"M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”, poezia ” (M-am gândit,1883).
Desele perioade de apropiere şi despărțire, dragoste intensă şi gelozie îşi pun amprenta foarte vizibil asupra liricii de dragoste eminesciene, mai ales în perioada1874–1877, considerată de anumiți istorici literari „perioada veroniană”.
„De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.” (Mihai Eminescu, 30 august 1876)
Ajungându-i la urechi fel şi fel de zvonuri referitoare la escapadele amoroase ale Veronicăi, Eminescu răbufneşte într-o scrisoare, adânc rănit în suflet: "Dar cred că trebuie să sfîrsim odată că eu sunt un caprit al dumitale, şi nu mai pot rămâne astfel că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit dumneata face din mine? Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe săptămînă si pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale.
Şi răspunsul ei nu întârzie să apară, calm, în care îşi justifică preumblările sentimentale ca fiind normale, necesare, de acceptat, o scuză pentru viața ei tulbure şi neîmplinită: "Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferință fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii (...) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat”.
Mult mai târziu, la 28 februarie 1882, Eminescu îi scria o neaşteptată scrisoare de refuz, urmare a insistențelor ei de a rămâne împreună: "Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni lîngă tine şi să nu vreau să viu”.
De-a lungul anilor s-au întâlnit, s-au despărțit, au simțit iubirea în toată profunzimea şi neîmplinirea ei. Tot acest tablou sentimental este înecat în neputință, în regrete, speranță şi capitulare. Înfrângerea în fața destinului au simțit-o amândoi. Un destin care a hotărât într-un mod tragic modul plecării Veronicăi Micle spre lumea necunoscută nouă. Ea se sinucide şi, după 24 de ore de chinuri groaznice îşi dă ultima suflare de viață între zidurile Mănăstirea Văratec, în acelaşi an al morții lui Eminescu, 1889.
"Am plecat făr’ de căință
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta ființă,
Ca să uit al tău amor.
Si plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplarii,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.
De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin". (Veronica Micle)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu