miercuri, 3 mai 2017

În fiecare suflet, poezia este la ea acasă

impresii de lectură
pe marginea versurilor
tinerei poete Diana Hristisean

      „Poezia nu mai este la modă! Cine mai citește poezie!? Sunt întrebări la care am tot răspuns în ultimii ani, bucurându-mă că pot contrazice afirmațiile unora care plasează poezia într-un con de umbră și pe iubitorii ei în perioade de timp tot mai îndepărtate,
prăfuite. Îmi permit să afirm argumentat că toate aceste teorii nu pot sta în picioare, ținând cont că site-uri întregi și grupuri diverse de pe rețelele de socializare promovează poezie de toate genurile, pentru toate gusturile, publicate sau scrise de persoane de toate vârstele. Nu vorbim de valoarea textelor ci, pur și simplu de aplecarea multora deasupra foii de hârtie sau în fața calculatorului spovedindu-se liric cu o sinceritate și naturalețe uneori dezarmante. Bineînțeles că multe dintre aceste creații sunt și vor rămâne mereu la stadiul de descărcări sufletești, rezultatul încercărilor de regăsire a echilibrului, a liniștii interioare prin intermediul versului smuls în grabă din brațele muzelor prinse într-un moment de neatenție.
      Dar, mai sunt și poezii care se nasc la fel de natural, dintr-o sete aprigă de sondare a propriului eu liric. Sunt încercări, repetate cu o conștinciozitate extraordinară cu scopul de a-și descoperi propria personalitate poetică. În această situație o regăsim și pe tânăra de 22 de ani, Diana Hristisean, studentă la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea Artelor Frumoase, ambele în cadrul Universității de Stat din Republica Moldova. Asemenea majorității tinerilor de vârsta ei încearcă să-și descifreze importanța ca actor pe scena vieții, alături de oamenii din jur care o inspiră și o provoacă să-și joace rolul frumos, altruist și sincer: „Arătătorul își va pierde ținta/ Și pumnul te va strânge de mijloc/ Nu fii a suferințelor oglindă/ Zâmbește umbrelor ce vor să pierzi.../ În joc.../ Ai ochii verzi.../ Și, încă te mai rog/ Ca tu să râzi!” (din poemul „Aproape zeu”).
Citindu-i și texte mai vechi, comparându-le cu cele scrise în ultimul an am putut observa noi cadențe, imagini tot mai proaspete ca niște mici bijuterii cusute pe simple broderii de suflet: „Și-albastrul, copt de liniște", din poezia „Sunt doar...” sau „În ochii tăi se-neacă multe măști” („Fenomen”). Aceeași sclipire poetică o regăsim și în poemul „Frământare”: „Sau nu, mai bine să mă plimb pe-afară/ La Valea Morilor să beau înc-o cafea.../ Că parcă e o toamnă-n primăvară (...) ”. Toate aceste secvențe se remarcă în structura poeziilor prin prospețimea ideii care vine ca o briză într-o noapte toridă.
      Dacă mulți dintre tinerii poeți încearcă să șocheze prin modernismul excesiv al construcției poetice, unde greu mai găsești emoții în versul lor alb, Diana Hristisean reușește cu succes – atât cât îi permite puțina experiență acumulată în urma studiului, a lecturii – să se exprime natural și blând, chiar și în versul clasic: „Afară ninge, parcă prima oară/ Aceeași iarnă s-a ascuns în noi/ Aruncă fulgii ei în voie, zboară/ Nu se grăbesc să moară-n palme moi// (...) Iar de prin albul ploilor de gheață/ Excentrică tresare viața mea/ Polisemantică lumină peste ceață/ Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva” (din poemul „Lumină peste ceață”).
Dovadă a talentului ei evidențiat de versul curat, melodic, care nu lasă loc de interpretări ascunse, vers aflat în permanentă dezvoltare, Diana Hristisean a obținut în 2016 „Marele Premiu” la „Concursul Internațional Grigore Vieru”, ediția a VIII-a, pentru debut în poezie cu volumul „Citație pentru Iubire”.
      Observându-i parcursul liric de până acum, nu pot să nu mă gândesc la numele ei care, în timp, va produce – sper – un ecou puternic în spațiul literar și în sufletele celor care o vor citi și de acum înainte.
      Câtă vreme există dorința de a trăi și gândi frumos, în sufletul nostru, al tuturora, poezia este la ea acasă.


                  „Lumină peste ceață”
                                        de Diana Hristisean

Afară ninge, parcă prima oară
Aceeași iarnă, s-a ascuns în noi
Aruncă fulgii ei în voie, zboară
Nu se grăbesc să moară-n palme moi.

Se udă geamul, tulburat de vreme
Când este rece, stau, privesc, visez...
Îmi e mai dor de mama, să mă cheme...
Și ceai să bem, la ora cea de miez.

Nu mai aștern speranțe degrevate
Întreagă jumătate! Sau nimic!
N-o să aștept minuni, în ger scăldate
N-o să aștept minciuni îngrămădite-n plic.

Iar de prin albul ploilor de gheață
Excentrică, tresare viața mea
Polisemantică lumină peste ceață
Mai plânge iar, cum a mai plâns cândva.

material semnat de Gabriel Dragnea

Un comentariu: