“Scriitorii tineri sunt complexaţi de Eminescu. De aceea îl contestă”

interviu cu academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga

                      (20 august 1920 – 5 mai 2006)

         Era, cred, o după-amiază de luni, 9 martie 2004, aproape de ora 16:00. Mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o. Trecuseră câteva luni de zile de când îmi propusesem timid o întrevedere cu doamna academician Zoe Buşulenga.

Lunile au trecut, gândul de a mă apropia de universul ce-o înconjura pe această distinsă doamnă a literaturii, aproape că se estompase în tăvălugul rutinei cotidiene, al unei zile din viaţa redacţiei de ziar. Cum energia mea era asemănătoare cu a melcului pe trecerea de pietoni a fost de ajuns să deschid televizorul, într-o seară amorţită şi răcoroasă de primăvară. Eram deja captivat. Invitată fiind, la o emisiune de divertisment, doamna Buşulenga oferea gratuit lecţii de viaţă, de conduită civică şi morală, impunându-se – cum de altfel era de aşteptat să se întâmple – prin prestanţă, informaţie avizată, diplomaţie şi eleganţă din toate punctele de vedere.

Acesta a fost impulsul care m-a determinat să-i formez numărul de telefon. Explicându-i cine sunt şi ce doresc de la dumneaei, i-am simţit un fel de ezitare în glas, explicându-mi în plus că se ocupă cu aranjatul bagajelor în vederea plecării la Mănăstirea Văratec, unde obişnuia să se retragă în fiecare an. O clipă mai târziu, mi-am amintit de emisiunea în care fusese invitată, astfel că am început un nou subiect de discuţie. Iată că, dintr-o convorbire telefonică, ce nu ar fi durat, în mod normal, mai mult de trei, patru minute pentru a-mi face cunoscută intenţia, dialogul nostru s-a dezvoltat, fără să realizăm că trecuse aproximativ o jumătate de oră. Astfel că, spre surprinderea mea, ezitarea iniţială a domniei sale s-a transformat brusc în curiozitatea de a mă cunoaşte şi a continua dialogul într-o atmosferă mai relaxată. A doua zi eram deja familiarizat cu universul apropiat şi intim al doamnei Buşulenga.

Din păcate, nu ne-am permis – eu şi fotoreporterul delegat - să îi răpim foarte mult din timpul acordat, în condiţiile în care domnia sa, a doua zi, chiar se pregătea să plece la Văratec.

Oricum, întâlnirea noastră, deşi relativ scurtă, va rămâne pentru totdeauna în vitrina mea de suflet, cu amintiri memorabile.

- Doamnă academician, sunteţi o personalitate a culturii româneşti, recunoscută în ţară şi străinătate. Cum v-aţi caracteriza această carieră de succes?

- Nu m-am gândit niciodată. Eu n-am dat nicio importanţă carierei mele. Viaţa mea a fost total lipsită de ambiţii. Eu n-am ştiut ce înseamnă ambiţia, şi-atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste şi mai cu seamă dintr-o obligaţie morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii şi istoriei româneşti, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupaţie, ca să zic aşa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece şi indiferentă în faţa unei astfel de situaţii.

-V-aţi pensionat înainte de vreme. Care au fost cauzele?

-Mai aveam aproape opt, nouă ani până la pensie. Aveam 61 de ani şi eram şef de catedră şi membru corespondent al “Academiei Române”. În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil. Monolog plin de profunzime şi pluritate în sensuri. Cum eram eu, plină de patos, un student îmi spune: “Doamnă, ce ne bateţi capul cu prăpădiţii ăştia şi vechiturile astea!?” Când am auzit, am îngheţat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat şi am depus cererea de pensionare. Pentru mine, valorile clasicismului sunt valorile umanismului autentic. Cine n

-a trecut pe-acolo, nu se poate numi om de cultură. Ei ar fi vrut de la bun început o deschidere mai largă spre modernism. Chiar şi între profesori existau opinii diverse. Mulţi dintre cei tineri erau plictisiţi de bătrânii ăştia: Eschil, Sofocle etc. Ca şi Vianu, am dat o mare amploare antichităţii clasice greco-latine, apoi evului mediu şi renaşterii, până la baroc. De-acolo pătrundeam în romantism, neorealism, iar în pragul secolului al XX-lea mă opream şi propuneam câteva direcţii, deoarece Vianu spunea: “O adevărată valoare nu se afirmă decât după o sută de ani”. Deci, studenţii mei m-au făcut să plec din Universitate. Asta e!

- Care este cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

- Au fost foarte multe. Am avut mari bucurii când am botezat. Am 11 fini botezaţi şi 17 perechi cununate. Pentru munca mea am luat “Premiul Herder”, dar şi multe înalte distincţii oficiale italiene şi româneşti.

- De la o vreme suntem tot mai dezamăgiţi de atitudinea unora din jur. Aţi avut recent o astfel de stare?

- Pagina din “Dilema” de acum câţiva ani, în ziua aniversării lui Eminescu, când a apărut o bancnotă de o mie de lei. Asta era valoarea poetului. Am crezut că fac infarct. În interiorul revistei erau numai articole de denigrare. Tinerii care scriu despre el, ori nu-l cunosc, ori sunt obsedaţi de superioritatea lui şi sunt complexaţi. Este greu să-I cunoşti opera. Dacă nu realizezi sinteza, orizontul gândirii lui, n-ai înţeles nimic din el.

- Cu ce gânduri aţi porni la drum, dacă aţi mai avea, să zicem, 35 de ani?

- M-aş apuca să fac cateheza copiilor. Să le dau educaţie religioasă şi nu sexuală. E trist să vezi că de la o vârstă foarte fragedă copii sunt interesaţi mai mult de educaţia sexuală, cea religioasă fiind optativă în şcoli. Legat de acest aspect, am un vis care sper să se împlinească. Îmi doresc foarte mult unirea bisericilor: ortodoxă şi catolică. Adică Bizanţul şi Roma trebuie să se unească, să reziste împreună asalturilor date credinţei creştine. Pentru că este clar că, în momentul de faţă, noi ne găsim în faţa unui atac, teribil mascat, venit din partea unor forţe oculte.

- Ştiu că nu prea vă place să vorbiţi despre viaţa dumneavoastră particulară...

- Când mi se pun astfel de întrebări, încep să mă joc. S-a întâmplat odată să fiu întrebată câţi bărbaţi au fost în viaţa mea. Redactorul respectiv, o domnişoară, a fost foarte bucuroasă, dar şi surprinsă să afle de existenţa a doi bărbaţi: George şi Mihai. Dezamăgirea a venit ulterior, când i-am spus că este vorba de George Enescu şi Mihai Eminescu.

interviul a fost realizat în martie 2004, la reşedinţa acestei Mari Doamne a literaturii române. Întrevederea a durat ceva mai mult, cu informaţii mai multe şi variate decât cele sumar relatate, în care domnia sa ne-a prezentat – mie şi fotoreporterului delegat – universul impresionant al apartamentului; cărţi deosebit de valoroase prin autorii care le semnau sau prin dedicaţiile oferite, fotografii, documente vechi dar şi obiecte de suflet: cadouri primite de la diferite personalităţi, tablouri, premii, diplome şi merite culturale etc. Despre toate acestea d-na

academician ne-a vorbit minute în şir cu o deosebită bucurie, având totodată rugămintea – din raţiuni ce ţineau de securitatea şi liniştea unei doamne în vârstă şi singură de a nu scrie despre cele văzute, cât timp dumneaei este în viaţă. Din respect, nu am făcut-o. Încrederea pe care a avut-o faţă de noi, ospitalitatea, generozitatea şi disponibilitatea, foarte rară de altfel, de a primi musafiri în propria casă “ne-au obligat” să-i respectăm dorinţa. Acum, după aproximativ şapte ani de la dispariţia domniei sale dintre noi, pentru prima dată vă pot spune că era vorba, mai ales despre un tablou destul de mare şi foarte valoros oferit d-nei Buşulenga chiar din partea autorului însuşi, pictorul Horia Bernea, care i-a fost şi bun prieten şi apropiat al familiei, dar şi despre un tablou – o stampă realizată după o gravură a unui oraş vechi. Referitor la această lucrare, d-na academician Zoe Buşulenga ne-a mărturisit că însuşi fostul premier Adrian Năstase ar fi vrut să o achiziţioneze, oferind o sumă deosebit de tentantă la vremea aceea.


