Doar atât: Arié Grünberg Matache

 A fost Profesorul meu. Nu cred că am conștientizat în totalitate importanța prezenței lui decât atunci când nu l-am mai avut aproape, când m-am trezit în fața unui proiect de lucrare universitară care risca să rămână al nimănui. O lucrare despre un oarecare Panait Istrati pe care dorea să îl cunoaștem împreună. Știam că ei se cunosc deja și totul este doar o invitație la porțile unui labirint al ideilor, al credințelor, la capătul căruia aveam să descopăr adevărul. Adevărul personal despre cel controversat care nu mai dorea să adere la nimic: „Și soarele pălește/ uneori,/ spunea Shakespeare/ într-un sonnet./ De ce nu s-ar fi înșelat/ și Călinescu?/ Vă dau un exemplu:/ Panait Istrati./ Dacă îl admirăm pe Călinescu, trebuie să reparăm/ eroarea/ și să-l recitim/ pe cel care a scris/ Kira Kiralina/ pe cel care credea în/ iubire, prietenie, adevăr și dreptate.”

          Într-un an 2002 care nu anunța nimic revelator sau sentențios, facultatea, asemenea unei orchestre, rămăsese fără dirijor, iar mie, asemenea călătorului îmi dispăruse busola. A fost poetul-prieten al marilor scriitori ai lumii, cu Baudelaire de la care „a învățat ce reprezintă albatrosul”, cu Leconte de Lisle care i-a „arătat ce înseamnă condorul”. Lucian Blaga i-a „dezvăluit ce taină ascunde gorunul”, Walt Witman i-a „citit în firul de iarbă”, iar Ronsard i-a „șoptit ce este trandafirul”. Eminescu i-a descris codrul, Francois Villon i-a vorbit despre zăpadă, iar E.A.Poe i-a „spus totul despre corb”. Însuși el, Profesorul, spunea: „Ba cineva mi-a dat drept model/ lanul de grâu/ și se numea Montaigne./ Ibsen mi-a scris despre/ rața sălbatică/ sau despre caii albi./ Cehov m-a învățat să privesc/ pescărușul/ sau livada de vișini.” Și, ca o pecete așezată peste conștiența lecturii, Profesorul conchide: „Și toți aceștia/ și atâția alții/ m-au învățat mereu/ să citesc/ cu umilință/ în marea carte a naturii.” (din vol. pretexte și posttexte, Ed. Verus, f.a.)
          El a fost și va continua să rămână în amintirea celor care l-au cunoscut, nu doar profesorul Arié Grünberg Matache, care îți făcea cunoștiință cu personajele emblematice ale marilor capodopere, ci și acela care îți crea cadrul necesar și fertil pentru a-ți găsi răspunsul la propriile întrebări. Din retorica întrebărilor lui se năștea un întreg proces al unor noi înțelegeri. Știa să te poziționeze pe scaunul potrivit de unde trebuia să vezi lumea cărților și a personajelor altfel, dintr-un unghi din care fereastra nu este doar un loc care îți facilitează observarea directă ci mai ales posibilitatea de evadare din spațiul răspunsurilor deja date, pe scena directă a unei alte lumi în care noi și noi alte întrebări sunt necesare pentru o altfel de înțelegere a lucrurilor: „Sper că nu vă veți supăra pe mine/ dacă/ în fața mormântului

lui Javert/ mi-am scos pălăria./ Vă pot dezvălui un secret./ Acolo/ l-am găsit/ punând o floare/ și păstrând o clipă de reculegere/ pe Jean Valjean./ Știa el ceva!” Pentru el, omul era produsul propriilor alegeri. „Spune-mi cu cine te-mprietenești ca să-ți spun cine ești” este valabil și din punct de Vedere al opțiunilor pentru lectură. Atitudinea lui în fața dilemelor, misterelor sau provocărilor lumii era una la fel de asumată și responsabilă, fără a lăsa loc unor dialoguri facile, irelevante, dispute în afara coordonatelor pentru o orientare corectă oferite de marile capodobere ale lumii: „Peste trei miliarde de ani/ (n-am reținut exact data!)/ Pământul va muri,/ spun unii oameni de știință./ Alții vorbesc despre/ Apocalipsă/ (am aflat că încă mai sînt încă discuții)./ Eu mă grăbesc/ să aflu/ ce spune Shakespeare./ Fiecare/ cu bibliografia lui.” Profesorul, care mi-a făcut onoarea de a participa și de a lua cuvântul la apariția celei de-a doua plachetă de versuri Aici nu sunt cuvinte simțea o profundă dezamăgire în atitudinea oamenilor, tot mai anesteziați în fața marelui spectacol superficial al lumii cu paiete strălucitoare, metalizate, un trist circ grotesc coborât în stradă de pe micile ecrane ale sufrageriilor dintr-un timp fără timp: „Mi-a scris/ Robinson Crusoe./ Îmi spune că se reîntoarce pe mare/ doar…doar/ va găsi o nouă insula pustie./ Nu-I place deloc ce s-a întâmplat/ cu lumea./ Vrea să o ia de la început/ (poate reușește/ să o facă mai bună)./ Și îi este dor de Vineri./ I-am răspuns./ Și l-am rugat să mai aștepte/ un pic./ Să plecăm împreună.”

          Și acum, după 21 de ani de absență de la catedră, în sala de curs încă se mai aude acea voce gravă, din studioul de înregistrare radio a emisiunii culturale „Cafeneaua literar-artistică încă se mai aude acea voce-îndemn care nu spune decât atât: „Nu putem trăi oricât./ Pur și simplu/ nu putem./ Ce-i de făcut, atunci?/ Există o singură soluție/ (mi-a spus-o un filozof)./ Există o singură datorie./ Trebuie/ să nu trăim/ oricum!”
 
 

Gabriel Dragnea