Doar atât: Arié Grünberg Matache

 A fost Profesorul meu. Nu cred că am conștientizat în totalitate importanța prezenței lui decât atunci când nu l-am mai avut aproape, când m-am trezit în fața unui proiect de lucrare universitară care risca să rămână al nimănui. O lucrare despre un oarecare Panait Istrati pe care dorea să îl cunoaștem împreună. Știam că ei se cunosc deja și totul este doar o invitație la porțile unui labirint al ideilor, al credințelor, la capătul căruia aveam să descopăr adevărul. Adevărul personal despre cel controversat care nu mai dorea să adere la nimic: „Și soarele pălește/ uneori,/ spunea Shakespeare/ într-un sonnet./ De ce nu s-ar fi înșelat/ și Călinescu?/ Vă dau un exemplu:/ Panait Istrati./ Dacă îl admirăm pe Călinescu, trebuie să reparăm/ eroarea/ și să-l recitim/ pe cel care a scris/ Kira Kiralina/ pe cel care credea în/ iubire, prietenie, adevăr și dreptate.”

          Într-un an 2002 care nu anunța nimic revelator sau sentențios, facultatea, asemenea unei orchestre, rămăsese fără dirijor, iar mie, asemenea călătorului îmi dispăruse busola. A fost poetul-prieten al marilor scriitori ai lumii, cu Baudelaire de la care „a învățat ce reprezintă albatrosul”, cu Leconte de Lisle care i-a „arătat ce înseamnă condorul”. Lucian Blaga i-a „dezvăluit ce taină ascunde gorunul”, Walt Witman i-a „citit în firul de iarbă”, iar Ronsard i-a „șoptit ce este trandafirul”. Eminescu i-a descris codrul, Francois Villon i-a vorbit despre zăpadă, iar E.A.Poe i-a „spus totul despre corb”. Însuși el, Profesorul, spunea: „Ba cineva mi-a dat drept model/ lanul de grâu/ și se numea Montaigne./ Ibsen mi-a scris despre/ rața sălbatică/ sau despre caii albi./ Cehov m-a învățat să privesc/ pescărușul/ sau livada de vișini.” Și, ca o pecete așezată peste conștiența lecturii, Profesorul conchide: „Și toți aceștia/ și atâția alții/ m-au învățat mereu/ să citesc/ cu umilință/ în marea carte a naturii.” (din vol. pretexte și posttexte, Ed. Verus, f.a.)
          El a fost și va continua să rămână în amintirea celor care l-au cunoscut, nu doar profesorul Arié Grünberg Matache, care îți făcea cunoștiință cu personajele emblematice ale marilor capodopere, ci și acela care îți crea cadrul necesar și fertil pentru a-ți găsi răspunsul la propriile întrebări. Din retorica întrebărilor lui se năștea un întreg proces al unor noi înțelegeri. Știa să te poziționeze pe scaunul potrivit de unde trebuia să vezi lumea cărților și a personajelor altfel, dintr-un unghi din care fereastra nu este doar un loc care îți facilitează observarea directă ci mai ales posibilitatea de evadare din spațiul răspunsurilor deja date, pe scena directă a unei alte lumi în care noi și noi alte întrebări sunt necesare pentru o altfel de înțelegere a lucrurilor: „Sper că nu vă veți supăra pe mine/ dacă/ în fața mormântului

lui Javert/ mi-am scos pălăria./ Vă pot dezvălui un secret./ Acolo/ l-am găsit/ punând o floare/ și păstrând o clipă de reculegere/ pe Jean Valjean./ Știa el ceva!” Pentru el, omul era produsul propriilor alegeri. „Spune-mi cu cine te-mprietenești ca să-ți spun cine ești” este valabil și din punct de Vedere al opțiunilor pentru lectură. Atitudinea lui în fața dilemelor, misterelor sau provocărilor lumii era una la fel de asumată și responsabilă, fără a lăsa loc unor dialoguri facile, irelevante, dispute în afara coordonatelor pentru o orientare corectă oferite de marile capodobere ale lumii: „Peste trei miliarde de ani/ (n-am reținut exact data!)/ Pământul va muri,/ spun unii oameni de știință./ Alții vorbesc despre/ Apocalipsă/ (am aflat că încă mai sînt încă discuții)./ Eu mă grăbesc/ să aflu/ ce spune Shakespeare./ Fiecare/ cu bibliografia lui.” Profesorul, care mi-a făcut onoarea de a participa și de a lua cuvântul la apariția celei de-a doua plachetă de versuri Aici nu sunt cuvinte simțea o profundă dezamăgire în atitudinea oamenilor, tot mai anesteziați în fața marelui spectacol superficial al lumii cu paiete strălucitoare, metalizate, un trist circ grotesc coborât în stradă de pe micile ecrane ale sufrageriilor dintr-un timp fără timp: „Mi-a scris/ Robinson Crusoe./ Îmi spune că se reîntoarce pe mare/ doar…doar/ va găsi o nouă insula pustie./ Nu-I place deloc ce s-a întâmplat/ cu lumea./ Vrea să o ia de la început/ (poate reușește/ să o facă mai bună)./ Și îi este dor de Vineri./ I-am răspuns./ Și l-am rugat să mai aștepte/ un pic./ Să plecăm împreună.”