interviul a fost realizat în martie 2004 la reşedinţa d-nei Z.D.Bușulenga

„Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica”

interviu cu criticul literar Nicolae Manolescu

(n. 27 noiembrie 1939)

Două luni mai târziu acordării acestui interviu, criticul literar Nicolae Manolescu devenea câştigătorul secţiunii “Opera Omnia”, în valoare de un miliard de lei, în cadrul celei de-a III-a ediţii a “Marilor Premii Prometheus”, decernate la clubul cu acelaşi nume din Bucureşti. “Acum sunt cu adevărat emoţionat. Este cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa mea”, a declarat emoţionat Nicolae Manolescu. Şi pentru că acesta încă lucra la “Istoria critică a literaturii române”, directorul României Literare s-a declarat mulţumit de primirea acestui premiu, considerându-l binevenit: ”Ai bani, lucrezi cu mai mult spor  ”. Numit de Dan C. Mihăilescu “singurul critic român, după Lovinescu, pentru care autori români au scris cărţi”, Manolescu s-a numărat printre membrii juriului la ediţia din 2002 a premiilor. Referitor la acest eveniment amplu, Andrei Pleşu, care a prezidat juriul, a declarat: ”Este bine că există ceva continuu, ritmic, care să atragă atenţia asupra a ceea ce este valoros în cultura română”. El a afirmat că, la fel ca la ediţiile precedente, alegerea câştigătorului dintre finalişti a fost extrem de  dificilă, nominalizările aducând în prim plan valori egale. Printre finaliştii care au pierdut în faţa criticului literar s-au numărat pictorul Sorin Dumitrescu, dirijorul Iosif Conta şi actriţa Coca Bloos.

- Descrieţi în câteva cuvinte activitatea dumneavoastră de critic literar.

- Îmi este destul de greu s-o fac sumar, dar nici pe-ndelete nu mi-ar fi lesne. Scriind de peste 40 de ani, profesia se identifică cu însăşi existenţa mea profesională şi morală. Am început, oarecum din întâmplare pentru că directorul revistei „Contemporanul” din vremea aceea, George Ivaşcu, m-a solicitat să fac cronică literară. N-aveam nici o bănuială în momentul acela că o să-mi consacru 32 de ani de viaţă cronicii literare. Mă vedeam romancier, poet... La 22 de ani nu puteam să refuz o aşa ofertă generoasă, de a scrie la o asemenea revistă. Ar fi fost o neghiobie să spun „nu vreau, nu pot, nu mă pricep”. Şi am zis „ce-o fi, o fi” şi m-am aruncat cu capul înainte. Ardelean fiind, destul de conştiincios de felul meu, dacă m-am apucat de ceva o duc până la capăt. Am ţinut-o din aproape în aproape scriind la „Contemporanul” şi „România literară” până în 1992, când am abandonat considerând că ajunge. O viaţă intelectuală suprapusă pe comentarea cărţilor apărute între 1962 şi 1992.

- V-aţi temut vreodată de consecinţele anumitor cronici nefavorabile? V-aţi pierdut prieteni?

- Nu. Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica. La rândul meu am fost criticat şi nu ştiu dacă poate veni cineva să spună că m-am supărat pe el, pentru că a exprimat un punct de vedere negativ despre mine. Era dreptul lui. Eu am spus întotdeauna ce-am crezut. Sigur că uneori m-am înşelat. Dacă astăzi aş reciti aceleaşi cărţi de acum 20-30 de ani, n-aş folosi aceleaşi idei de atunci. În „Istoria critică a literaturii”, la care lucrez acum, mulţi dintre autorii pe care i-am comentat în decursul timpului într-un anume fel, aici vor fi analizaţi altfel. Nu-mi fac iluzia unei consecvenţe atât de mari, încât la 65 de ani să citesc cărţile ca la 30, 25 sau 22 de ani, când am debutat. Inevitabil, tot sistemul de referinţe se schimbă. Totul este să spui ce gândeşti şi să încerci să-ţi dovedeşti observaţiile, analizele sau judecăţile de valoare. Deci, să încerci să-i convingi şi pe alţii. Dacă reuşeşti asta, aproape nimic nu mai contează. Critica literară nu este o disciplină obiectivă, strict aplicată pe o materie. A avea dreptate înseamnă a spune un lucru în modul cel mai convingător.

