Așteptările mele, fulgi de cenușă

...și norii aceia se scurgeau lent

spre diminețile mocnind în brațele nopții,

ca lacrimile și sudoarea pe fruntea inorogului.

Sunt prea mulți oameni de îngrijit,

brațe, inimi, conștiințe, priviri și tăceri perfuzate...

Vindecați, oameni își răneau din nou trupul

numai să li se atingă iarăși brațele, inimile,

conștiințele cu florile de lotus

culese de pe trupul inorogului obosit.

...și norii aceia, trepte de spumă,

pe ritmul unei necunoscute suite de Bach

coborau zilnic până aproape de glezne.

Doar atunci așteptările mele deveneau fulgi de cenușă

într-un anotimp căruia nu-i voi putea da niciodată

un nume.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

fatherkevinestabrook.blogspot.com

 

Secunde împrăștiate

În această dimineață

ceasul ruginit de pe noptiera prea veche

îmi împărtășea din secundele lui

auzindu-le zbătându-se ca o inimă bolnavă

dincolo de cadranul de sticlă crăpată

din pricina recentei mele neputințe.

Pe umărul dimineților mele

un singur înger care refuză să-mi vorbească

retrăiește în fiecare noapte 

toate eșecurile și accidentele mele de om simplu,

cu gândurile copilăriei cusute pe zmee.

El este trimisul îngerilor aflați incognito prin baruri

împlinind în taină recensământul neputincioșilor

care vor fi trecuți în calendare 

cu numele lor tatuate pe șerpi.

Afară se aude toaca, 

un beat care sună a disperare

într-o lume a orbilor.

Nu pot decât să tac.

În grădina de sub fereastră,

într-o conservă plină cu furnici,

ceasul meu își strânge de pe jos

secundele împrăștiate.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

livinglifeinmystyle.wordpress.com

 

 

Nu sunt singur

  Când a deschis ochii era întins pe alge

și privea cerul la apus ca o poartă închisă.

Un clovn înlăcrimat alerga fără nicio grimasă,

cu tăcerile pe umăr ca-ntr-o probă de rezistență

în fața nopții, a frigului, a singurătății.

Un pescăruș mort, lovit de valuri

brusc îi reaminti clovnului că și soldații mai mor,

vii doar în cărțile unei istorii tot mai necunoscute

care le uită numele repede.

Clovnul se tot îndepărta ca un ultim vis cu zâmbet.

Celălalt, privind ființa devenită o siluetă neclară

a unei enigme tot mai tulburătoare

începu să îi caute urmele adânci ale pașilor

și să le umple cu fluturi.

 

Privindu-mă cum caut urme de pași în întuneric

încep să număr ultimii fluturi fosforescenți

adunați din cele mai frumoase poezii ale lumii.

Doar mâine seară mai pot alerga cu tăcerile pe umăr

ca-ntr-o scenă de film care a rulat până azi neîntrerupt,

peliculă în care sunt și martor și actor și destin.

De mâine voi începe să sculptez îngeri în pragul casei

ca să arăt lumii că nu sunt singur.

 

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

„După această virgulă”

 

dbarlow.wordpress.com

 

„Mă mai cunoașteți cumva?”

             Fie că vorbim despre civilizații sau cărți, despre orașe sau melodii, chipuri, cetăți sau fluturi putem remarca, nu foarte atent, că există un destin care plasează totul între granițele existențelor discutabile. Adică, lumea aceasta vie și, totuși, absentă, zgomotoasă și, în același timp, tăcută, o lume cu privirile rareori spre cer, adeseori împăienjenite de neputința de a se desprinde de ceea

ce este tot mai strălucitor, dar trecător și, în fond, inutil. Aici, în lumea aceasta ghidată, în genere, doar de nevoile imediate, stimulată să reacționeze în spiritul consumerist facil, învățată să îngurgiteze fără a mesteca atent ce i se dă, creatorul de frumos, artistul, nu este decât un rătăcit printre umbre, un verde pășind încet pe alei frecventate de nonculori care își întorc privirile pentru a se mira de prezența lui într-o lume cu alte nevoi, gânduri, fapte și aspirații. Și, la scurt timp, după ce verdele dispare din peisajul monocrom, uitarea se așterne pe urmele pasului, odinioară viu și frumos.

            Întâmplător, am fost prins în jocul destinului care m-a pus față în față cu volumul de poezii „Flaut pentru o frumoasă”. Atunci, parcă încercând să-i răspund la întrebarea „Mă mai cunoașteți cumva?” am început să caut mai multe informații și date biografice despre el. Și-atunci el mi-a răspuns: „Sunt Ion Apostol Popescu/ Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.  Născut la 6 martie 1920, în satul Scăueni al județului Vâlcea, poetul, folcloristul și criticul literar Ion Apostol Popescu este absolvent al Facultății de Litere si Filosofie din Sibiu (1943-1945) şi Cluj (1945-1947), profesor de liceu la Gherla (1947-1963), ulterior devenind cadru didactic la Facultatea de Filologie din Târgu Mureş. Devine doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1970) cu teza Ion Pop-Reteganul.
            Debutează cu folclor în „Izvoraşul” (1935), iar editorial cu notele sale despre „Literatura ardeleană nouă” (1945), primul lui volum de poezii fiind „Iubiri” (1968), urmat de „Flaut pentru o frumoasă” (1971), „De vorba cu Marco Polo” (1974) și „Trec printre oameni” (1978). Chiar dacă poezia lui devine publică foarte târziu, tipărindu-și versurile abia la vârsta de 48 de ani, lirica lui Ion Apostol Popescu își face loc în paginile multor reviste culturale naționale, cucerindu-le spațiul cu poeme-mărturisire,  devenind astfel un loc al confesiunii directe. Mărturie stau și astăzi, iată, versurile sale care îndeamnă la o relectură, în numele acelei iubiri, care deși este cunoscută de la începuturile lumii, ea este diferită și nouă pentru cel ales să-i descopere sensurile, emoția și lacrima: „Nicicând nu te-am iubit, frumoaso, mai altfel/ Ca-n ceasul amintirii cu toamne devastate;/ Prin trup îți lunecau păduri incendiate/ În care căutai un vis sau un inel.// Prin oase ne treceau lichidele lumini/ Și-atunci aș fi voit din palmele-ți de var/ Să mușc ca dintr-un fruct mirific și stelar, -/ Părându-ne într-una mai singuri, mai străini.// Aș fi-ncercat să-ți caut un simbol/ În păsările lunii, și-am vrut să ți le-adun./ Vechi ferigi de-așteptare crescură-apoi nebun/ În sufletu-mi însingurat și gol.” (Evocări târzii). 

            La această oră, a scrierii acestor note, mă refer strict la poemele cuprinse în volumul „Flaut pentru o frumoasă”, apărut în 1971 la Editura Cartea Românească și îmi este greu să mă opresc la anumite versuri, că altele mă iscodesc și mă îmbrățișează, cerând, parcă, o revenire în pagini de revistă sau într-un volum nou care să amintească tuturora că poezia lui Ion Apostol Popescu este mult prea vie și nu merită să fie lăsată în praf atât de devreme: „Ca-ntr-o caldă odaie atunci ne-am văzut/ În inima ta ne-ncepută și clară./ Din ea am privit mereu neștiut/ La timpul din noi și din plopii de-afară// Ce forme frumoase în inima ta/ Nervurile-acelei toamne-și lăsară!/ Prin noi, undeva, un istm lâncezea/ Și foșnete-n galben ne inundară.// Prin fine ferestre din inima ta/ Intrase-o lumină plăcută și plană/ și-ntr-una spre tine festiv arăta/ Cireșul din poartă aprins ca o rană.// Ci toamna de-acum își mângâie-n brazi/ Conturul pe care prin noi și-l căta./ Numai eu mă mai caut și azi/ Ca-ntr-o albă odaie în inima ta!” (Ceas liric).

            Completând parțial activitatea literar-publicistică a lui Ion Apostol Popescu trebuie să amintim lucrări precum „Ion Pop Reteganul: viața și activitatea”, „Basme armenești din Transilvania”, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula”, „Studii de folclor și artă populară” sau „Orații de nuntă”. Deoarece am amintit de Nicula trebuie să precizez că poetul Apostol Popescu a fost înmormântat în apropierea Mănăstirii Nicula, la vârsta de numai 64 de ani, avându-l alături pe binecunoscutul poet religios Ioan Alexandru.

