Powered By Blogger

duminică, 28 august 2016

Tainele şi jocul vieții în trei versuri

Cât de lungă poate fi o zi de duminică într-o săptămână grăbită din calendarul vieții omului? Călcăm repede, teleghidați peste aceleaşi trotuare fără să ne privim pasul, nemăsurându-i ritmul. Aşa pierdem zâmbetele trecătorilor, răsăritul zilnic şi misterios al soarelui, rătăcindu-ne în fiecare zi privirile în acelaşi praf al inerției care ne închide pleoapele. Sper să fie o duminică lungă pentru ochiul şi sufletul care refuză amorțeala şi pierderea clipei.

căldură şi ger -
pătura pământului
zăpezi peste câmp
*
fluturi în stomac -
dragostea îți dă aripi
nbclosangeles.com
şi zbor cu îngeri
*
anotimpuri în contrast -
decembrie în trupuri
şi vară pe străzi
*
adieri şi zbor
prin grădini şi în suflet -
doi fluturi în păr
favim.com
*
rugină şi dor
sub ploile de vară -
copac părăsit
*
cu gândul la zbor
doar aripi desenate -
o veveriță
*
în prag de război
se regândeşte pacea -
out4awalk.com
doi porumbei albi
*
zile fără ploi
peste câmpii uitate -
lacrimi pe obraz
*
nou gând de pace -
doi porumbei pe umăr
de copil zâmbind
*
câmpii secate -
din soarele torid doar
lacrimi de îngeri
Adăugați o legendă
*
tablou cu oameni -
sărutul tălpilor reci
pe cărări spre cer
*

Gabriel Dragnea

joi, 11 august 2016

Panait Istrati - 132 de ani de zbucium, frământări şi indiferență

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

De la naşterea sa, astăzi se împlinesc 132 de ani (51 de ani de zbucium, tulburătoare trăiri şi decizii, nemulțumiri, regrete şi 81 de ani de indiferență şi uitare a omului şi a operei sale.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii
acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”
Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.
Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă
felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

Bibliografie:

1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;

din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”

duminică, 7 august 2016

Tăcere în grădinile verii - micropoeme în spirit haiku

Privind la florile bine îngrijite dintr-o mică grădină ascunsă între blocuri, grădină parcă decupată din Paradisul accesibil, gândurile m-au purtat înapoi în anii copilăriei. Serile răcoroase sub bolta viței de vie, lângă flori multicolore de "Regina Nopții" şi singurele glasuri, ale broaştelor care se îngânau reciproc, ca într-un joc nocturn în care nicio altă vietate nu este invitată, toate acestea sunt piese dintr-un tablou de vară, încă viu, cu mine, despre mine. Şi, încă o dată, mă detaşez de toate şi mă refugiez în versuri.

conspirație -
în grădinile verii
toți merii tăcuți
*
webforcluj.ro
neauzită
voce la fereastra ta -
gura leului
*
mândri şi tăcuți
la marginea drumului -
sub cer plopii drepți
*
cercei cu rubin -
bijuterii de vară
cireşe în mâini
*
zenivers.ro
fără teamă doar
culori şi armonie -
gura leului
*
mii de stele vii -
doar nasturi de lumină
pe cămăşi de cer
*
expresul.ro
basm în grădină -
sub cerul cu stele doar
regina nopții
*

Gabriel Dragnea

miercuri, 3 august 2016

Veronica Micle - un destin tragic

În primul episod al acestor mici evocări am vorbit despre pictorul Ştefan Luchian. Astăzi, la ceas comemorativ se cuvine să ne aducem aminte de cea care, alături de Mihai Eminescu a construit imaginea celui mai popular cuplu din istoria literaturii române: Veronica Micle.


"M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”, poezia ” (M-am gândit,1883).


Desele perioade de apropiere şi despărțire, dragoste intensă şi gelozie îşi pun amprenta foarte vizibil asupra liricii de dragoste eminesciene, mai ales în perioada1874–1877, considerată de anumiți istorici literari „perioada veroniană”.


„De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.” (Mihai Eminescu, 30 august 1876)


Ajungându-i la urechi fel şi fel de zvonuri referitoare la escapadele amoroase ale Veronicăi, Eminescu răbufneşte într-o scrisoare, adânc rănit în suflet: "Dar cred că trebuie să sfîrsim odată că eu sunt un caprit al dumitale, şi nu mai pot rămâne astfel că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit dumneata face din mine? Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe săptămînă si pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale.
Credeam în dumneata, nu mai cred. Cine mă cunoaşte cum m-ai cunoscut d-ta, cine ştie, cum ştii d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decît te-am iubit. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai ştiut s-o joci bine, nu-i vorbă, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine”. 
Şi răspunsul ei nu întârzie să apară, calm, în care îşi justifică preumblările sentimentale ca fiind normale, necesare, de acceptat, o scuză pentru viața ei tulbure şi neîmplinită: "Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferință fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii (...) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat”.

Mult mai târziu, la 28 februarie 1882, Eminescu îi scria o neaşteptată scrisoare de refuz, urmare a insistențelor ei de a rămâne împreună: "Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni lîngă tine şi să nu vreau să viu”.

De-a lungul anilor s-au întâlnit, s-au despărțit, au simțit iubirea în toată profunzimea şi neîmplinirea ei. Tot acest tablou sentimental este înecat în neputință, în regrete, speranță şi capitulare. Înfrângerea în fața destinului au simțit-o amândoi. Un destin care a hotărât într-un mod tragic modul plecării Veronicăi Micle spre lumea necunoscută nouă. Ea se sinucide şi, după 24 de ore de chinuri groaznice îşi dă ultima suflare de viață între zidurile Mănăstirea Văratec, în acelaşi an al morții lui Eminescu, 1889.

"Am plecat făr’ de căință
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta ființă,
Ca să uit al tău amor.

Si plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplarii,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin". (Veronica Micle)

marți, 2 august 2016

Micropoemele unui marți ascuns în rutină

Sunt zile în care zâmbetul nu are puterea de a cuceri suflete şi îmbrățişările nu pot naşte împăcări...Dar, astăzi regăsesc o zi în care nu se nasc răni şi niciun obstacol nu îmi zădărniceşte pasul. Aşa că, am luat poezia în brațe încercând să cuceresc încet şi frumos orele acestui marți timid, ascuns în rutină.

cu capul plecat
certat de soarele viu -
avant-guardians.com
floarea soarelui
*
un blând curcubeu
peste oameni reci şi goi -
zâmbetul cerului
*
vuiete în scoici -
pe țărmuri părăsite
scrisori din mare
*
doar o iubire -
pe scaunul din suflet
sciencefriction.ro
dorul aşteaptă
*
singuratate -
pe câmpiile cu maci
doar un stânjenel
*
vieți irosite -
doar oameni de zăpadă
sub soarele cald
*
Gabriel Dragnea