- Cum definiţi o carte bună”?

- Cea care îmi spune ceva, indiferent ce. O carte care mă instruieşte într-un mod plăcut, care nu mă plictiseşte, care îmi atrage atenţia asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii. E ceva care îmi captează atenţia asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit sau, le-am văzut, dar le-am perceput altfel. Dacă e o povestire contează să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecvenţă. Multe lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva, într-un mod care să mă captiveze.

- Aţi făcut vreodată, obligat sau nu, cronică favorabilă vreunei persoane?

- Nu. Nimeni nu m-a obligat, nici înainte de 1989 şi nici după. De multe ori am făcut cronică favorabilă, mai mult decât aş fi vrut, dar nu pentru că m-a silit cineva, ci pentru că eu însumi am fost în mijlocul unui concurs de împrejurări neplăcute. Citeşti cartea unui autor despre care afli că are o boală incurabilă şi, din momentul acela nu mai poţi scrie exact ce-ai fi vrut despre acea carte. Un critic care ajunge să-i cunoască pe toţi scriitorii, în mijlocul cărora trăieşte, nu poate face abstracţie de faptul că îi cunoaşte, că au fost la bere ori s-au vizitat acasă reciproc. Cine spune că a scris despre cărţi ignorând autorii, minte. Nu poţi să-i ignori. Totdeauna vor exista presiuni de acest gen, care au destulă importanţă sau greutate, dar e greu de măsurat. Dacă nu afectează esenţialul, mergi mai departe. Sigur, şi eu aş vrea să respir în oraşul ăsta un aer nepoluat, dar nu se poate. Acelaşi lucru este şi în critică. Nu poţi să respiri aerul pe care-l vrei tu. Îl respiri pe ăla pe care îl respiră toţi scriitorii cu care te-ntâlneşti.

- Care sunt calităţile necesare pentru a fi un bun critic?

- Celui care doreşte să devină critic trebuie să-i placă să citească. Apoi, să aibă răbdare. O carieră de critic se face în timp, cu tenacitate şi consecvenţă. Sunt unii colegi, mai tineri, care îşi amână duminică pentru luni predarea materialului pentru revista „România literară”, din diferite motive. Ori aşa ceva nu se face. Vreme de 32 de ani nu am avut duminici libere, pentru că aşa era orarul gazetei. Este nevoie de ordine în propria viaţă. Însuşirile unui critic n-au legătută cu literatura: răbdare, abstragere, concentrare, calm. Toate acestea îţi trebuie pentru o mulţime de lucruri în viaţă, nu doar pentru critică.

- Care sunt problemele cu care se confruntă un critic?

- Probleme de viaţă şi profesionale. Nu găseşti cărţile pe care le cauţi, bibliotecile sunt cum sunt, nu există monografii, biografii şi bibliografii. Trebuie să ţi le faci singur.

- De când lucraţi la această carte de istorie a criticii?

- De aproape 20 de ani. Am avut o foarte scurtă pauză după `90, când am intrat în politică, dar şi atunci încercam să-mi fac timp pentru lucrare. Ea va cuprinde comentarii la cărţile mai multor sute de autori, de la origini şi până în 1990, pe care i-am considerat importanţi. Lucrarea îi va cuprinde pe scriitorii care consider eu că reprezintă fondul principal în literatura română, care sunt în canon, care mai sunt citiţi sau care ar trebui să fie citiţi. Contractul cu mine şi cu editura înseamnă, de pe acum, încă vreo patru ani de muncă. Dorinţa mea cea mai puternică în plan literar este să-mi văd cartea terminată, apoi vom mai vedea.

interviu realizat în august 2004 și publicat în cartea „27 DIALOGURI - Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, Pitești, 2013

“Bisericuţele literare sunt oxigenul şi plămânul, inima şi ficatul unei literaturi”

interviu cu scriitorul George Astaloş

(n. 4 octombrie 1933)

- Care este diferenţa, din punct de vedere valoric, dintre literatura dinainte de `89 şi cea de după `89?