Și, pentru că este unul dintre poeții care merită să fie lăsat să își prezinte versurile într-una dintre vitrinele prezentului continuu, îl voi întreba mereu: Cine ești dumneata, domnule Ion Apostol Popescu? Și, dorind să îmi sculptez tot mai adânc în memorie o certitudine, îl voi asculta cu mare atenție și emoție de fiecare dată când îmi va spune că este „Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.

 

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud (nov-dec 2020)

 

 

 

 

 

 

 

 

O veche aromă: cartea la nisip

               S-a tot discutat în ultimii ani despre soarta cărților tipărite și, mulți dintre cei intervievați au considerat că ele nu vor dispărea prea curând. Unii argumentau, la modul olfactiv, că nu pot concepe o lectură fără a simți mirosul hârtiei, fie ea veche, dintr-un raft de anticariat sau hârtie proaspăt tipărită, preludiul unei noi plimbări printre întrebări și răspunsuri. Alții, din dorința de a se desfășura într-un spațiu cât mai puțin aglomerat de piese de mobilier au îmbrățișat tendințele moderne impuse de mereu noile tehnologii, citind, așadar, cărți în variantă electronică. Până la urmă, fie ea carte mirosind a tipografie, lemn, cerneală sau plastic încins - în cazul tabletelor sau telefoanelor smart - intenția de a cunoaște lumi noi, diverse puncte de vedere, imagini și tipologii umane recognoscibile la tot pasul este lăudabilă.   

            Multă vreme respingeam imaginea oricărei persoane care îmbrățișa o lectură simplă a cărților cu mesaj-mărturisire, la nivelul de „hai să-ți spun ce mi s-a întâmplat ieri seară, cu tipul întâlnit în metrou”, în genul cărților Sandrei Brown, Danielle Steel sau Nora Roberts. Dar, observând atitudinea publică, reacțiile pline de suficiență ale multora dintre tinerii generațiilor care astăzi se prăbușesc prea ușor în încercarea de a trece obstacole precum bacalaureatul, am ajuns să am o senzație de plăcere

rezervată privindu-i pe aceia care citesc orice și oriunde. Îmi spun că, poate, totuși, mai avem o șansă în lupta dusă cu nepăsarea care alungă emoția, indiferența care corodează sufletul și ignoranța care amputează cele mai bune intenții. Așadar, zâmbesc în fața cărții citite în metrou, răsfoită în tramvai sau sub soarele arzător. 

            Da, de fapt aici am vrut să ajung! Intenția de a scrie despre cărțile care se citesc pe plajă, la malul mării, sub soare, protejați de diversele loțiuni împotriva arsurilor solare am avut-o încă de anul trecut. Nu mai știu care motive, mai mult sau mai puțin obiective, m-au împiedicat să scriu despre acest subiect, cert este că am pierdut un tren. Și, cum în calendar anotimpurile se invită unele pe altele, anul acesta am fost din nou martorul celor care au preferat să se refugieze printre file de carte, fie ele polițiste, de dragoste, medicale, biografice, motivaționale sau beletristică. Astfel că, pe parcursul celor șase zile petrecute pe plaja Stațiunii 2 Mai am remarcat citindu-se „Dune”, a lui Frank Herbert, o carte de referință pentru iubitorii de literatură science-fiction, o remarcabilă creație a lui John Grisham, „Firma”, un real succes, atât editorial, cât și cinematografic. Pe un alt palier se află cartea „Pacienta tăcută”, semnată Alex Michaelides, dovadă că oamenii încă vor să fie ținuți într-un oarecare suspans, fie că vorbim de cărți polițiste, fie că ne raportămla cărți scrise în nota thriller-ului psihologic. Și, pentru că aminteam mai devreme de cărți biografice, am întâlnit un bărbat aflat în jurul vârstei de 50 de ani, pasionat de sportul alb, care citea biografia lui Andre Agasi. Iată, deci, un exemplu de diversitate socială și culturală. În rest, cărți-reper, lucrări care nu dau răspunsuri directe, ci te îndeamnă să îți pui întrebări corespunzătoare pentru o mai bună înțelegere a lumii, a sinelui raportat la ea: „Pe drum” de  Jack Kerouak, „Cele trei fiice ale Evei” de Elif Shafak, „Băieții și alte povestiri” de Mario Vargas Llosa sau

