promisiune de a merge mai departe în expediția printre gânduri, cuvinte, trăiri împărtășite atent. Ca oricare adolescent al acelei perioade își descria visele și sentimentele la modul cel mai sincer, fără compromisuri lingvistice, expresii pretențioase, totul desfășurându-se într-o normalitate a scriiturii clasice, pe alocuri brodată cu elemente care țineau de un modernism temperat.
          După apariția în 2002 a volumului de versuri „Metamorfoze” și prezența sporadică a versurilor sale în diverse antologii literare a urmat o perioadă destul de lungă de pauză în care a considerat că este necesară realizarea unei scheme de prioritizare a activităților și proiectelor care țin de cariera personală, dar și o reconfigurare a stilului de scris.
          Iată că, după mai bine de 15 ani, timp în care și-a descoperit și consolidat activitatea în domeniul psihoterapiei infantile reapare în peisajul editorial cu o amprentă distinctă față de aceea cu care a pășit sfioasă odată cu primele sale versuri.
Mult mai organizată și mai concisă, de acum prozatoarea Corina Diaconescu, ne propune o călătorie într-o lume developată secvențial, în care întâmplările prin care trec personajele ne sunt descrise ca într-un clip tip trailer al unui film încă nevizionat. În mare parte prozele acestea scurte ca un sinopsis regizoral sunt însoțite de descrieri romantice: „Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghițite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca și ea. Avea senzația că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescărușii se roteau și țipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca niște săgeți printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.” („Întâlnire cu dorința de a mai fi”)
          Întâmplările acestui volum ne sunt descrise într-un mod natural, lejer, ca la o întâlnire a unor prieteni care nu s-au văzut de multă vreme și profită de aceste momente transformate în „Povestiri la o cafea”. Imaginile acestea sunt prezentate cursiv și liniar, redate într-o notă de romantism ca într-un pastel clasic, parțial asemănătoare celor prezente în textele realizate în stilul chick literature: „Ea nu-l știa așa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creț, cu care ea obișnuia să se joace și nopțile târzii petrecute pe prispă, numărând stele și punându-și dorințe...Inspira puternic, dar rapid și ofta în timp ce achita biletul de tren. Simțea și acum și urá cu toată ființa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi...” („Niciodată sau altădată”)
          Oricare dintre aceste scurte povești poate fi dezvoltată devenind un roman în sine, dar autoarea a ales să ofere cititorilor doar flash-uri realiste ale unor fapte posibil petrecute, inspirate din bogata arhivă socială plină de evenimente și trăiri cu un interes emoțional general.
          Dar să analizăm puțin una dintre aceste povestiri, „Idilă la locul de muncă”. Ca în majoritatea prozelor  din acest volum introducerile sunt scurte descrieri ale atmosferei în care se petrece acțiunea sau radiografii sumare ale interiorului sufletesc al personajelor: „Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aștepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneșă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă ușă. Așternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să își aranjeze patul în acea dimineață. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când știa că El va rămâne peste noapte la Ea. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereții casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărți lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?”           Cuprinsul ne poartă, aproape în fiecare text, printre incertitudini și tulburări ale personajelor, nostalgii, regrete sau speranțe. Ele cresc în intensitate pentru Ea și se dezvoltă în contrast cu ceea ce simte El sau invers: „Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziția ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relația lor. Se simțea pregătită pentru o nouă etapă a relației lor, dar nu și-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forțeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afișeje împreună îi părea o chestiune dificilă. El considera că Ea s-ar fi simțit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanță împreună.(…) Îi strecurase în poșetă cutiuța cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relației lor. Cutiuța roșie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacționat. Acum aștepta, dar așteptarea părea interminabilă.”
          Pentru tipul acesta de construcție literară lapidară, autoarea a înțeles că trebuie să aleagă calea cea mai simpla, atât pentru binele poveștii cât și pentru cititor, aceea de a-i construi o încheiere fără explicații sau note sentențioase. Iar ea vine, așa cum spuneam și mai devreme, repede, aproape brusc, restabilindu-se astfel echilibrul emoțional ca într-un film de familie, o dramă cu happy-end: „Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poșeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simțit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită. Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleți colorați și zemoși, purtând inelul dăruit de El.”
          În toate cele 45 de proze scurte întâlnim, aparent, aceleași două personaje, El și Ea. În fond, ei sunt actori care pot avea numele oricui sau oricărui cunoscut al nostru. Pentru că întâmplările - relatate cu o oarecare implicare emoțională la o ceașcă de cafea - faptele petrecute, deși fictive pot fi revendicate de oricine. Asta pentru că evenimentele, sentimentele, trăirile toate sunt rupte din viața noastră de zi cu zi. Tocmai de aceea, pe tot parcursul lecturii nu vă veți întâlni cu drame psihologice de amploare, cu filozofii complicate despre rolul și importanța trăirii vieții în succesiunea naturală a generațiilor sau despre istoria atitudinii umane în contextul dezvoltării permanente a societății.
În loc de concluzie, aștept și viitoarele proze ale Corinei Diaconescu având speranța și credința în pasul mic, dar sigur în dezvoltarea pașilor în spațiul prozei, fie ea scurtă sau de mare întindere.


impresii de lectură pe marginea cărții
„Povestiri la o cafea” de Corina Diaconescu
- material semnat de Gabriel Dragnea  -

Duminicile poetului

impresii de lectură la volumul
„Duminica în Est” de Alexandru Cazacu; material prezentat în cadrul lansării volumului la Biblioteca Județeană "Alexandru și Aristia Aman" din Craiova

          În demersul acesta al descoperirii poeziei, întotdeauna cel mai important este drumul, calea pe care un poet se hotărăște să o străbată. Pentru a descoperi cele mai frumoase metafore, cele mai bune idei,

poetul este asemenea unui ghid aflat pe cele mai misterioase cărări, unde doar bagajul lui de cunoștințe, acele lucruri care i-au rămas după ce a uitat totul îl pot ajuta să descopere și să împărtășească cele descoperite și celorlalți. Cuvintele scrise cu mulți ani în urmă de Cristian Tudor Popescu, referindu-se la activitatea de jurnalist pot fi aplicate cu ușurință și poeților. El spunea la un moment dat că poate deveni ziarist și un inginer, dar și o profesoară de chineză, importante fiind talentul, inspirația și flerul cu care un lucru sau un fapt minor poate fi descris într-o notă distinctă.
          Printr-o proiecție mult mai profundă, folosind cadre atent alese, o scenă simplă, o fotografie comună sau un colț obișnuit privirii pot deveni cu ajutorul poetului obiecte și spații ale contemplării.