          Și acum, după 21 de ani de absență de la catedră, în sala de curs încă se mai aude acea voce gravă, din studioul de înregistrare radio a emisiunii culturale „Cafeneaua literar-artistică încă se mai aude acea voce-îndemn care nu spune decât atât: „Nu putem trăi oricât./ Pur și simplu/ nu putem./ Ce-i de făcut, atunci?/ Există o singură soluție/ (mi-a spus-o un filozof)./ Există o singură datorie./ Trebuie/ să nu trăim/ oricum!”
 
 

Gabriel Dragnea

„o pasăre albă, ieșită din minți”

Pe unul dintre rafturile bibliotecii personale stau fără nicio teamă de a fi înstrăinate câteva cărți din Colecția Luceafărul, tipărite de Editura pentru Literatură, cărți aparținând unor autori precum Ion Drăgănoiu, Florentin Popescu, Titus Vîjeu, Romulus Guga, Nicolae Prelipceanu, Cătălin Ciolca, Grișa Gherghei, Gheorghe Anca, George Alboiu, Mihai Elin și Vintilă Ivănceanu. Nu mă întrebați care a fost

explicația pentru care m-am oprit asupra acestor volume și nici de ce nu am făcut-o mai devreme. Cu siguranță că există un destin al cărților, așa cum vorbim despre unul al oamenilor. Cert este că privindu-le mi-am amintit de câteva versuri ascunse printre aceste file îngălbenite: „Acestea-s oasele mele:/ albe, sfărâmicioase, adevărate./ Le-am curățat de carne/ seară de seară, dinadins încet.// Acum iată-le atârnate/ drept în poarta iubirii. Le clatină/ vântul ori dorul, ori/ luna umblă cu capulpe sus/ și s-a împiedicat de ele.” (Acestea-s oasele, pag.16) 

Da, dintre toate cărțile enumerate, pentru această rubrică devenită un fel de in memoriam, am ales volumul de debut Versuri al lui Cătălin Ciolca, publicat în 1968 în colecția Luceafărul, după cum spuneam. Născut pe 25 ianuarie 1941 în Urziceni, poetul ialomițean debutează cu versuri în 1964, publicându-le în revistele Luceafărul și Steaua. Despre acest volum de debut, Versuri, apărut în 1968, criticul Nicolae Manolescu scria în Contemporanul astfel: „Autorul este un sentimental incurabil, evocând peisaje, întâmplări, atmosfere cu o tehnică ireproşabilă, dar şi cu o anume monotonie. Poeziile au curgerea leneşă a râurilor de la şes, răsfirate în braţe de egală adâncime.” Tulburările lui sunt ale lumii care empatizează cu el, dar și ale acelora care nu pot să înțeleagă sufletul poetului. Scena iubitei privind parcă în gol, afectată de un destrămat anotimp, resimțind un destrămat sentiment de dragoste se intersectează cu agitația bine camuflată în interiorul poetului: „Chiar tu, iubito, în darn ai privit îndelung/ într-o amiază de vară și dragoste!// Deasupra sufletului meu, ca peste/ un întomnat luminiș ori eleșteu,/ fără încetare se rotește/ o pasăre albă, ieșită din minți.// Stejarii își mișcă coroanele, șerpii/ se cabrează săltându-și capetele,/ pădurarul atotcunoscător în ale locului/ ridică neputincios din umeri.” (Deasupra sufletului, pag.17)

Nimic din natură nu se manifestă străin de trăirile poetului. Totul este în acord cu frământările lui, niciun trup, oricât de mic nu poate fi absent de la spectacolul emoțiilor. Inima, ca de obicei neascultătoare, în recitalul acestor sentimente care nu au nevoie de glas pentru a fi înțelese, bate un ritm neînțeles și tulburător: „A fost o noapte caldă și scurtă./ Întunericul împrăștia mirosul florii/ de secară și cântecul de greier, tulburat/ de vânt. În grabă, norii-și îndemnau la păscut/ umbrele lor uriașe.// Neclintită, strâmbă, la marginea satului/ cumpăna albă – fată deșirată și tristă.// Bezna creștea cu încetul, ca apele./ S-au întunecat cumpăna, norii.../ Tăcerile noastre erau atât de aproape/ că vorbeam în gând, ca un om singur.// Delirul greierilor nu contenea în lan/ și chiar inima ta bătea fără socoteală/ măsura nopților noastre de dragoste.” (O noapte, pag.24)

Tot scormonind prin pagini de internet pentru a afla mai multe detalii despre Cătălin Ciolca, descopăr deopotrivă texte mai puțin laudative la adresa creațiilor poetului, dar și cuvinte apreciative, semn că gusturile sunt împărțite. Și este bine să fie așa! Într-un articol semnat Nicolae Turtureanu, cu referire la un alt volum de versuri al poetului Cătălin Ciolca, semnatarul scrie astfel: „Discursuri şi peisaje este cartea unui poet deplin, sigur pe cuvinte, având un pronunţat simţ al nuanţelor, până la infinitezimal şi, deopotrivă, vocaţia comunicării, a descifrării unor taine de suflet, împărtăşite cu o desăvârşită gravitate şi simplitate a spunerii.”

Privindu-i fișa biobibliografică publicată pe pagina filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, la finalul acesteia apar trecute mai multe numere de telefon ale poetului. Nedorindu-mi să primesc un răspuns postat între parantezele concretului, vreau să rămână doar întrebarea: Pentru aceia care își mai doresc un poem cu metafore-flash și vor să-l felicite pe autor, pentru cei care s-au regăsit în discursul lui liric, cine mai răspunde la telefon, acum, când poetul nu mai este acasă?!

 

Gabriel Dragnea