„Contraviața” a lui Philip Roth. Surpriza plăcută a acestui experiment a fost prezența discretă, pe un șezlong, a cărții „Doamna cu ochelari negri” a scriitoarei Sidonia Drăgușanu, editat inițial în 1974 de Cartea Românească, volum de nuvele reeditat în 2017 de Hyperliteratura. Și, pentru că nu puteau lipsi și preferințele copiilor, chiar am fost atent la preocupările lor și m-am bucurat să observ în vecinătatea noastră două surori, una dintre ele citind cartea Luminiței Cuna, „Desculță în Amazon”, volum care cuprinde experienţe şi poveşti trăite chiar de autoare în jungla amazoniană. Alți copii au ieșit plăcut în evidență, fiind concentrați pe unele dintre cele mai căutate și apreciate cărți ale momentului, „Pipi Șosețica” de Astrid Lindgren și „Marele uriaș prietenos” de Roald Dahl. Deși nu sunt un fan al al literaturii motivaționale, trebuie să recunosc că, documentându-mă referitor la această carte, m-au atras, atât descrierea lucrării, cât și activitatea autorului, urmărită de sute de mii de oameni: „12 regului de viață” semnată de psihologul canadian Jordan B Peterson.Despre această carte, însuși autorul spunea astfel:

„A durat mult până am gasit titlul: 12 Reguli de viață: un antidot la haosul din jurul nostru. Acesta sugerează clar faptul că oamenii au nevoie de principii ordonatoare, pentru a evita instaurarea haosului. Avem nevoie de reguli, standarde, valori - și luați singuri, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Dacă am trăi cum se cuvine, am fi capabili să tolerăm povara conștiinței de sine. Dacă am trăi cum se cuvine, am reuși să ne asumăm propria fragilitate și mortalitate, fără să ne simțim ca niște victime nevinovate, fără să cădem în starea de invidie sau să ajungem, mai apoi, la dorința de răzbunare și distrugere.”             

            Acum, sincer, citind cele spuse de Jordan B Peterson, mă îndeamnă să cred că toate aceste consecințe descrise mai sus pot fi modificate și prin intermediul lecturii ca rutină zilnică, în defavoarea producțiilor media de prost gust, generatoare de mediocritate. Într-adevăr, peisajul societății per ansamblu este unul discutabil, regretabil, dar unul reparabil. Iar șansa pentru o rectificare corectă, justă stă în mâna celui care știe, care vrea, care cunoaște, care citește. Și pentru că, în ultimii ani, tot vorbim despre construcții și reconstrucții, fie ele la propriu, într-un șantier sau la nivel spiritual, despre reamenajări sau reabilitări, îmi place să cred și vreau să cred că cine citește, zidește!

 

       material semnat de Gabriel Dragnea, apărut în numărul dublu al Revistei SUD, sept.-oct. 2020

 

 

 

 

 

 

 

 

„Despre oameni și ziduri” în valea Bolintinului sau manifest pentru recuperarea identitară a Sudului

 

           Când am încheiat anul cultural 2019, ne propusesem ca anul care urmează, acest 2020 bolnav pe care îl traversăm cu toții, să fie unul plin de evenimente editoriale, cu întâlniri literare și colaborări dintre acelea care să evidențieze talente noi, ambiții rătăcite, noi respirări poetice. Din păcate, a trebuit să trecem - și pasul continuă - prin această formă nouă de existență, cu restricții diverse și pe termen lung. Din luna martie și până spre luna august a trebuit să ne reconfigurăm proiectele, să ne aliniem gândurile dictate ferm de alte ordine, de alte legi decât cele ale voinței noastre. A trebuit să așteptăm aproximativ o jumătate de an pentru a ne putea întâlni din nou într-un mod organizat, dar, totuși restricționat.

           Astfel că, într-o zi de sâmbătă, 5 august, profitând de primul semn că ne putem deschide ușile, am făcut-o cu nerăbdare, emoție și mare bucurie. Și, atât cât ne-a permis legea, într-o zi călduroasă, parcă în ton cu dorința noastră de a ne reîntâlni, ne-am strâns în centrul orașului Bolintin Vale pentru un deosebit maraton de evenimente. Întâmpinați de însuși primarul orașului dl. Daniel Trăistaru, domnia sa a ținut să mulțumească celor care au binevoit să ia parte la prezentarea celor mai însemnate locuri care fac cinste orașului și locuitorilor ei. Pentru început, conduși de gazda locului, Vasile Grigore (redactorul-șef al revistei Sud), secondat de energicul Ștefan Crudu (secretarul de redacție al revistei Sud) am mers la pas prin centrul Bolintinului pentru a cunoaște cele mai reprezentative construcții sau locuri, din punct de vedere cultural și istoric. Astfel că, itinerariul nostru a început vizitând