Poetul Alexandru Cazacu este unul dintre ghizii aceia bine instruiți care invită prin intermediul versului la analiza sinelui direct proporțională cu spațiul în care trăiește și evoluează: 
„...toamna este o iluzie a sufletelor tari
când umbrele garoafelor se subțiază pe ziduri
iar soarele se ascunde în cărnurile serii
și totul se joacă între a fi trăit sau irosit
printre cartierele tăiate în felii de cablurile lungi
ce trimit către oriunde
bucăți din puzzle-ul singurătății noastre” (Uneori, pag. 93)
          Imediat ce am aflat de apariția cărții mi-am pus fireasca întrebare: de ce „Duminica în Est”? Nu mi-am dorit neapărat să găsesc un răspuns printre teoriile sociale privind temperamentul, comportamentul unei societăți din punct de vedere al spațiului geografic în care ele se manifestă (diferite, bineînțeles, de la o zonă la alta). Dar, de ce neapărat ziua de duminică? Am preferat să caut tot printre versuri ceva care să îmi transforme

interogația în altceva ce ar putea fi o posibilitate a ceea ce a gândit autorul. Construcțille de genul „o duminică lângă un fluviu grăbit să se verse în mare” sau ”sfârșit de duminică undeva în Sud-Estul Europei (...) în orașul mic ca o fantezie de toamnă” sau ”O să vrem să fim mai frumoși/ decât vorbele spuse duminica” sau „ochii ei aprinși ne arată cum se înving duminicile cu un pumn de lacrimi” și multe altele,  toate acestea îmi confirmă că ziua aceasta a odihnei este și un prilej de evadare dintr-un cotidian sufocant, lipsit de provocări într-un spațiu al meditației despre sine și lume. Poate nu întâmplător, albul este prezent în aproape 20 de poeme, un adjectiv adesea lăsat în uitare prin colțurile existenței noastre lipsită adesea de culoare. 
          Așa cum am mai spus-o, fără niciun dubiu, poetul Alexandru Cazacu, în toate creațiile sale se pierde voit printre propriile umbre, se hrănește cu clipe de așteptare, cu speranțe strânse la piept și hrănite zilnic cu doze mici de răbdare. Numai așa el poate renaște, regăsindu-se puțin mai liber  în lumea plină de realități care sugrumă:
 „Știam că oamenii nu pot să-și ofere mai mult
Decât un orizont spre care pleacă împreună
când ninsoarea este adusă în burguri
de o șaretă albastră trasă de vrăbii
și pare că fiecare zgomot
este asemenea clinchetului paharelor la onomastici
iar surâsul tău are ceva în plus față de cel al Anitei Ekberg
lângă Fontana di Trevi”.
          Citind și analizând conținutul acestui volum pot afirma că autorul a realizat o colecție de duminici îmbrăcate cu multe conotații care țin de trăirile lumii - implicit ale poetului - fie ele explozii de bucurie și admirație sau mici frustrări ascunse-n buzunarul de la piept. Gabriel Garcia Marquez spunea la un moment dat că, „dacă Dumnezeu nu s-ar fi odihnit duminica, ar fi avut timp să termine lumea.” Eu vreau să cred că tocmai de aceea Dumnezeu a creat poeții.
                                                                                  Gabriel Dragnea

Eul din oglindă sau dorința de a reînvia prezentul

prefață a volumului de proză „Poveste neîncepută” semnată de Simona Anca Stoica

               „Dar ce fac eu acum? Judec?! Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva? Cum pot eu să mă transpun în sufletul altei persoane, fără să o cunosc, doar citindu-i gândurile ce mi-au picat aşa pur şi simplu în mână, în mâna sufletului meu... Ce drept am eu spre judecată? N-am nici unul, nici dacă mi-ar fi cea mai bună prietenă. Suntem unici fiecare chiar dacă ne asemănăm din mai multe puncte de vedere.”
      Sunt semne de intrebare ale prozatoarei Simona Ghidușilă în aventura ei de descifrare și înțelegere ale unor gânduri și experiențe adunate în paginile unei cărți găsite în parc. De aici începe totul. De aici crește și se dezvoltă un mister al filelor în conținutul cărora se prezintă pasaje din destinul, aparent al unei necunoscute și în același timp, atât de familiar prozatoarei.
                 Aceleași întrebări mi le pot pune și eu, fără a risipi acea aură de taină născută pe brațele intimității dintre carte și cititor. „Dar ce fac eu acum? Judec? Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva?" Ca lector al acestei cărți nu judec, ci descifrez, nu adaug sentințe poveștii, doar încerc să o înțeleg devenind involuntar personaj-martor al acțiunii. O acțiune care curge aparent în liniște, un râu de munte pe al cărui traseu se pot observa mici stăvilare, ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea și te îndeamnă să acționezi într-un fel sau altul. În linii mari, aceasta este senzația pe care ți-o creează această poveste croșetată cu andrele făurite din cele mai sincere sentimente și trăiri, vise și tulburate clipe. 

                  De acum prozatoarea Simona Ghidușilă nu se dezice de stilul său profund sentimental și pătimaș. Aceeași notă de trăire intensă exprimată în cele mai simple cuvinte, dar pline de răsfăț și alint poetic poate fi observată cu ușurință atât în poezie cât și în proză: „Cum să-ţi fie dor de cineva sau ceva ce încă n-ai avut sau n-ai văzut? Cum poţi purta dor de ceva ce n-ai atins sau n-ai simţit? Întortocheat e dorul din povestea asta ce încă n-a început. Da, aşa scrie: „Când inima mea ţi-a zâmbit, tu nu ştiai de existenţa mea şi de-atunci mi-e dor de tine!!! Când te-am zărit, starea ta de spirit era una plină de nervi pe guvernanţi... şi căutam să citesc în ochii tăi ura, dar... n-am văzut decât un albastru liniştit care se întersecta undeva cu tristeţe şi nelinişte. De-aş fi putut ţi-aş fi sărit în braţe atunci, să şterg tristeţea şi s-alung neliniştea... să rămână doar albastrul liniştit din ochii tăi şi fumul ce se risipea din pipa din care trăgeai cu nesaţ de parcă cineva ar fi vrut să ţi-o ia.”
                 Respectându-se , parcă, legile existenței noastre, pe scena aceasta a naturii în care se îmbrățișează ușor în penumbră sacrul cu profanul, totul începe într-un parc. Banca de lemn rămâne și în cazul de față un simbol al așteptării, al întâlnirii și al despărțirii: „...mi-am îndreptat paşii spre cea mai apropiată bancă, m-am aşezat uşor să nu tulbur liniştea naturii, să nu-i stric vântului plăcerea de-a şuiera printre cărările înfrunzite şi copacii aproape dezgoliţi prin care soarele-şi arunca din când în când razele pline cu dinţi fioroşi. Mi-am lăsat capul puţin pe spate şi priveam parcă în gol spre cerul străveziu. Vântul sur îmi învelea gâtul şi se strecura pe sub haina mea destul de groasă făcându-mă să tresar din când în când, şi să privesc în jur, să-mi dezlipesc privirea de pe cer... Vedeam un joc de culori minunat sau mai bine zis un amalgam de culori între străveziu, ruginiu şi galben şi când soarele strălucea în privirea mea se forma un curcubeu al speranţei...”
               Nimic nu avea să anunțe avalanșa de tulburări și coincidențe stranii între destinele acestor două persoane care aparent se completează reciproc. Singurele personaje ale acestei povești se provoacă pe rând ca într-un joc al cunoașterii. De fapt nu este vorba decât despre un joc prelung și misterios asemănător cu jocul femeii în fața oglinzii în care încearcă să se descopere și să reînvie sensuri noi ale existenței. În situația de față nu avem oglinda, dar avem cartea lăsată voit pe o bancă și un bilet care anunță începutul provocărilor, de fapt începutul analizei sinelui, începutul drumului pentru descoperirea unui nou sens, a unui nou început: „Te-am urmărit plină de emoţie să văd ce faci. Mi-a fost teamă că o vei lua acasă, dar se pare că eşti o femeie cinstită, ce nu-i al tău, nu-i al tău şi gata. Îţi mulţumesc pentru curiozitate, teamă şi tot ce te-ncearcă când citeşti gândurile mele. Ai trei săptămâni să citeşti ceea ce ai acum în mâini... şi nu poţi să fugi cu povestea mea...  şi ştii de ce? De teamă.”
Într-adevăr, nu poți fugi de propria viață, de propriul destin. Cum spune chiar autoarea „destinul ne presară și flori și spini pe aleea vieții, dar nu ne lasă să alegem pe unde să pășim”. Eu aș completa spunând că avem totuși șansa de a alege CUM să pășim. Cartea vieții proprii nu poate fi înstrăinată, nu se poate vinde. Dar se poate rescrie literă cu literă și oferită ca lectură celor din jur. Dacă experiențele noastre ne trântesc la pământ și avem puterea de a ne ridica, atunci viața noastră poate fi un exemplu de „așa DA!”, iar cartea noastră poate deveni una de referință, o pildă pentru cei care cu greu mai pot crede în realizarea schiței unui om nou.
                 Dacă la început avem parte de negări, comentarii în dezacord cu cele descoperite în cartea rătăcită voit pe aleea parcului, pe parcursul lecturii care o plasează într-o realitate tot mai cunoscută, autoarea devine involuntar actorul propriului film intitulat „Deja vu, deja vecu”. Practic, această carte-oglindă îi redă autoarei (acțiunea fiind construită la persoana I) posibilitatea de a se confrunta cu propriul trecut, cu scopul de a fi mult mai receptivă și deschisă în fața celor ce vor veni. Abia la finalul cărții ne dăm seama că toate aceste zbateri, frământări, tulburări se succed și se învârt misterios în jurul unei singure persoane. Vorbim despre un feed-back al propriilor experiențe de viață apărut într-un vis cu prilejul unei intervenții medicale: „-Bună ziua, doamnă dragă! Ne-aţi speriat puţin, aţi dormit mai mult decât ar fi avut efect anestezia./  Cine a murit? Ea?  Unde este ea?  Ce s-a întâmplat? Eu ce caut aici? Cum am ajuns la spital? Întreb disperată , omul aplecat deasupra mea, îmbrăcat din cap până în picioare numai în alb de parcă ar fi fost o sarma, doar învelişul avea altă culoare./ - Nu a murit nimeni doamnă! Sunteţi foarte confuză, ceea ce mă face să-mi dau seama că efectul anesteziei a fost mult prea puternic, dar bine că v-aţi trezit. Am observat în timpul controlului că somnul nu vă era foarte liniştit, aveaţi momente în care parcă aţi fi fost entuziasmată şi momente crispate... Liniştiţi-vă! Nu s-a întâmplat nimic rău!”
               Așadar, un vis cu tot ce implică acesta: gânduri ascunse, unice trenuri pierdute, ceață și praf sub fiecare pas în căutarea luminii, regrete, lacrimi care nu au curs la momentul potrivit, dar mai ales speranță. Visul, poartă spre cele petrecute și fereastră pentru ceea ce vrem să se întâmple.
                La fel cum o spune chiar prozatoarea, „...dau sonorul la maxim, cd-ul mă încântă cu Blues Brothers- Everybody needs somebody, melodia mea preferată” și, în cazul meu, aștept. Pe o bancă asemănătoare celei din această carte aștept alte file de volum, noi gânduri și reflecții ale Simonei Anca Stoica, un autor care fierbe într-un interior căptușit cu dorința de a merge mai departe invocând permanent cuvântul dor reușind în același timp să înoate în ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea.

material semnat de Gabriel Dragnea – impresii de lectură despre lucrarea „Poveste neîncepută” semnată de Simona Anca Stoica

Propriile sentimente într-un jurnal intim public

                       impresii de lectură

      Imaginați-vă o femeie intre două vârste, singură, într-un tablou, înconjurată de toate frumusețile lumii, printre ape, peste păduri, cu ochii mereu spre cer, cucerită de lumină şi linişte. Cu toate acestea ea simte o neîmplinire! Ceva îi lipseşte! Toate frustrările, dezamăgirile, sentimentele ei sunt puse în versuri simple menite să îi liniştească, într-un fel, sufletul. În lipsa unui duhovnic de încredere, singura care, indiferent de natura dezvăluirilor acceptă acest rol este foaia de hârtie. Nu este poetă cu pretenții, doar un om care îşi construieşte cu calm propriul univers care să îi aline dorul născut în urma pierderii soțului. Aceasta este Simona Ghiduşilă,

exemplul omului simplu în poezie, al modestiei şi al sincerității, atât față de sine, cât şi raportat la cei din jurul său.
      Sunt nenumărate întrebări pe care, în analiza lor, criticii literari şi le pun în încercarea de a departaja scrierile din punct de vedere valoric. Unele dintre aceste întrebări sunt următoarele: până unde îi este acceptat unui poet să meargă cu propria construcție poetică? Care sunt elementele definitorii ca un text poetic să primească girul încrederii? Cât la sută dintr-un text trebuie să fie glasul lăuntric al creatorului, poeticul raportat direct la sine, la trăirile şi sentimentele lui fără să cadă în "păcatul" platitudinii, al versului fad, siropos, fără substanță? Cum trebuie alese cuvintele şi cum trebuie aşezate în vers astfel încât ele să genereze interes prin muzicalitate, ritm etc.? Dacă ar fi să ținem cont de aceste repere poezia ei se dezbracă de aceste canoane lăsându-şi la vedere gândul simplu şi sentimentul, încă păstrate în haine adolescentine:„Apusul sângeriu,/ îmi inunda gândurile creionate/ ce se tăvăleau/ pe nisipul încă fierbinte,/ dându-le o nuanță mai colorată,/ crescând în mine dorința de iubire,/ mai mult ca niciodată...” („E doar un vis”)sau „Un zâmbet,/ o privire și-un cuvânt/ inimii i-au fost de-ajuns/ să tresară” („Instinct...”). Citindu-i versurile, Simona Ghiduşilă nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Ea nu scrie pentru critică, nu participă la concursuri literare şi nu aşteaptă laude şi aplauze desenate pe marginea textelor sale.
      Am cunoscut-o în data de 11 martie

2017, cu prilejul lansării unei alte cărți de poezie a domniei sale, "De dorul tău". Stabilită de ceva vreme în Belgia, poeta noastră cu pseudonim poznaş - deşi este foarte timidă - a surprins, aşa cum spuneam, prin modestie, simplitate a rostirii şi, mai ales prin sinceritate: „Un zâmbet,/ o privire și-un cuvânt/ inimii i-au fost de-ajuns/ să tresară.../ritmul să și-l schimbe,/ să bată de zeci de ori/ în două secunde...” („Inimă corigentă”). De la bun început a recunoscut că demersul său poetic este o liniştitoare defulare: „Mi-am scos gândul/ și dorul de tu.../ la plimbare” („E doar un vis”).Toate versurile ei sunt reacții emotive care nu au dorit să stea ascunse într-un colț frustrant al sufletului. Şi-au dorit viață proprie, un ecou spre cei care ştiu să trăiască simplu, dar frumos, în lumina cuvântului dezbrăcat de filozofii inutile, mai ales în condițiile în care cea dictatoare a tuturor acestor versuri este iubirea, aşa cum o ştim şi o simțim cu toții: „De-ți mai sunt dragă și acum,/ nu mai rătăci hai hui pe drum.../precum luna pe cer hoinărește.../ Întoarce-te de mă iubește!// De-ți mai sunt, încă, a ta dragă,/ n-aduna clipe pierdute-n desagă,/ privirea în ochii mei îți clătește/ și din ei iubirea-mi citește!// De-ți mai sunt dragă cum mi-ai spus,/ îmbrățișează-mi sufletul la apus,/ prin strălucirea stelelor, poartă-mă,/ apoi cu razele lunii, mângâie-mă!” (din poezia „De-ți mai sunt dragă”).
      În toată această carte de versuri, nu sunt multe poezii care să nu aibă în conținutul ei cuvinte precum dor, suflet, iubire, mângâiere, fior, privire, suspin, lacrimi, elemente care se recomandă între ele, se invită reciproc la dansul universal al iubirii, pe platoul de filmare unde se trag cadrele cele mai romantice cu putință dintr-un film de dragoste al anilor 60: „Îmi ești primăvară/ în toamna vieții,/ apărut când/ ai auzit/ ecoul asurzit/ al dorului.../ trezindu-mi/ în străfundul/ sufletului/ fiorii iubirii/ amorțiți/ și înghețați/ de singurătate...” („...iar eu sunt aici”).
      Și, așa cum nu pot exista pașii în absența drumului, la fel și în poezia de dragoste. Nu se poate ca anumite trăiri să se dezvolte în absența naturii, singura care reușește să te încarce spiritual și să îți accepte descărcările emoționale: „M-a prins dorul de apus.../ L-am strâns în brațe/ și m-am dus.../ pe malul apei,/ unde merg adeseori/ să văd cum soarele/ razele-n apă și le scaldă,/ cum pescărușii-n zbor/ șugubeți se distrează/ cântând de dor.../ parcă în cor.” („Coșmar”). În viața fiecăruia natura ni se prezintă ca martor și, în același moment confident al nostru, totul petrecându-se ca într-un joc serios al încrederii reciproce, ca într-o ecuație matematică în care singura necunoscută este timpul pe care ni-l petrecem împreună:„Mă doare, toamnă, tristețea ta.../ În suflet mi se ascunde durerea/ cu care plângi tăcută/ când din trup frunze-ngălbenite/ ți se rup.” („Mă doare, toamnă, tristețea ta”).

      Versurile sale din acest nou volum „Doar iubirea” nu sunt doar un jurnal intim public ci și un îndemn la trăire a clipei și alungare a regretului, care nu face altceva decât să macine sufletul și să-l tulbure până la însingurare. Și, pentru că, așa cum spune și omul-poet Simona Ghidușilă,„Iubirea-nseamnă libertate.../ Să poți alege să rămâi sau să pleci”,din dorința de a se descărca sufletește ea a ales să încerce să calce pe drumul versului, acolo unde știe că se poate regăsi și își poate cultiva în tihnă sentimentul atât de puternic al iubirii față de soțul său, chemat prea devreme în Grădinile Cerului: „Despre iubire să nu scriu/ Când totu-mi pare-atât de viu?/ Zâmbete-n suflet înfloresc,/ Pe oriunde pășesc.../ Nici nu mă gândesc!” („Parcă...”).

material semnat de Gabriel Dragnea
pe marginea versurilor volumului „Doar iubirea” de Simona Ghidușilă - volum în curs de apariție

În fiecare suflet, poezia este la ea acasă

impresii de lectură
pe marginea versurilor
tinerei poete Diana Hristisean

      „Poezia nu mai este la modă! Cine mai citește poezie!? Sunt întrebări la care am tot răspuns în ultimii ani, bucurându-mă că pot contrazice afirmațiile unora care plasează poezia într-un con de umbră și pe iubitorii ei în perioade de timp tot mai îndepărtate,

prăfuite. Îmi permit să afirm argumentat că toate aceste teorii nu pot sta în picioare, ținând cont că site-uri întregi și grupuri diverse de pe rețelele de socializare promovează poezie de toate genurile, pentru toate gusturile, publicate sau scrise de persoane de toate vârstele. Nu vorbim de valoarea textelor ci, pur și simplu de aplecarea multora deasupra foii de hârtie sau în fața calculatorului spovedindu-se liric cu o sinceritate și naturalețe uneori dezarmante. Bineînțeles că multe dintre aceste creații sunt și vor rămâne mereu la stadiul de descărcări sufletești, rezultatul încercărilor de regăsire a echilibrului, a liniștii interioare prin intermediul versului smuls în grabă din brațele muzelor prinse într-un moment de neatenție.
      Dar, mai sunt și poezii care se nasc la fel de natural, dintr-o sete aprigă de sondare a propriului eu liric. Sunt încercări, repetate cu o conștinciozitate extraordinară cu scopul de a-și descoperi propria personalitate poetică. În această situație o regăsim și pe tânăra de 22 de ani, Diana Hristisean, studentă la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea Artelor Frumoase, ambele în cadrul Universității de Stat din Republica Moldova. Asemenea majorității tinerilor de vârsta ei încearcă să-și descifreze importanța ca actor pe scena vieții, alături de oamenii din jur care o inspiră și o provoacă să-și joace rolul frumos, altruist și sincer: „Arătătorul își va pierde ținta/ Și pumnul te va strânge de mijloc/ Nu fii a suferințelor oglindă/ Zâmbește umbrelor ce vor să pierzi.../ În joc.../ Ai ochii verzi.../ Și, încă te mai rog/ Ca tu să râzi!” (din poemul „Aproape zeu”).

Citindu-i și texte mai vechi, comparându-le cu cele scrise în ultimul an am putut observa noi cadențe, imagini tot mai proaspete ca niște mici bijuterii cusute pe simple broderii de suflet: „Și-albastrul, copt de liniște", din poezia „Sunt doar...” sau „În ochii tăi se-neacă multe măști” („Fenomen”). Aceeași sclipire poetică o regăsim și în poemul „Frământare”: „Sau nu, mai bine să mă plimb pe-afară/ La Valea Morilor să beau înc-o cafea.../ Că parcă e o toamnă-n primăvară (...) ”. Toate aceste secvențe se remarcă în structura poeziilor prin prospețimea ideii care vine ca o briză într-o noapte toridă.

      Dacă mulți dintre tinerii poeți încearcă să șocheze prin modernismul excesiv al construcției poetice, unde greu mai găsești emoții în versul lor alb, Diana Hristisean reușește cu succes – atât cât îi permite puțina experiență acumulată în urma studiului, a lecturii – să se exprime natural și blând, chiar și în versul clasic: „Afară ninge, parcă prima oară/ Aceeași iarnă s-a ascuns în noi/ Aruncă fulgii ei în voie, zboară/ Nu se grăbesc să moară-n palme moi// (...) Iar de prin albul ploilor de gheață/ Excentrică tresare viața mea/ Polisemantică lumină peste ceață/ Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva” (din poemul „Lumină peste ceață”).
Dovadă a talentului ei evidențiat de versul curat, melodic, care nu lasă loc de interpretări ascunse, vers aflat în permanentă dezvoltare, Diana Hristisean a obținut în 2016 „Marele Premiu” la „Concursul Internațional Grigore Vieru”, ediția a VIII-a, pentru debut în poezie cu volumul „Citație pentru Iubire”.

      Observându-i parcursul liric de până acum, nu pot să nu mă gândesc la numele ei care, în timp, va produce – sper – un ecou puternic în spațiul literar și în sufletele celor care o vor citi și de acum înainte.
      Câtă vreme există dorința de a trăi și gândi frumos, în sufletul nostru, al tuturora, poezia este la ea acasă.


                  „Lumină peste ceață”
                                        de Diana Hristisean

Afară ninge, parcă prima oară
Aceeași iarnă, s-a ascuns în noi
Aruncă fulgii ei în voie, zboară
Nu se grăbesc să moară-n palme moi.

Se udă geamul, tulburat de vreme
Când este rece, stau, privesc, visez...
Îmi e mai dor de mama, să mă cheme...
Și ceai să bem, la ora cea de miez.

Nu mai aștern speranțe degrevate
Întreagă jumătate! Sau nimic!
N-o să aștept minuni, în ger scăldate
N-o să aștept minciuni îngrămădite-n plic.

