Mie îmi plac amănuntele. Ele fac diferența dintre o mișcare oarecare pe un
trotuar prăfuit și grația unei balerine într-un spectacol stradal, dintre
culoarea unei firme luminoase și nuanța unui cer la apusul soarelui, dintre o
privire atentă la actorul cu replica-i șoptită la căderea în admirație, anesteziat
de ochii ei, de părul ca un voal de întuneric. Da, îmi plac amănuntele, în
general. Și i-au plăcut și
poetului Vasile Petre Fati: „Sunt fluturi care se aseaza pe miinile mele/ Sunt zile cind nici eu nu mai exist./ Piinea s-a terminat ! ziua s-a sfirsit!/ Deschid ușa casei, cer apă verișoarei mele./ Am grijă să nu ating raftul cu flori,/ Am grijă să nu ating cele o sută de piciorușe ale nopții./ Bat în perete încet, bat repede în perete/ Pînă ce cineva de dincolo îmi răspunde:/ Dragule, nouă nu ne plac amănuntele.”
Pe acest poet l-am cunoscut anul trecut când am cumpărat „Antologia poeților tineri” a lui George Alboiu, editată de Cartea Românească în 1982. El era prezent între „Satul cu lupi” a lui Marin Mincu și dorința lui Dan Mutașcu de a vedea „cum din abstracta agitație a aerului/ se lasă peste valuri/(...) glaciale perechi de cortine, cuvinte...”
Deși a fost chemat Sus, la mansarda lumii cu circuit închis, cu tot cu poezie, la doar 52 de ani, gândurile lui transformate în semne grafice au rămas prin anticariate și vechi biblioteci care se încăpățânează să reziste în fața altor pasiuni sau hobby-uri contemporane. Vasile Petre Fati este, într-adevăr un om al detaliului care provoacă involuntar deschideri spre profunzimile micilor gesturi, se construiesc universuri în miniatură, fiecare univers cu întâmplarea și efectele ei, universuri paralele dependente unele de celelalte prin sentimente și foste ecouri devenite tăceri și singurătăți: „Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,/ Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng./ Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică./ Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.// După apusul soarelui sunt mulți care-ți bat la ușă./ Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix./ Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,/ Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.// În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul/ Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof./ Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi/ Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.” (După apusul soarelui, vol. Amănuntele, 1984). În versurile lui Fati se prăbușesc și se reclădesc lumi în lacrimi risipite în locuri comune, pe străzi, la marginea urbei, „la gurile de canalizare ale orașului” (Corp comun): „Frumoasa poloneză plângea atât de ușor,/ I-am dat țigările mele și-am râs./ I-am dat fularul meu ca o bătrână cazemată/ În care puteți să trageți cu toții./Când vântul se porni apoi i-am zis:/ Acum nimic nu ți se mai poate întâmpla./ Dar când furtuna începu să bată/ Am fumat toate țigările de peste zi./ Prin ochelarii ei de soare se vedea/ Cum se scufundă-n larg vapoare./ Cineva îmi făcu semn: nu se poate/ Altcineva îmi spuse: totul se poate./ (...) Când poloneza ochii albaștri-i închise/ Eu nu mai eram. Plângea atât de ușor.” (Frumoasa poloneză)
În majoritatea poemelor sale, întâmplările diverse, care trecătorului simplu îi sunt episoade de normalitate socială, poetului Vasile Petre Fati i se dezvăluie ca elemente tulburătoare, neliniști care resuscitează conștiințe. În jurul poetului, toate obiectele au un sens, un rol în trecerea lui însingurată prin lume, mai ales în așteptarea morții care îl tensionează vizibil: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluţ de munte,/ El nu mă părăseşte, el nu spune:/ Acum totul s‑a sfîrşit, Petre./ Cu mîna îl ating în somn. În locul acela/ Răsuflarea mea a făcut un mic semn,/ Ceva ca paiul, ca picioruşele de păianjen./ Acum nu-l mai poţi şterge./ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui peşte./ Doar sus e un tablou cu cîini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Cînd moartea va veni la mine cu-o mică oglinjoară/ Şi-mi va spune: priveşte-te, Petre“ (Peretele alb).
