Ipoteză de lucru: un tânăr de 24 de ani într-un anticariat, ținând în mână, ușor confuz, o carte de poezie. Ar putea fi oricare dintre acestea: „Poziția aștrilor”, „Zodia leului”, „Privirea lui Orfeu”,
„Mountolive” sau „Femeie dormind”. Nu este unul dintre autorii studiați, alții adeseori întâlniți prin toate rețelele media sau cele internaute, de socializare. Îl simți că nu îndrăznește să ceară informații care să-i potolească starea de curiozitate, devenită neliniște. În momentele acelea de revelație în care se află, i-ai putea spune tânărului că autorul este un altceva dintre aceia buni, puțini ai generației lui, un poet al anilor 70 și, totuși, unul proaspăt, cu versuri care te determină să ai involuntar reprize de respirație profundă, grea, apăsătoare, alteori blândă, curată, ca și cum ai fi prezent într-un tablou al desfătării sentimentelor în mijlocul unei naturi vii, proiecție a unui imaginar, purtător de cuvânt al unui suflet tulburat și, totodată, paradoxal, lucid. „Totdeauna m-am temut de femeie/ascunde-mă mamă primește-mă/ înapoi în pântecul tău/ voi sta acolo ghemuit// ca un diamant/ strălucind/ într-un cuib/ de mătase nocturn// voi fi ocrotit/ de primejdii/ nimeni nu va bănui/ că m-am ascuns chiar acolo// la adăpost de privirile dogorâte de febră/ ale acestor tinere
preotese/ care mă opresc în drum mă conduc/ în fața altarului și-mi susură-n ureche// liturghia cea neagră răstignit pe crucea de foc/ parfumuri violete penumbra iatacurilor/ cu muzica anotimpurilor/ Vivaldi la căpătâi și Elvis la călcâie// ce ospăț senzual ce sudoare de cal/ mamă ia-mă înapoi ascunde-mă în pântecul tău/ voi sta acolo pitit adormit ca un diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră” (On revient toujours, din vol. 101 poezii, 1993).
Dan Laurențiu, „ultimul poet orfic”, după cum îl numea Nora Iuga, a reușit în cei 39 de ani de activitate poetică să se remarce printr-un vers care să vorbească deschis și cu trimitere clară la propriile temeri, evidențiază dezordinea lumii, care pare să-i spulbere orice măsuri de securitate. Lumea însăși este un atentat la viața pe care autorul o vede altfel, particularizată, în care nu este loc pentru cei care nu-i înțeleg visul, atitudinea, propria creație, ființa în întregul ei. Stăpân peste o anume formă crescută de egotism, poetul însuși este un „diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră”, ca atare, consideră că prezența lui nu este potrivită în mijlocul lumii ingrate, nepregătite pentru acceptarea și înțelegerea lui ca actor pe scena aceleiași lumi. Pântecul mamei, prin repetabilitate în poemele sale tinde să devină un laitmotiv pentru evidențierea unui alt univers, închis, izolat, oul lui Ion Barbu, un spațiu al liniștii imperturbabile, un paradis particular și particularizat, accesibil doar în poeme. Odată devenit parte a lumii concrete, poetul Dan Laurențiu vede lumea ca un univers cu acțiuni și oameni care se manifestă la voia întâmplării, mânați de plăceri sporadice, în lipsa prezenței lui Dumnezeu, singurul autor al lumii perfecte, locul primelor experiențe înaintea nașterii: „Ce fericire să-l/ descoperi pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei/ acolo unde se naşte copilul// acolo unde arta absolută/ nu mai are nici un sens/ acolo unde toţi poeţii/ ne naştem// şi toti oamenii trebuie să murim/ dar ce fericire/ să-l găseşti pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei. (Fericirea castă, din vol. Patul metafizic, 2000).