- Cred că nici nu se pot analiza în paralel cele două gândiri ale scrisului. Înainte de 1989, indiferent cine spune şi ce spune, nu se putea scrie nimic. Eu nu am plecat de 33 de ani din România că puteam să spun ce vreau şi ceilalţi să se bucure că există cineva care-o spune şi pe-asta. Orice tentativă de a rotunji unghiurile acelei triste perioade este nu numai inutilă ci şi tendenţioasă. Iar cei care spun că totuşi s-a făcut ceva şi s-a scris, s-au făcut anchete....Ce anchete? Îţi puneau întrebările şi tot ei îţi dădeau răspunsul. Şi-atunci am făcut un şapou la răspunsurile mele – era o lungă anchetă a unei reviste foarte importante – în care răspundeam strict, după calapodul pe care-l credeam eu convenabil pentru astfel de întrebări.

În afară de cei care veneau din literatura dintre cele două războaie, care au mai apucat – mă gândesc la Sadoveanu....Putem să-l judecăm pentru orice, că nu este vorba de angajamentul individului.

- Dar totuşi au fost destule valori înainte de `89, scriitori care sunt învăţaţi în manualele şcolare, creştem alături de operele lor...

- N-aveau decât să plece din ţară. Îi învăţăm degeaba. Puteau pleca, aşa cum au făcut-o Cioran, Ionescu şi Eliade.

- Şi-atunci ce facem cu Vianu, Lovinescu, Bogza....

- Îi respectăm, ce putem să facem cu ei!?

- După `89 a intervenit, parcă, mult mai pregnant concurenţa acerbă între creatori. Cum vedeţi această concurenţă la nivelul bisericuţelor literare?

- Asta există peste tot, în toate literaturile. Ele sunt oxigenul şi plămânul, inima şi ficatul unei literaturi. Suntem pe afinităţi. Dacă un scriitor tânăr vine la un altul mai în vârstă, primul este îndrumat să facă lucrurile aşa sau altfel, după cum doreşte cel în vârstă. Vrem ca ceilalţi să scrie ca noi.

- Afinităţile se realizează şi în funcţie de interesul acelei bisericuţe?

- Uneori, da. Sunt interese materiale, mai ales acum cu subvenţionările astea. Înainte nu existau aşa, erau altfel. Pe alte criterii, vreau să spun, cum era Eminescu cu Slavici. Ei aveau interese comune. Să le dea Maiorescu o bursă mai mare la Viena. Acum, interesul este cine va primi subvenţia de la Minister. În aceste condiţii, dumneata devii periculos pentru mine, findcă, prin cunoştinţele pe care le ai în Comisie, ai putea să iei banii, care consideram că mi se cuvin mie. Dar aşa trebuie să fie, că ar fi trist să fie altfel.

- Sunt multe reviste în cuprinsul cărora sunt publicaţi autori după astfel de afinităţi...

- Nu este un lucru bun, iar cei care fac aceste reviste au avut un singur scop: să se publice ei.

- Dar nu vorbim de reviste oarecare ci de unele cu o oarecare tradiţie şi prestanţă literară, cum ar fi, de exemplu, „România literară”...

- Dar ce-i aia „România literară”, ce-i aia „Luceafărul”!? S-o luăm omeneşte. Nu mai trebuie gândit ca până în 1989, cum vorbeam la începutul interviului nostru. Fiecare dintre ele poate avea un număr care să aibă două, trei materiale excepţionale, unul excelent...Restul este umplutură, ca peste tot. Sunt şi ele, ca şi altele nişte reviste care, din când în când publică ceva bun, ceva solid.

- Referitor la activitatea dumneavoatră literară, ce pregătiţi pentru cititori? Aveţi vreun proiect în lucru?

- Da. Acum, pentru că-mi sunteţi simpatic - şi altfel n-aş spune-o - recent s-a format o editură fondată de şeful investiţiilor americane în România şi care are doi vectori estetici: nu plublică decât cărţi de bibliofilie şi, al doilea vector estetic, nu publică decât Gheorghe Astaloş. Mai mult decât atât, ce putem să vrem de la viaţă? În acest moment, în care noi stăm aici la Muzeul Literaturii Române, se face coperta uneia dintre cărţile mele, de către Ioan Nemţoi, care este cel mai mare artist în sticlă din lume, cu galerie la New York. Astfel că, pentru prima dată în lume se va face o carte cu o copertă din sticlă.

interviu realizat în 2004 la Muzeul Literaturii Române