Surprins sau nu de cele care s-au oglindit înainte de plecarea sa definitivă, tulburat în fața bănuitului, dar necunoscutului moment al trecerii dincolo de pragul lumii maculate, noi nu putem decât să bănuim ce i-ar fi putut răspunde morții: să mergem, sunt doar un poet!
material semnat de Gabriel Dragnea și apărut în revista Sud, nr.5-6
(mai-iunie 2022)
poetului Vasile Petre Fati: „Sunt fluturi care se aseaza pe miinile mele/ Sunt zile cind nici eu nu mai exist./ Piinea s-a terminat ! ziua s-a sfirsit!/ Deschid ușa casei, cer apă verișoarei mele./ Am grijă să nu ating raftul cu flori,/ Am grijă să nu ating cele o sută de piciorușe ale nopții./ Bat în perete încet, bat repede în perete/ Pînă ce cineva de dincolo îmi răspunde:/ Dragule, nouă nu ne plac amănuntele.”
Pe acest poet l-am cunoscut anul trecut când am cumpărat „Antologia poeților tineri” a lui George Alboiu, editată de Cartea Românească în 1982. El era prezent între „Satul cu lupi” a lui Marin Mincu și dorința lui Dan Mutașcu de a vedea „cum din abstracta agitație a aerului/ se lasă peste valuri/(...) glaciale perechi de cortine, cuvinte...”
Deși a fost chemat Sus, la mansarda lumii cu circuit închis, cu tot cu poezie, la doar 52 de ani, gândurile lui transformate în semne grafice au rămas prin anticariate și vechi biblioteci care se încăpățânează să reziste în fața altor pasiuni sau hobby-uri contemporane. Vasile Petre Fati este, într-adevăr un om al detaliului care provoacă involuntar deschideri spre profunzimile micilor gesturi, se construiesc universuri în miniatură, fiecare univers cu întâmplarea și efectele ei, universuri paralele dependente unele de celelalte prin sentimente și foste ecouri devenite tăceri și singurătăți: „Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,/ Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng./ Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică./ Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.// După apusul soarelui sunt mulți care-ți bat la ușă./ Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix./ Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,/ Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.// În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul/ Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof./ Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi/ Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.” (După apusul soarelui, vol. Amănuntele, 1984). În versurile lui Fati se prăbușesc și se reclădesc lumi în lacrimi risipite în locuri comune, pe străzi, la marginea urbei, „la gurile de canalizare ale orașului” (Corp comun): „Frumoasa poloneză plângea atât de ușor,/ I-am dat țigările mele și-am râs./ I-am dat fularul meu ca o bătrână cazemată/ În care puteți să trageți cu toții./Când vântul se porni apoi i-am zis:/ Acum nimic nu ți se mai poate întâmpla./ Dar când furtuna începu să bată/ Am fumat toate țigările de peste zi./ Prin ochelarii ei de soare se vedea/ Cum se scufundă-n larg vapoare./ Cineva îmi făcu semn: nu se poate/ Altcineva îmi spuse: totul se poate./ (...) Când poloneza ochii albaștri-i închise/ Eu nu mai eram. Plângea atât de ușor.” (Frumoasa poloneză)
În majoritatea poemelor sale, întâmplările diverse, care trecătorului simplu îi sunt episoade de normalitate socială, poetului Vasile Petre Fati i se dezvăluie ca elemente tulburătoare, neliniști care resuscitează conștiințe. În jurul poetului, toate obiectele au un sens, un rol în trecerea lui însingurată prin lume, mai ales în așteptarea morții care îl tensionează vizibil: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluţ de munte,/ El nu mă părăseşte, el nu spune:/ Acum totul s‑a sfîrşit, Petre./ Cu mîna îl ating în somn. În locul acela/ Răsuflarea mea a făcut un mic semn,/ Ceva ca paiul, ca picioruşele de păianjen./ Acum nu-l mai poţi şterge./ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui peşte./ Doar sus e un tablou cu cîini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Cînd moartea va veni la mine cu-o mică oglinjoară/ Şi-mi va spune: priveşte-te, Petre“ (Peretele alb).
Surprins sau nu de cele care s-au oglindit înainte de plecarea sa definitivă, tulburat în fața bănuitului, dar necunoscutului moment al trecerii dincolo de pragul lumii maculate, noi nu putem decât să bănuim ce i-ar fi putut răspunde morții: să mergem, sunt doar un poet!