Iar de prin albul ploilor de gheață
Excentrică, tresare viața mea
Polisemantică lumină peste ceață
Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva.

material semnat de Gabriel Dragnea

"Sentiment de noiembrie"

                     impresii de lectură

       Am citit şi recitit de mai multe ori poemele acestei cărți şi de fiecare dată mi se arătau în fața ochilor alte şi alte imagini. Cu fiecare lectură, parcă descopeream ceva nou, deşi păşeam cu atenție peste aceleaşi urme. Poetul Vali Nițu este un îndrăgostit incurabil. Am tot citit poeziile cărții " Sentiment de noiembrie" încercând să-i schițez autorului un portret cât mai fidel şi concluzia este aceasta:

bolnav de dragoste: ("toamna deschide spre mâine/ puterea de a merge mai departe/ cu paşii siguri într-o linişte din vers/ o iubire dintr-un timp cu nume de poet" (ecoul unei tăceri, pag.6). Nu-i ştiu toate versurile din cele peste 15 volume tipărite, dar tind să cred - chiar şi analizând doar titlurile acestora - că rezultatul ar fi acelaşi. Vali Nițu este gazda unor sentimente puternice care nu se mulțumesc doar să existe într-un suflet cuminte şi retras în armonia intimă a familiei. Ele simt nevoia să fie cunoscute şi, nu oricum, ci prin vers: "plouă în hohote/ când rescriu ce mi-a fost scris/ în pereții cuvântului// trăgând înapoi o noapte/ spre alte şi alte frumoase dimineți/ înțeleg ciclul eului/ ca rodul unei mari iubiri/ în tăcerea unui anotimp din şoapte" (iubiri -titluri de carte, pag. 20).
       Vă spuneam la începutul acestui articol că am recitit de mai multe ori versurile acestei cărți, cu scopul de a face o radiografie cât mai exactă cu putință a exteriorizării poetului. Acest exercițiu analitic l-am mai aplicat şi cu alte ocazii şi rezultatul este interesant. Spre exemplu, am luat ca mostre de lucru primele 27 de pagini din cuprinsul cărții. Am remarcat că anumite cuvinte au rol principal în transmiterea ideii de bază a poeziei. Astfel că am selectat 17 cuvinte dintre acelea pe care le-am considerat relevante datorită prezențelor dese în textele poetice. În top se află "timpul", pe care îl putem regăsi în 15 poeme: "deschid copca unei seri de vară/ ce vine-n carul tău de timp/ cu roți mari şi albastre" (m-am îmbrăcat în vise, pag. 24) sau: " în visul prins de mâna timpului/ te voi întâlni şi-mi voi aşeza privirea/ după reverul luminii unei lumânări" (două cuvinte, pag. 7) sau în poemul "zodia apei": "exist şi eu dragostea mea/ poate timpul tău viu/ dintr-o zodie de apă".
Pe locul al doilea în topul cuvintelor cu cele mai dese apariții avem "alb"-ul prezent în 11 poezii, dintre care amintesc "amăgire nudă", "val din tăceri", "la o adică..." şi jilțul serilor".
"Cuvânt"-ul îl putem găsi în 10 poezii ocupând astfel locul al treilea în acest simplu experiment: "cuvintele se înalță cu păsările călătoare/ spre o destinație necunoscută unei iubiri/ cu chipul din culorile toamnei" (nuanță de alb,  pag. 5) sau: descifrez cuvinte din adânc de călimară/ într-o lumină a unui miez de noapte" (jilțul serilor, pag. 22). În această analiză s-au mai regăsit cuvintele "albastru/e" (prezent de 10 ori în primele 27 de pagini ale cărții), "gând/gânduri" (de 9 ori), "verde" şi "şoaptă/e" ( fiecare prezent de 8 ori în versuri) sau "toamnă", "vis" şi "noapte" (de 7 ori). Din tot acest joc statistic cuvintele amintite mai sus, aranjate într-o orchestrație modernă, fac parte din colecția de motive şi elemente romantice si scot în evidență sensibilitatea poetului Vali Nițu, dependența lui de cuvânt şi sentiment, de anotimpuri, în trei cuvinte: dependent de viață. În plus, subliniez cele spuse ajutându-mă de primele versuri din poezia "Anotimpul viorilor": "am căzut pentru a mă ridica/ la înălțimea iubirii tale femeie/ ce mi-ai dat chipul lumina şi curajul/ de a alerga spre floarea de colț/ merg la braț cu tine într-o poezie" (pag. 84).

       Deşi studiile poetului Vali Nițu nu ne trimit către o activitate literară - fiind absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, având şi un masterat în Administrația Publică Europeană acest fapt ne demonstrează încă o dată că în toate meseriile, indiferent de şcolile absolvite liantul în relațiile inter-umane este cuvântul. Iar acela care îl îmbracă în simbol şi emoție trezind astfel din vechi şi întunecate cotloane sufleteşti vechi trăiri şi, totodată înăbuşind tensiuni este poetul.
       Vali Nițu, prin toate volumele sale de poezie de până acum a demonstrat că are ceva frumos de spus, asigurându-ne că va continua să rămână printre poeții care folosesc metafora şi dorul ca simboluri ale unei treceri frumoase prin viață.

material semnat de Gabriel Dragnea pe marginea cărții poetului Vali Nițu, "Sentiment de noiembrie", Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2013.

Frumosul asediu al poeziei

impresii de lectură
pe marginea versurilor
poetului Alexandru Cazacu


Creațiile poetului Alexandru Cazacu mi-au fost prezentate, date spre lectură sau citite de autor în cadrul ședințelor literare din cadrul Orizontului Literar Amurg Sentimental – din care am făcut parte amândoi, la un moment dat. Încă din 1995 – anul debutului său literar - versurile i s-au arătat natural, ca-ntr-o proiecție de film dedicată numai lui. Cuvintele și-au găsit

locul rapid și eficient în creații profunde, cu inserții psiho-filozofice, în poeme gândite scurt și percutant. Multe dintre poemele sale, publicate în primii zece ani de activitate poetică sunt poeme cu final menit oarecum să șocheze, să etaleze un final neașteptat: ,,Împlinindu-se tot ce speram/ să se împlinească/ și înțelegând tot ce doream/ să înțeleg vreodată/ mă simt tatuat cu vârsta care o am/ într-un lagăr de reeducare/ a cărui riguroasă împrejmuire/ e chiar libertatea” (Evadatul, din  vol. Mărturie nimănui, pag. 12).
Fără niciun dubiu, poetul, în toate creațiile sale se pierde voit printre propriile umbre, se hrănește cu clipe de așteptare, cu speranțe strânse la piept și hrănite zilnic cu doze mici de răbdare. Numai așa el se poate naște din nou, regăsindu-se puțin mai liber  în lumea plină de realități care sugrumă: ,,Modul în care presimți/ sosirea iernii/ Parcă auzi o femeie/ bătând la ușă/ Alergi să deschizi/ Dar nu e nimeni/ Reîntors te năpădesc/ amintirile/ ca un șir gălăgios/ de majorete”(Nu e nimeni, din vol. Exilul Semiramidei, pag. 48).

