Cu doar trei luni înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest poet de numai 31 de ani moare pe 1 februarie 1945 secerat de gloanțe pe podul de pe rîul Hron de la intrarea în localitatea Brezno, Slovacia. El era parte a armatei române de eliberare ocupându-se de aprovizionarea cu hrană și
muniție. Cu trei luni înainte de terminarea războiului a murit nu doar soldatul Ion Șiugariu, ci și poetul, unul apreciat de critica literară a vremii. Da, rândurile acestea sunt un omagiu adus unui om care, deși foarte tânăr, a reușit cu ambiție și talent să se facă remarcat cu texte poetice, articole și cronici literare în reviste precum Familia din Oradea, Lanuri din Mediaș, Afirmarea din Satu Mare, Cronica literară din Baia Mare, Luceafărul sibian, Viața literară, Dacia rediviva, Meșterul Manole sau Revista Fundațiilor Regale, fiind apreciat de personalități ale vremii precum Octav Șuluțiu, Al. Husar, Laurențiu Fulga, Vladimir Streinu, Geo Dumitrescu sau Ovidiu Papadima, amintindu-i, bineînțeles, pe profesorii lui, și anume Mihai Ralea și Tudor Vianu.
Născut pe 6 iunie 1914 în Băița Maramureșului, poetul Ion Șiugariu (pe numele lui real Ion Soreanu) a reușit să publice doar trei cărți, dar de o expresie naturală, vie și ropotitoare. Despre versurile poetului maramureșan, cunoscutul Ovidiu Papadima remarca următoarele: „Poemul nu e conceput plastic, ci creat muzical-contrapunctic. De aceea trebuie luat în totul și savurat în felul clar și cristalin, în care gândul și gestul își răspund, în minunata arhitectură străvezie a întregului. Prin ea
Ion Șiugariu face o mare și îndrăzneață experiență creatoare și dă confraților săi o frumoasă lecție de conștiință artistică de cea mai stringentă actualitate”. Ca o scurtă exemplificare a celor spuse mai sus, iată câteva din versurile poemului Zâmbetul caișilor, din volumul de debut „Trecere prin alba poartă” (1938): „În dimineața asta tânără, a nins peste ogradă,/ Zâmbetul caișilor, ca o rugă de fecioară;/ Și mi-a părut că nu e nimeni astăzi trist, ca o povară/ Și nici un ochi atât de întunecat ca să nu-l vadă” sau „Mușcatele din geamul meu sunt azi bolnave/ De-atâta toamnă sură și singurătate./ În marea ochilor pierduți în gol, mor toate/ Surâsurile albe ca niște epave/ Și ploaia degetelor nu se mai aude,/ Cum lunecă pe gâtul florilor, ușoară./ Ce triste frunzele au început să moară,/ În ramurile de priviri trecute ude!/ În iarna asta plină de uitare,/ Va ninge peste ele versul gol și poate/ Va îngropa în strofe micile mușcate,/ Cum prinzi în fire albe, frunze în ierbare”(Mușcatele).
Citea mult și scria cu speranța într-un altceva care să justifice trăirea lui atât de vibrantă, de pasională, sentimentele lui și ale lumii. Așa au apărut însemnările care aveau să devină „Carnetele unui poet căzut în război”, apărută postum și îngrijită de Laurențiu Fulga, fost Președinte al Uniunii Scriitorilor din România: „Am început să fac însemnări pe margini de regulamente militare. Străbunii mei însemnau pe margini de ceasloave și prin evangheliere. Iată o diferență care trebuie reținută.” Poetul Ion Șiugariu aștepta acel ceva care să justifice armonia lumii cu natura miraculoasă, considerată de poet o frântură de paradis oferit omului pentru a se descoperi și a evolua între parantezele perfecțiunii divine. Aștepta cu nerăbdare terminarea războiului sperând, asemenea lui Panait Istrati, „în ceva mai bun, mai omenesc”: „Vom trăi alături, vom cutreiera lumea, va fi atât de bine! După război
trebuie să urmeze o epocă de libertate, de dreptate socială. Locul nostru este numai într-o astfel de lume”. O lume care, pentru el, nu avea să vină niciodată. Ba, mai mult decât atât, la împlinirea a 70 de ani de la încheierea acestui scurt maraton prin viața trăită cu intensitate, la cele mai înalte cote de bucurie, dar și de amărăciune, în 2015 statul român i-a refuzat poetului nostru onoarea postumă prin care Primăria din Brezno a dorit să comemoreze sacrificiul eroului român pentru eliberarea Slovaciei de sub fasciști, botezând însuși podul morții de pe râul Hron cu numele Ion Șiugariu. Motivul? Unul de-a dreptul stupefiant: poetul este asociat cu mişcarea fascist-legionară, în condițiile în care, culmea, poetul-soldat Șiugariu era prezent pe front, tocmai împotriva fascismului. Dar ce putem și, mai ales, cât de mult putem face pentru a abroga o lege, așa cum este antinaționala lege 217/2015? Pentru că, despre această lege degradantă pentru spiritualitatea românească vom mai auzi cu siguranță, când va dispărea statuia lui Mircea Vulcănescu din Piața Sf. Ștefan din București, așa cum faptele prezentului deja o anunță.
Așadar, în cel mai mare cimitir militar
al Armatei Române din Zvolen, nu odihnește numai omul Ion Soreanu, soldat
îndeplinindu-și misiunea militară ci, mai ales poetul Ion Şiugariu, o flacără
care a ars până la 31 de ani cu o intensitate extraordinară și repede ca
trecerea unui gând.
Gabriel Dragnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu