Tânărul de 35 de ani care debuta în paginile antologiei literare 13 Poeți și-ar fi dorit, chiar și la modul ironic, cum au afirmat unii prieteni ai lui, să debuteze editorial la 47 de ani, asemenea lui Tudor Arghezi. I-ar mai fi trebuit cîteva luni pentru a-și pune planul în aplicare. Dar undeva, Sus, la Marea Ședință în care se decide soarta sufletelor s-a hotărât că mai este nevoie de un poet. Nu știm de ce, nu știm pentru ce, un lucru, în schimb, este cert. Prin sertare și pagini de revistă rătăcesc versurile unor poeme care nu s-au întâlnit niciodată între copertele unei cărți care să poarte numele autorului lor.
 |
| foto de Floriean Simion în ziarulrevolutionarul.ro |
În plină tinerețe a frecventat cenaclul literar „Ion Popovici Bănățeanul” din Lugoj și a lucrat ca ziarist la Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului”, la săptămânalul „Lugojul” în perioada 1992-1997 și apoi la săptămânalul „Actualitatea lugojeană” din 1997 și până în anul plecării sale definitive. Printre puținele lui reușite literare menționez prezența lui în Cartea poeților, Ed. LugojPress, în 1994, dar cea mai importantă care merită discutată este apariția unui grupaj de versuri ale sale în antologia 13 Poeți, amintită mai sus.
Încă din paginile introductive ale volumului dedicat debutanților, criticul Alex Ștefănescu îi remarcă lirismul subliniind că poetul „Claudiu Bazalt, în versurile sale enunțiative, oraculare, se încumetă, cu juvenilă temeritate, să dea o replică lirică «necuvintelor» lui Nichita Stănescu, recurgând la «necuvinte», adică la o reinvestire a limbii cu un sens primordial.”
Ce poate fi mai apreciativ la început de parcurs poetic decât să primești astfel de încurajări, într-un context în care să apară numele lui Nichita?
Poetul Claudiu Bazalt nu încearcă să forțeze cuvântul și nici nu are nevoie. Nu trebuie să caute mult metafora esențială care să surprindă. Ea vine natural, ca urmare a unei chemări blânde, protectoare, cum nu se poate întâlni decât între parantezele unei relații speciale, așa cum întâlnim în cazul poeților autentici. Iar poetul lugojan care nu a putut refuza plecarea atât de devreme dintre oameni, da, era un poet autentic: Codru/ Haideţi, cuvinte-ale mele, încă un pic/ aici or să vă sfârtece hoitarii/ şacalii/ N-am otrăvit fântânile/ n-am ars lanurile/ Da, am pierdut/ pentru că ne-am îngropat/ morţii/ pentru că am oblojit rănile/ luminii/ pentru că nu aveam nimic/ de uitat/ Haideţi cuvinte/ reîntoarceţi-vă în codrii/ trupului meu.” (Codru).
Nu l-am cunoscut personal, nu l-am cunoscut nici măcar atât cât să spun că, măcar prin lectura poemelor lui ne leagă timpul. I-am aflat versurile anul trecut, achiziționând dintr-un anticariat exact antologia lirică apărută în 1988 la Ed. Eminescu, una dintre foarte puținele dovezi scrise cu poemele lui. Dar atât cât a reușit să publice, poetul Claudiu Bazalt a demonstrat cu ușurința creatorului care răspunde unei chemări mai presus de el, că versurile lui sunt parte a unui strigăt mut, în urma căruia nu rămân decât aceste cuvinte: „Bătrînul găsește în cartea/ de cititre a nepotului/ o floare albă// găsește în coperta albastră/ a buletinului fiului/ o femeie roz// și-n haina aruncată pe o laviță/ a soției o/ cărticică neagră// își scoate apoi pipa din gură/ și o scutură lovind-o de treaptă// din ea cad oase.” (Bătrânul cu pipă)
De cele mai multe ori poezia lui este un mod aparte de a povesti secvențe scurte, dar percutante, detalii semnificative ale unui spațiu în care el este martorul întâmplării. Construcția gramaticală este formată din verbe ale unui prezent trăit de poet care continuă în imaginația cititorului, chiar și după ce s-a încheiat poemul: „Bărbatul cu fruntea de culoarea/ câmpului acoperit de nori în amurg/cu buzele iertate de sânge/ își ține mâinile pe masă// De cealaltă parte a ei/ singurătatea// Pe masă/ pe foaia cea îngălbenită/ o rază luminând/ ungherele cuvintelor/ ca o lanternă/ hoțească” (Metafizică în stare solidă).
În finalul prezentării autorilor din partea introductivă a antologiei 13 Poeți, Alex Ștefănescu, gândindu-se probabil la aspecte sau decizii care țin de liberul arbitru al fiecăruia, nu cred că avea să bănuiască vreodată că „accidentul biografic” poate fi egal cu plecarea definitivă a poetului, în anul 2000: „[…] dacă nu va interveni niciun accident biografic, Claudiu Bazalt va fi unul dintre poeții noștri de familie. Lirismul său fulgurant, transmițător de revelații, este singular în poezia noastră: «Numai tristețea cade în rafale// Fericirea/ fulg purtat de vânt/ deasupra capetelor/ încruntându-se printre priviri/ printre mâini/ așezându-se apoi liniștit/ în gura deschisă, somnoroasă/ a unei reptile.»
material care va apărea în numărul 5-6, mai-iunie al revistei Sud.