Alexandru Cazacu

Gândurile poetului Alexandru Cazacu, așa cum reies din primele lui plachete publicate sunt flash-uri de idei, fiecare idee conturându-se sugestiv și, în același timp, surprinzător ca o plimbare la brațul iubitei, pe timp de ploaie cu piatră: ,,Te-au căutat lucrurile/ Au venit la mine/ Mi-au răvășit odaia/ Și întreaga tăcere/ Au ieșit în stradă/ Lovind trecătorii/ Și locul de întâlnire/ Te-au căutat lucrurile/ Aveau nevoie să plângă” (Absență, din vol. Mărturie nimănui, pag. 29).
Dar, minutele, lunile, anii zboară din ce în ce mai vizibil și, în tot acest timp și gândurile, construcția ideilor poartă altă haină, a amănuntului, a descrierii, a declarativului plin de frământări, uneori plin de regrete. Toate acestea sunt ,,Scrisori către Iulia” (proiect editorial în derulare), frământări și dorințe care au prins glas, parcă revoltându-se în fața tăcerii:  ,, Cum pâlpâie Februarie în ochii tăi Iulia/ prin unghiul de teamă al dimineţii/ când nici o hartă  nu poate şti unde suntem/ şi nici un laborator nu poate reproduce ce a fost între noi/ doar îndoiala pe care o avem/ asupra purităţii cristalelor Swarovski/ va face să tremure din când în când/ economiile bazate pe cunoştinţe/ iar frazele ieşite din noi/ ca dintr-o temniţă/ au rămas un analgezic forte/ pentru senzaţia că am nimerit întâmplător/ în aceste intervale de timp/ unde dincolo de ferestrele fără perdele/ continuăm întâmplări/ ce nu au avut unde să înceapă/ şi-n prin aburul fierbinte/ al cafelei ce ne înconjoară buzele/ înţelegem iubirea drept o pedeapsă rafinată”.

Urmărindu-i cuvintele scrise și ascultând cu atenție ecoul gândurilor așezate blând, fără zgomot, pe file de carte, v-ați fi gândit că poetul Alexandru Cazacu este licențiat în științe economice, având și un master în microsisteme electronice? Cred că nu! Oricare ar fi activitatea de bază a existenței lui, poetul Alexandru Cazacu operează cu aceeași îndemânare și seriozitate, nu doar în domenii tehnice exacte, ci și pe Muntele Helion, sorbind cu sete din fântâna muzelor. El este poetul autentic care, indiferent de vreme și de vremuri se va hrăni cu poezie, va crește spiritual la umbra ei, va scrie poezie și o va oferi fără preț tuturor acelora care cred în frumos și în iubire, sub toate aspectele ei. El este poetul care crede în frumosul asediu al poeziei asupra tuturor baricadelor ridicate, asupra fortificațiilor de gheață ale sufletului care adăpostesc amorțeala și indiferența, tristețea și lacrima.



Alte scrisori către Iulia

1.

Supravieţuitorii vor avea întodeauna dreptate Iulia
când în acelaşi fel ne ispiteşte şi ura şi tandreţea
nu mult după ce totul se retrage în crepuscul
ca un animal domestic
sub înghiontiri discrete
Lumina arde orizontul
şi un pâlc de ereţi spintecă norii
ce se îndepărtează cu încetinitorul de pământ
O gratuitate devine anotimpul
Îmbrăţişările nu se pot păstra decât dăruindu-le
Una după alta zilele se ascund în sinaxar
Simţurile devin mai ascuţite
apa mai limpede ,aerul mai pur
iau totul asupra mea
şi te aştept să vii
a treia zi după înfrângere

2.

Aproape în fiecare zi Iulia trădăm câte ceva
şi în fiecare dintre noi stă închis un altul
ce evadează zilnic şi zilnic se întoarce
înapoi dezamăgit
Doar termometrele se sparg de atâta răceală
ce o provoacă liniştea într-o cameră fără balcon
când dispui de orgolii
ca un conchistador de populaţia băştinaşă
Mă zgârie netezimea feţei de masă apretate
peste care mâinile răsfoiesc jurnale belle-epoque
căutând clipele cu adecarat belle
Plumbul serii apasă cele mai bune intenţii
Sacrificiul îşi pierde garanţia
Semnez în alb angajamente pe care nimeni
nu mi le-a cerut
iar fericirea cumpărată cash
începe chiar să semene puţin cu fericirea
apoi se sinucide ruşinată

material semnat de Gabriel Dragnea

Un critic literar tânăr și de perspectivă

material apărut în Revista SUD, 

 semnat de  Ion C. Ștefan pe marginea  

cărții lui Gabriel Dragnea, 

 ”27 Dialoguri – Construcții incomplete”

            De curând, cu prilejul sărbătoririi a 20 de ani de activitate a revistei Sud, din orașul Bolintin Vale, am întâlnit un critic literar tânăr, de vocație și dăruit cărților. Îl cheamă Gabriel Dragnea și a lucrat la Secția Culturală a cotidianului ”Independent”, condus de binecunoscutul om de presă, Horia Alexandrescu; este autorul a două volume de versuri: ”Blestemul îngerilor decăzuți” și ”Aici nu sunt cuvinte”.

 El a avut amabilitatea să scrie prefața unui volum de versuri al unui prieten de-al nostru, Dan Florică, din Bolintin Vale. Citindu-l, l-am descoperit și apreciat, fiindcă, în concepția mea, un critic bun nu laudă excesiv, ci demonstrează prin exemple stilistice și de vocabular, prin construcții epice și îndemânare în reliefarea conceptelor operaționale și stilistice.

Apoi, l-am ascultat vorbind la Casa Corpului Didactic din București, în cadrul cenaclului literar „Destine”, condus de Victor Gh. Stan, care se străduiește, de peste 25 de ani, să promoveze literatura pentru copii și tineret. Ascultându-l, am început să-l apreciez din ce în ce mai mult, deoarece acest tânăr critic literar vorbește sistematizat, cu argumente culese, nu la întâmplare, ci tematic, din lecturile sale multiple, aplicate pe textele volumelor prezentate în cenaclu.

Presimțeam un izvor de creativitate și voiam să ne împrietenim. Lectura cărții sale, pe care mi-a dăruit-o atunci, ”27 Dialoguri – Construcții incomplete”, a deschis calea prieteniei noastre. A doua parte a titlului îmi sugera prudența acestui critic tânăr: nu se avânta în considerente neacoperite; intuia că este la început de drum și, orice va scrie, în continuare, putea rămâne o vreme incomplet.

Această atitudine reflecta hotărârea sa de a se angaja pe un drum lung și greu al afirmării temeinice. Această atitudine este remarcată și de Gheorghe A. Stroia, în studiul introductiv: „27 Dialoguri. Construcții incomplete - Restituiri literare și culturale contemporane necesare”: „Prin dialogurile pe care le transformă aici și acum, în pagini de istorie culturală, interpelând numeroase personalități al momentului, autorul dorește să ia pulsul literaturii și artei contemporane, să stabilească un tablou veridic al societății românești, să determine nivelul de receptivitate al publicului iubitor de literatură, poezie, artă” (p. 11).

Parcurgând cartea cu atenție, încântat de vioiciunea tonului și documentarea autorului, am intuit de unde vine această atitudine: cele 27 de interviuri, pe care el le numește dialoguri, datorită faptului că unele dintre acestea sunt de conciziunea a 2-3 pagini, iar altele, cum ar fi cel dedicat lui George Muntean, de 28 de pagini, adică acordând fiecărui scriitor un spațiu proporțional cu importanța subiectului abordat.

Iar între personalitățile solicitate în această construcție de istorie literară, se află academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban; scriitori de mare prestigiu: Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Nina Cassian; profesori universitari, critici și istorici literari: Alex Ștefănescu, George Muntean, Zoe Dumitrescu Bușulenga; artiști plastici și actori, ba chiar și doi români stabiliți în diaspora: Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag – de competențe și diversitate aparte.       Autorul mărturisește încă din „Notă asupra ediției” că „Pentru a fi dus la îndeplinire acest proiect cultural, a fost nevoie de un timp de așteptare de aproximativ zece ani, pentru a mă hotărî dacă este nevoie de o astfel de lucrare” (p. 17), dar el se arată optimist asupra destinului românesc în cultură.

O explicație a acestei perioade deja am dedus-o: o parte din materiale au fost folosite în cadrul Secției Culturale a ziarului unde a lucrat, impunându-se abordări și spații diferite.

O altă lămurire ar fi că, un interval atât de mare de timp a fost necesar datorită faptului că, pe unele personalități le-a întâlnit foarte greu, mai ales pe cele stabilite în diaspora. Și, în sfârșit, câțiva dintre ceilalți l-au rugat ca, datele pe care le împărtășesc să fie făcute public abia la cinci ani după decesul lor. Nu vreau să intru în amănunte, lăsându-vă să descoperiți singuri motivele acestei prudențe justificate.

Gabriel Dragnea a lucrat astfel ca un bun profesionist, aflat adesea la nivelul celor antrenați la dialog, dar imparțial și prudent, cu respect și atenție, formulându-și întrebările în așa fel, încât din răspunsurile fiecăruia să desprindem măcar o caracteristică reprezentativă. El știe că elaborează pentru viitor texte care pot deveni pagini de istorie literară, iar cuvintele scrise cer o dublă responsabilitate: a celui care pune întrebări și a celui intervievat. Autorul dorește să dăruiască numai cuvinte bine alese, cuprinse în argumente logice și organizate tematic, pentru a-și convinge cititorii și a le oferi informații inedite, adică altfel decât cele aflate din bio-bibliografiile obișnuite. Întrebările lui mi se par reușite, incitante, dar acceptate de marile personalități pe care le-a întâlnit, ceea ce presupune o pregătire anterioară din partea lui, despre viața și opera fiecărui om cu care discută.

Din aceste construcții incomplete putem formula câteva dialoguri inedite între cei prezenți în carte, sugerate parcă de măiestria criticului cel tânăr. De exemplu, între cei doi academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban. Criticul cel mai autorizat al literaturii române ne mărturisește că: „Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica” (p. 138); pe când Nicolae Breban afirmă: „Mi-aș dori să se redeștepte interesul pentru carte, pentru cartea bună și televiziunile și presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural” (p. 135). Probabil că, dacă ar fi vorbit unul în fața celuilalt, (și cu mai multă prietenie), ei ar fi putut continua acest dialog interesant pentru cititori.

La fel, ne putem imagina un dialog între Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag, foști colegi de facultate și prețuiți la fel de mult de ceilalți; Gabriela Melinescu: „Sunt împăcată sufletește că am reușit să exprim un gând bun spunând cuvintele Sfintei Tereza, care vorbește despre ideea de continuitate, indiferent dacă ai suferit decepții, dezamăgiri sau, pur și simplu simți că nu mai poți!” (p. 67); Dumitru Țepeneag: „Nu pot să spun că sunt mulțumit, pentru că eu trebuie să-mi asum condiția de absent” (p. 57). Apoi, dacă s-ar fi întâlnit la o reuniune colegială de generație, la care m-aș fi aflat și eu, colegul lor de bancă de odinioară, să zicem la 50 de ani de la absolvirea facultății, conversația noastră ar fi fost admirabilă.

Să-i apropiem acum și pe Adrian Marino, care afirmă: „Mulți dintre scriitori au rămas cu reflexele epocii ceaușiste. Nu spun că este vina lor personală, ci este efectul anilor în care s-au format. Eu m-am format într-o altă epocă, într-un climat din perioada interbelică, total diferit de al lor” (p. 23); în paralel cu Zoe Dumitrescu Bușulenga: „Asistând la o demolare a valorilor culturii și istoriei românești petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație, ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața unei astfel de situații” (p. 175).

A existat oare o tendință comparativă în mintea tânărului critic literar Gabriel Dragnea, sau ideile respective au fost stârnite în mintea mea de reușita lui carte de interviuri?

Oricum, suntem toți în câștig: el, pe de o parte, însoțit de personalitățile despre care ne face mărturie și noi – ceilalți scriitori și cititori mai vârstnici, care i-am cunoscut mai bine pe cei 27; altfel zis: o armonie și colaborare între generații, cum ar trebui să fie în lumea admirată a scriitorilor români.

(Gabriel Dragnea, 27 Dialoguri. Construcții incomplete, Editura Tiparg, Pitești, 2013)