Powered By Blogger

vineri, 29 iunie 2018

Cu brațele întinse trag cerul mai aproape

M-am săturat de orașul acesta
care a învățat să încolțească în răni
de foști soldați muribunzi,
din trupuri de sirene eșuate pe maluri
în lipsa viselor, cândva păzite de fluturi.
Blestemul uitării perfuzat în tăcere
vă închide ochiul orb și uscat
care a uitat ce înseamnă lacrima;
ați fost martori la agonia Aurorei,
la funeraliile ultimelor ei nopți
ucise de voi în catacombele orașului,
în abatorul de iluzii și umbre.

Cui îi mai pasă astăzi de clopotarul cetății?!

Lăsați-mă să ies pe poarta aceasta îngustă
pe unde au intrat demonii nepăsării
chemați de voi, înapoi, acasă!
Lăsați-mă să-mi exersez pasul pe urmele copiilor,
spre albumul cu amintiri despre nunțile cerbilor,
mirosul de pâine coaptă de pe soba copilăriei,
praful străzilor care îmi închidea orice rană
când ridicam brațele să-mi trag cerul mai aproape.
Lăsați-mă să-mi desenez zilele pe muguri de cireș,
pe trup de magnolii, pe maci tăcuți și iasomie crudă,
s-adorm într-un hamac din umbre împletite
legat de două gări, ruine biciuite;
să desenez pe șine drum nou
doar când e lună plină
și-atunci când plouă
doar la ferestre sparte
să nu-mi găsească nimeni nicio vină!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Claude Monet - Train tracks at the
Saint Lazare Station

sâmbătă, 23 iunie 2018

Diminețile poetului sau de ce nu mor florile

La anticariatul din colțul străzii
am regăsit într-un calendar vechi
ultimele zile ale câinelui
care nu a știut niciodată
să fugă sau să muște
din întunericul cu brațele lungi
de tăceri tăioase și neliniști scoase din răni.

Atunci am lăcrimat pentru prima dată
peste fotografia mea cu urme de canini
de lapte și însângerați.
Tinerețea aceea rănită de colții frustrărilor
o resimt în fiecare an cum arde
în flăcările lumânărilor aprinse
pe un tort în culori de toamnă
pe care scrie cu litere mici, ruginite:
,,Florile acestea cu perfuzii în petale
vor reveni la fereastra ta
când vei învăța să muști
din diminețile netrăite de nimeni,
acum doar o pradă inutilă
pentru ochii tăi orbi!"

Ieri, în fața anticariatului din colțul străzii,
mestecând cu lăcomie
prima dimineață din geneza lumii
două voci s-au scuturat de tăcere:
,,Bună dimineața, poetule!"

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

collegecrosse.com

duminică, 10 iunie 2018

Plăcerea unui destin saltimbanc

Poștașul a venit prea repede
Cu durerea-nflorită sub braț.
Cine să trimită, oare, pachete cu temeri,
Neașteptate stări și muguri de uimire
Fără confirmare de primire?

Cum poți refuza tăcerea,
Plăcerea unui destin saltimbanc
De a face jonglerii cu iluzii,
Confuzii, zâmbete și doruri?
Poștașul a venit prea repede
Cu tăcerea înflorită-n pachet!

Dincolo de storuri, într-un decor banal
E doar plăcerea unui destin încruntat,
Perfuzat în trupul unei nopți prea rănite
Și-n versuri scrise pe un pat de spital.

09-10 iunie 2018
Gabriel Dragnea
(pe patul Secției de Chirurgie a Spitalului Sf. Pantelimon din București)

                      digitaldealer.com

duminică, 3 iunie 2018

Vise despre zboruri înainte de a deveni fluturi

         După o pauză destul de mare au reapărut micropoemele scrise în spiritul haiku-ului. Asta datorită reîntâlnirii mele cu haijinul Șerban Codrin. Nu prea am avut timpul necesar pentru a mă apleca mai atent asupra acestui tip de poezie clasică japoneză dar, de astăzi, fiind însoțit de câteva dintre tainele acestei scriituri (din cartea "Stâlpi de felinar" a autorului mai sus menționat) voi încerca să pătrund în profunzimile acestei construcții poetice. Gândurile acestea prezente în următoarele versuri sunt vise despre zboruri înainte de a deveni fluturi.

Trup bolnav și trist
Semne de bătrânețe -
Un cal alb pe drum
*
Un copil născut
În casa tot mai veche -
Ploaie cu soare
*
Doar o scrisoare -
Pe sub ușă doar vântul
Sparge tăcerea
*
Stelele nopții
La porțile cerului -
Părinți și bunici
*
Toacă și clopot
Peste duminici mute -
Strigăte spre cer
*
Primăveri și prunci -
Poemul lui Dumnezeu
Sculptat pe fluturi

Gabriel Dragnea

4.bp.blogspot.com

vineri, 1 iunie 2018

O nouă viață

         Mama mă strigă Teo, iar tata, încă, îmi spune Biluţă deoarece, înainte de a mă naşte, când îmi căutam locul să stau cât mai comod împingeam cu capul în burtica mamei, iar tata m-a văzut şi mi-a spus aşa: Biluţă.
         De fapt, eu sunt Tudor-Florin, am 4 luni şi pot să mă declar un copil norocos şi fericit cu părinţii mei. Norocos pentru că am reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să pot cunoaşte aceasta lume plină de curiozităţi pentru mine. Eram foarte aproape de a rata această şansă de viaţă cu şapte luni şi jumătate înainte de a vedea lumina zilei.

Cu Salvarea la spital

        La o lună şi jumătate de sarcină, părinţii mei au trecut prin nişte clipe dramatice, pline de tensiune. În urma unei hemoragii puternice mama a ajuns la spital, cu sirena Salvării pornită.
Tot drumul tati a ţinut-o de mână pe mami, amândoi cu ochii în lacrimi. În acea seara târzie credeau că m-au pierdut.
         
 Abia a doua zi de dimineaţă au aflat că încă sunt speranţe de viaţă pentru mine. Şi, totuşi a fost un moment trist pentru amândoi, pentru că au mai aflat că, timp de o lună şi jumătate, acolo, în burtica mamei eu nu fusesem singur. Avusesem un frăţior sau o surioară pe care, în acea seară, îl/o pierdusem. Din acel moment şi mami şi tati şi-au pus toate speranţele în mine. Mami a rămas acasă în concediu medical şi apoi maternal, ca să aibă mai mare grijă de mine.

Sunt centrul atenției

       În fiecare seară auzeam cântece, muzică liniştitoare, glasurile lor calde şi simţeam mângâierile mamei pe burtica ei, care, cu fiecare săptămână devenea tot mai mare şi mai frumoasă.
          Acum, când mă uit în ochii lor văd că nu mai este loc de lacrimi de tristeţe ci, doar pentru bucurie, dragoste, speranţă. Doar pentru mine.
          Cu fiecare zi care trece văd că pot să fac câte ceva nou şi interesant. Pot să mă întorc singur pe burtică, ceea ce îmi place foarte mult, mai ales când dorm; apuc mici jucărioare cu mâinile, dar mă plictisesc repede de ele şi le arunc imediat. Îmi place foarte mult să fiu băgat în seamă, să fiu în centrul atenţiei, mângâiat şi alintat. Nu vreau să stau singur nici măcar o clipă. M-am obişnuit să fie mereu cineva lângă mine şi să îmi vorbească şi să-mi zâmbească. Aşa am început să scot sunete noi, care pe părinţii mei îi amuză. Oare înţeleg ei ce spun eu acolo? Nu cred.

Ce bine e să fii iubit!

          Am prins slăbiciunea lui mami şi lui tati de a mă lua în braţe imediat ce încep să plâng. Asta e! Sunt şi eu curios şi vreau să văd totul în jur. Măcar până adorm.
Băiţa zilnică este minunată. Dacă m-ar lăsa mai mult în apă nu m-aş supăra deloc. În acelaşi timp dau din mâini şi din picioare, împrăştii apă peste tot în jur, iar mami şi tati râd. Înseamnă că le place şi lor. Cu toate astea ei spun că sunt un băieţel cuminte. Şi ei iar mă iau în braţe şi mă alintă zâmbindu-mi mereu. De aceea sunt un băieţel norocos și fericit.

Gabriel Dragnea
(material apărut în decembrie 2008, în nr. 12 al Revistei Mami. Pentru că revista era adresată mămicilor, textul a fost publicat sub semnătura soției mele, Marinela).
Materialul este redactat sub forma unei scrisori, oglindire imaginară a gândurilor fiului nostru, Tudor, la câteva luni după nașterea lui.