Panait Istrati - 132 de ani de zbucium, frământări şi indiferență

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

De la naşterea sa, astăzi se împlinesc 132 de ani (51 de ani de zbucium, tulburătoare trăiri şi decizii, nemulțumiri, regrete şi 81 de ani de indiferență şi uitare a omului şi a operei sale.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii

acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”
Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.
Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă

felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

Bibliografie:

1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;

din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”