L-am întâlnit în 2019, într-un interviu pentru televiziune, alături de Nichita Stănescu, amândoi poziționați voit, ca-ntr-o metaforă despre timp, între două ceasuri atârnate pe un perete alb ca o filă de carte, încă
nelocuită de cuvinte. În acel moment personajul căutat era îngerul blond, pe celălalt sacrificându-l involuntar pe altarul amânării. De atunci, am mai revăzut de câteva ori materialul, cândva difuzat pe canalul public TVR3 și, la un moment dat, nu știu de ce, am simțit nevoia de a-l descoperi, de a-l cerceta pe cel care îl zugrăvea pe Nichita atât de frumos în materialul de televiziune din 1970. Așa l-am descoperit pe poetul Ion Drăgănoiu și poezia sa ca o reconstituire în versuri a celor mai frumoase gânduri, trăiri și experiențe ale poetului: „Şi totuşi camera albă trebuie descrisă./ Amănunţit./ Disecată de bisturiul ascuţit al privirii, oprită de-atâtea ori pe/ contra-greutate de porţelan a lămpii nemţeşti atârnând din/ tavan./ Ştii unde eşti?/ Dar de unde să-ncepi?/ Aminteşte-ţi mesele albe de faianţă din sala de disecţie./ Şi trupurile de un galben cenuşiu, ca de banana, întinse pe mese,/ Şi dexteritatea şefului de lucrări, făcând o incizie longitudinală./ Adu-ţi aminte şi fă la fel./ Dar cu sfială./ Aşa cum se face/ o trepanaţie craniană./ Şi nu uita: ceea ce faci nu e o disecţie./ Ci o vivisecţie./ Poate să doară, poate să moară./ Umblă cu grijă printre straturile vii, palpitânde./ E-n ele/ şi viaţă şi moarte./ E chiar/ Fiinţa ta./ Carnea ta de secunde”. (Camera albă).
L-am căutat printre cărți prăfuite din anticariate, printre pagini de reviste literare devenite istorie, printre filele virtuale ale internetului cu
trimiteri la cărți care i-au aparținut cândva, dăruite cu autograf și l-am găsit așteptând un timp al recunoașterii, al regăsirii. L-am citit și i-am simțit frământarea prin care își căuta un loc în care poezia lui să rămână măcar ca semn al trecerii sale prin lume, printre poeți. O „vânătoare” continuă a unei liniști, adesea rătăcită în tranșeele poeziei reprezentată cu succes la vremea aceea, anii 70-80, de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Tomozei, Ana Blandiana sau Marin Sorescu. Uneori influențat de versurile prietenului Nichita, el a continuat să scrie, construindu-și un itinerariu personal dictat de propriul glas liric: „Mănuşa groasă de piele învelind pumnul uşor ridicat./ Şoimul bine dresat înfipt în mănușa groasă de piele./ Capul ascuns în sacul de pânză umbroasă al şoimului./ Iepurele fugind./ De ce se varsă râurile în mare?/ Mănuşa groasă de piele:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Şoimul bine dresat:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Iepurele fugind:/ Pentru că în marea ei umilință, marea// ştie să stea mai jos decât mănuşa groasa de piele, şoimul/ bine dresat, capul ascuns. Pentru că marea stă şi aşteaptă.// Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului” (Scene de vânatoare I).
Chiar dacă Mircea Iorgulescu a remarcat cu o oarecare obiectivitate faptul că în volumul „Starea
provizorie”, „indiferent de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”, cu toate acestea versurile lui Ion Drăgănoiu au un suspin propriu, rezervat, descris artistic în imagini echilibrate, menite, parcă a liniști gândul, dar și a-l tulbura deopotrivă: „Zidesc un zid zidarii sub geamul meu./ O casă/ a plecat de sub pământ şi se înalţă./ în clepsidra oaselor măduva nu vrea să curgă,/ măduva încă nu curge în vase lungi de faianţă./ doar sângele se aude picurând, în sus, în jos,/ printre secunde. îl simt că simte cum trece prin el/ o secundă:/ Da, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Nu, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Am bătături în palme şi în gând/ văzând cum zidurile nu se-opresc să crească/ şi cum pădurea ce-o vedeam la geam/ e retezată-n două de securea zidului./ Nu ştiam de ce zidarii stau pe dinăuntru când ridic-o casă./ Nisipul asemeni sunt zidarii./ Ei se închid/ în osul ce vibrează, în roşul casei ce-o visează./ Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,/ o clepsidră frumoasă, o magazie de zid./ Doar vârfurile brazilor se văd lucind de la fereastra mea,/ unde hârleţul de argint l-am pus să se zbicească” (Starea provizorie).
Indiferent de ceea ce se va scrie și analiza pe marginea poeziei lui Ion Drăgănoiu, pentru mine, întâlnirea cu poezia lui a fost un nou prilej pentru o altfel de respirație poetică. Chiar dacă ne-a părăsit pentru totdeauna în urmă cu 17 ani, i-am căutat urmele pe Șos. Mihai Bravu, Nr. 290. La prima scară a blocului 4 nu a mai rămas decât o placă memorială care ne amintește că, odată, a trăit și creat discret, dar neliniștit un poet printre oameni.
un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud.