unul dintre cele mai importante puncte de reper, nu doar din Bolintin, ci din întreaga regiune a județului Giurgiu și anume mormântul scriitorului Dimitrie Bolintineanu. De aici, am traversat strada, în imediata apropiere, unde însuși primarul Bolintinului, dl. Daniel Trăistaru ne-a introdus în istoria actualei clădiri a primăriei orașului, construcție care a aparținut cu ceva vreme în urmă instituției prefecturii. Nu departe de aici, cât să poți recita un poem din două strofe, am găsit în imediata apropiere o casă veche care a găzduit în ultima vreme activități notariale. Dar, cu zeci de ani în urmă, casa a fost spațiul funcționarilor publici care activau în domeniul poștei. Interesant este că această clădire păstrează și azi urme cromatice și modele autentice din perioada construcției. La o distanță de nici douăzeci de metri, în spatele bisericii, am mers cu toții la monumentul eroilor, un loc care se regăsește și astăzi în amintirile școlare și adolescentine ale multora dintre cetățenii Bolintinului. De aici, trecând prin fața sediului Asociației pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu, am ajuns în pas de plimbare lejeră în curtea școlii vechi despre care am tot vorbit în ultimele numere ale revistei Sud, un loc care începând de anul viitor va fi sediul unui centru multicultural regional. Despre decizia de a restaura școala și începuturile restaurării ei a vorbit chiar primarul orașului, dl. Daniel Trăistaru, care a urmărit permanent și s-a implicat personal în proiectul de reabilitare a clădirii, un spațiu care a oferit educație pentru zeci de generații de elevi, astăzi bunici cu amintirile intacte, dar și cu lacrimi în ochi privind șansa care se oferă acestei clădiri care devenise o ruină în urma unei indiferențe a autorităților locale, ignoranță și nepăsare care s-au propagat timp de 30 de ani. Despre valoarea istorică a acestei clădiri, despre importanța patrimoniului local sau regional a vorbit Ștefan Apopei, şeful Direcţiei pentru Cultură Teleorman.                     Momentul dedicat monumentelor bolintinene a continuat în sala polivalentă din apropierea Liceului Dimitrie Bolintineanu unde dna Ștefania Dinu, director adjunct al Muzeului Național Cotroceni a declarat următoarele: „Tema este deosebit de interesantă atunci când vorbim despre monumente, o temă întotdeauna actuală și, pentru că am crescut pe lângă ele, eu și ceilalți bolintineni, cu siguranță că nu ne putem închipui Bolintinul fără aceste monumente. Fie că acestea sunt monumente foarte importante sau unele dintre ele mai modeste ele reprezintă memoria unei comunități. Ele ne arată de unde am venit și încotro ne ducem. De aceea, noi trebuie să avem grijă de ele, să le conservăm, să le restaurăm, să le valorificăm și să le promovăm. Iar acest lucru deja se întâmplă cu monumentele bolintinene și, din punct de vedere al valorificării, acest lucru se face prin cărțile editate de Asociația Bolintineanu care, la rândul lor sunt promovate în revista Sud”. Momentul final pentru această

primă parte din manifestarea culturală dedicată monumentelor, construcțiilor devenite în timp obiecte de patrimoniu local și regional i-a aparținut dlui George Apostoiu, diplomat de carieră cu o impresionantă activitate de peste 40 de ani în care s-a dedicat cu seriozitate și real patriotism (să nu ne fie rușine să menționăm termenul!!!) intereselor țării. Cel care a fost desemnat în anul 2018 cetățean de onoare al Bolintinului a declarat: „Cu toții am asistat la o lecție de civism, de civilizație, care a fost, nu neapărat improvizată, dar neapărat necesară pentru a cunoaște orașul Bolintin Vale mai bine. Nu știu să se mai fi vorbit despre monumente în această sală, dar astăzi, pentru prima oară s-a vorbit competent și cu foarte mare cinstire despre  această bogăție pe care o are Bolintinul din Vale. Aveți o școală care urmează în câteva luni sau într-un an să își recapete înfățișarea de altădată. Aveți fosta prefectură, poșta veche, clădiri cu o valoare monumentală regională care înnobilează centrul orașului. Ar mai fi fost cazul, dacă ar fi fost vremurile mai potrivite, să vedem, măcar din afară câteva dintre casele negustorești care sunt realmente de patrimoniu. Într-una dintre acestea, când eram elevi la Bolintin, am avut posibilitatea să stau, pentru că era destinată ca internat este Casa Manolachi pe care ar fi bine să o vedem într-o altă înfățișare. Toate aceste modificări pe care este greu să le vedem în fiecare zi, să le evaluăm în fiecare zi, se datorează unei noi energii ale administrației de astăzi a Bolintinului. Nu se poate imagina o intervenție mai fericită pentru trecutul Bolintinului și pentru viitorul bolintinenilor decât să li se redea școala în care au învățat, școala părinților și a bunicilor. Cu toată sinceritatea, pentru această evoluție a orașului să îi mulțumim primarului de astăzi, dl. Daniel Trăistaru. Îl felicit pentru toate inițiativele și sunt convins că va da Bolintinului, într-un viitor cât mai apropiat, o înfățișare nouă și un interes cultural foarte mare pentru  această zonă.” Intervenția d-lui Apostoiu s-a încheiat cu invitația de a veni în fața publicului a primarului Daniel Trăistaru pentru a i se înmâna o plachetă pentru deosebita contribuție la prezervarea și valorificarea patrimoniului cultural. Vizibil încântat de manifestarea culturală în desfășurare și ușor emoționat pentru momentul în care a fost implicat, acesta a mărturisit: „Ceea ce se întâmplă acum, ceea ce au spus astăzi atâția oameni de cultură aici, dar și pe parcursul vizitei monumentelor noastre, cu care ne mândrim, mă obligă ca pe viitor sa veghez la tot ce avem noi mai de preț în Bolintin, din punct de vedere cultural.” După mulțumirile adresate de primarul Daniel Trăistaru tuturor celor prezenți și, mai ales acelora care mențin vie activitatea culturală în Bolintin Vale s-a trecut la următorul moment al zilei, o completare importantă și necesară, de această dată în file de carte, a tuturor celor menționate cu prilejul plimbării printre construcțiile-monument ale Bolintinului. 

            Interesul față de cartea care avea să se lanseze i-a reținut pe cei aproximativ 60 de iubitori de cuvânt sub acoperișul aceleiași săli polivalente, unde a avut loc prezentarea deosebitei lucrări „Despre oameni și ziduri – cronicari ai arealului bolintinean” a istoricului Vasile Grigore, carte apărută la Editura Sud, având un cuvânt înainte semnat de Ioana Ruxandra Fruntelată. În deschiderea acestui eveniment editorial, primul al anului 2020, atât pentru Editura Sud, cât și pentru majoritatea membrilor asociației culturale ACTIB, a reluat cuvântul dl. George Apostoiu: „Vreme de aproape 70 de ani am fost în preajma cărților și, obișnuit cu lectura, citind noua monografie a lui Vasile Grigore pot să vă spun sincer că m-a impresionat. Aveți în momentul de față, prin această monografie, o nouă dimensiune a vieții culturale și intelectuale a Bolintinului, pe care vă rog să o prețuiți cum se cuvine. Această dimensiune este una creativ-științifică. Nu știu câte cărți de valoare științifică au apărut până acum în arealul nostru, dar această carte este realmente una științifică și sper ca mediile academice și universitare să aibă gestul nobil de a sesiza valoarea acestei lucrări.” 

    