Deși mai puțin pregnant decât în versurile lui Cezar Ivănescu, regăsim și în versurile poetului Dan Laurențiu filonul religios, în care, uneori, autorul se vede în ipostaza hristică de a se chinui, de a suferi fără a beneficia de vreun sprijin din partea divinității. Strict din poziția sa creștină, autorul își manifestă amărăciunea, nu doar din ipostaza lui de fiu al lui Dumnezeu, ci și din aceea de martor al durerilor și lacrimilor lumii: „Am coborât într-o dimineaţă/ era linişte era o mişcare/ a astrelor/ am coborât de pe cruce/ şi m-am uitat/ la marea roşie ca sângele/ care clipocea la picioarele mele/ răstignite/ eu mă rugam/ Doamne de ce m-ai prigonit”(Dumnezeu l-a răstignit pe Fiul său iubit).
Așadar, Dan Laurențiu, o posibilă revelație a oricărui tânăr de astăzi, pasionat de poezie, un creator liric concret, tulburat și tulburător, sensibil și sensibilizator, un poet care, în viziunea criticului Alexandru Cistelecan a scris o poezie „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”.
preotese/ care mă opresc în drum mă conduc/ în fața altarului și-mi susură-n ureche// liturghia cea neagră răstignit pe crucea de foc/ parfumuri violete penumbra iatacurilor/ cu muzica anotimpurilor/ Vivaldi la căpătâi și Elvis la călcâie// ce ospăț senzual ce sudoare de cal/ mamă ia-mă înapoi ascunde-mă în pântecul tău/ voi sta acolo pitit adormit ca un diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră” (On revient toujours, din vol. 101 poezii, 1993).
Dan Laurențiu, „ultimul poet orfic”, după cum îl numea Nora Iuga, a reușit în cei 39 de ani de activitate poetică să se remarce printr-un vers care să vorbească deschis și cu trimitere clară la propriile temeri, evidențiază dezordinea lumii, care pare să-i spulbere orice măsuri de securitate. Lumea însăși este un atentat la viața pe care autorul o vede altfel, particularizată, în care nu este loc pentru cei care nu-i înțeleg visul, atitudinea, propria creație, ființa în întregul ei. Stăpân peste o anume formă crescută de egotism, poetul însuși este un „diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră”, ca atare, consideră că prezența lui nu este potrivită în mijlocul lumii ingrate, nepregătite pentru acceptarea și înțelegerea lui ca actor pe scena aceleiași lumi. Pântecul mamei, prin repetabilitate în poemele sale tinde să devină un laitmotiv pentru evidențierea unui alt univers, închis, izolat, oul lui Ion Barbu, un spațiu al liniștii imperturbabile, un paradis particular și particularizat, accesibil doar în poeme. Odată devenit parte a lumii concrete, poetul Dan Laurențiu vede lumea ca un univers cu acțiuni și oameni care se manifestă la voia întâmplării, mânați de plăceri sporadice, în lipsa prezenței lui Dumnezeu, singurul autor al lumii perfecte, locul primelor experiențe înaintea nașterii: „Ce fericire să-l/ descoperi pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei/ acolo unde se naşte copilul// acolo unde arta absolută/ nu mai are nici un sens/ acolo unde toţi poeţii/ ne naştem// şi toti oamenii trebuie să murim/ dar ce fericire/ să-l găseşti pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei. (Fericirea castă, din vol. Patul metafizic, 2000).
Deși mai puțin pregnant decât în versurile lui Cezar Ivănescu, regăsim și în versurile poetului Dan Laurențiu filonul religios, în care, uneori, autorul se vede în ipostaza hristică de a se chinui, de a suferi fără a beneficia de vreun sprijin din partea divinității. Strict din poziția sa creștină, autorul își manifestă amărăciunea, nu doar din ipostaza lui de fiu al lui Dumnezeu, ci și din aceea de martor al durerilor și lacrimilor lumii: „Am coborât într-o dimineaţă/ era linişte era o mişcare/ a astrelor/ am coborât de pe cruce/ şi m-am uitat/ la marea roşie ca sângele/ care clipocea la picioarele mele/ răstignite/ eu mă rugam/ Doamne de ce m-ai prigonit”(Dumnezeu l-a răstignit pe Fiul său iubit).
Așadar, Dan Laurențiu, o posibilă revelație a oricărui tânăr de astăzi, pasionat de poezie, un creator liric concret, tulburat și tulburător, sensibil și sensibilizator, un poet care, în viziunea criticului Alexandru Cistelecan a scris o poezie „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”.
material apărut în revista Sud, nr.1-2, 2022