            Lucrarea lui Vasile Grigore „Despre oameni și ziduri” evidențiază o muncă foarte complexă, întinsă pe o perioadă destul de mare de timp și, asemenea unui computer tomograf analizează atent și profesionist 47 de sate și comune din arealul bolintinean, cu tot ce este mai reprezentativ pentru acestea. Între copertele cărții se reliefează toate acele monografii care, în timp, deveniseră prietene ale prafului și uitării, monografii redescoperite de Vasile Grigore, Ștefan Crudu și Marian Grigore prin vechi biblioteci publice și private. Luate filă cu filă, redactate din nou și reașezate în această carte care totalizează 1.400 de pagini redescoperim viața, obiceiurile, tradițiile, îndeletnicirile vremii, tot ceea ce înseamnă identitatea unui spațiu. Doar citind această carte și este de ajuns pentru a ne putea da seama ce fel de oameni trăiau odinioară, acel modus vivendi care i-a transformat pe mulți, devenind peste generații repere pentru societate. Cartea „Despre oameni și ziduri” a lui Vasile Grigore poate ajuta la redescoperirea anumitor valori pierdute ale societății de ieri și ne poate inspira azi în abordarea unei atitudini noi față de oameni, față de noi înșine, analizându-ne viața în cetate sub toate aspectele ei care contează cu adevărat. Următorul pe lista celor care au dorit să rostească alocuțiuni despre carte și autor a fost prof. Nicolae Scurtu, istoric literar, bibliolog și jurnalist recunoscut și apreciat atât în spațiile literare, dar și universitare și academice: „Asistăm astăzi la un eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun. Pe lângă monografiile apărute despre orașul Bolintin, datorate școlii vechi, această carte vine să umple un imens gol. Această carte restituie peste 47 de monografii de școli, schițe monografice realizate, în marea lor majoritate, de învățători, de preoți și de luminați ai acestor ținuturi. Aproape toate au fost inițial lucrări de gradul unu, de susținere a gradului I, în învățământul secundar. Munca întreprinsă de domnii Vasile Grigore, Ștefan Crudu, Marian Grigore și de ceilalți colaboratori și binevoitori care au colaborat reprezintă o etapă cu totul și cu totul deosebită. Niciun județ din România sau vreo regiune a țării nu posedă astfel de cărți și, la urma urmei, astfel de instrumente de lucru. De fapt, autorii au reprodus 47 de monografii pe care le-au restituit cu acribie, cu seriozitate în chip științific, le-au adus la zi și reprezintă reactualizarea operei acelor învățători care, în lumea satelor de odinioară aveau un singur gând, acela de a lumina, acela de a instrui, de a trimite lumină în satele noastre. Gestul acestor trei domni amintiți mai devreme este extraordinar. Opera acelor anonimi, până acum, a fost în sfârșit, publicată într-o carte monumentală. Aceasta, pe lângă faptul că posedă o postfață semnată de autorul însuși, Vasile Grigore în care explică, în amănunt, toate problemele privind administrația, cultura și tot ce este istoria, geografia și tot ceea ce ține de arealul acesta bolintinean, cartea beneficiază și de o prefață semnată de o universitară distinsă și foarte deșteaptă care are și rubrică în revista Sud, Ioana Ruxandra Fruntelată, care sintetizează munca acestor domni și, mai ales, relevă noutatea unor astfel de demersuri publicistice. Lucrarea conține numeroase imagini, o iconografie în alb- negru, dar extrem de utila. Iconografia, alături de monografii, alături de postfață, care este un studiu fundamental comprehensiv, complex și la obiect, conține numeroase fotografii care vorbesc despre un trecut greu de recuperat și de aceea sesiunea de astăzi se numește „Bolintin, între modernitate și tradiție.”  Autorii

gândesc de multă vreme această carte care se bazează pe o bibliografie completă și foarte serioasă, așadar aceasta ar trebui să existe în toate bibliotecile universitare din România și în toate bibliotecile județene și academice pentru că reprezintă, de fapt, un imbold pentru alte comunități. Aici, în sudul țării, oamenii și-au redescoperit, în fine, rădăcinile, rădăcini care au fost multă vreme atacate, lovite, autorii continuând acest tip de cercetare istorică rămasă la stadiul din 1940 și aduc contribuțiile cele mai însemnate pentru această zonă a țării. Cartea este un semn de maturitate, de bărbăție și inteligență absolută.” 

            Nu se putea vorbi despre cartea în sine, ca obiect de studiu sau lectură, fără a se sublinia efortul documentării, condiție sine qua non a unei lucrări de o asemenea anvergură. Despre acest aspect a punctat scurt dl. Ștefan Crudu, colaborator la realizarea cărții și secretarul de redacției al revistei Sud: „Documentarea a fost una care m-a copleșit, dar și fascinat deopotrivă. Pentru ca rezultatul să fie cel pe care îl vedeți a trebuit să descoperim urmele acestor oameni prezenți între file, urmele acestor învățători, cum a spus și domnul prof. Scurtu, luminătorii aceștia în vremuri grele, mai ales acelea din timpul războiului. În căutarea de documente și informații am fost neplăcut surprins să aflu că nici măcar fiii acestor învățători sau preoți nu știau de munca părinților lor, de cărțile sau monografiile scrise de ei. Trist, dar adevărat! Nu ne mai miră, mai ales în aceste vremuri!” 

            În această atmosferă destinsă, generată de reîntâlnirea cu cartea și cu prietenii ei, chiar dacă am întâmpinat mici probleme în a ne transmite mesajele din cauza măștilor de protecție obligatorii, lansarea s-a încheiat în ecoul pozitiv, îndemn la continuitate al lui „deci, iată că se poate”.

Finalul i-a aparținut autorului Vasile Grigore, care a ținut să mulțumească tuturora pentru prezență, într-un moment dificil, în care cu toții a trebuit să ne adaptăm în fața unor legi care dictează moduri noi de conviețuire, de atitudine individuală în raport cu societatea. Autorul amplei lucrări „Despre oameni și ziduri – cronicari ai arealului bolintinean”, Vasile Grigore a declarat în finalul manifestării culturale următoarele: „Am venit în fața dumneavoastră astăzi cu o altă carte grea, la propriu, sper că și la figurat, care urmează după cea de anul trecut, "Metamorfozele unei comunități", care a atras atenția lumii științifice și care a fost chiar premiat de Academia Română. Mi-a intrat în obicei să nu mai vorbesc despre o carte a mea din momentul în care am oferit-o publicului cititor. Prefer să ii ascult pe alții pronunțându-se asupra ei. Ceea ce pot sublinia, și țin la asta, este că lucrarea „Despre oameni și ziduri, cronicari ai arealului Bolintinean” este produsul unor cercetări temeinice, al unor interpretări și analize științifice tratate obiectiv și cu profesionalism. Prin urmare, ceea ce ne străduim să facem este o veșnică pomenire - ca să nu li se șteargă amintirea - să nu ne piară simbolurile identitare care ne definesc ca oameni ai locului, ca o comunitate cu rădăcini. Consider că prin acest volum am câștigat încă o bătălie și nu îmi rămâne decât să mulțumesc aliaților noștri, acelora care ne-au acordat sprijinul necesar victoriei: membrilor Asociației pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB), lui Ștefan Crudu, Milicăi Dan, lui, Ciprian Necșuțu, Nicolae Ciubuc și Oana Dobrin, dnei Raluca Tudor pentru editarea lucrării, iar pentru sprijinul acordat organizării

acestui eveniment, Laurei Nicolau, Emiliei Bordieru, dnei Fănuța Dobrin, Arnăutu Răduță. Mulțumesc Consiliului Local și domnului primar Daniel Trăistaru pentru sprijinul permanent acordat acestui proiect, comunității bolintinene, dar și familiei mele, soției Andreea și fiului Dinu, din al căror timp am răpit pentru a putea scrie această carte.” 

            Prin intermediul unui autocar pus la dispoziție de dl Arnăutu Răduță, o parte din noi ne-am deplasat la Conacul Drugănescu, din satul Stoenești, pentru a vizita o deosebită ctitorie brâncovenească, salvată în 2012 de la înstrăinare și indiferență de către Episcopia Giurgiului şi a protoieriei Bolintin, prin grija Preasfinţitului Ambrozie, episcopul Giurgiului. Doar în asemenea condiții am putut descoperi cu toții istoria acestei construcții monumentale, ridicată între anii 1710-1715 de către Gavril Drugănescu, mare vornic de Târgovişte. Aici, într-o atmosferă boierească și în note de chitară, redate frumos de cantautoarea Felicia Popescu, am gustat bucate tradiționale, dar și binecunoscutul pâsat boieresc de Bolintin însoțit de amintiri despre conac, despre foști proprietari, unii conștienți de valoarea istorică, alții de valoarea financiară. Eu, și știu sigur că nu am fost singurul, din acest centru pastoral și cultural am plecat cu gândul reîntoarcerii, pătruns de liniștea locului, de zidurile care vorbesc despre continuitate, despre viața trăită frumos, despre valoarea care înnobilează spații, gânduri și suflete.

 material semnat de Gabriel Dragnea pentru cel mai recent număr al revistei SUD (9-10, sept.- oct. 2020)