Powered By Blogger

vineri, 29 noiembrie 2013

Ultimii semizei


Cornelis van Poelenburgh - Feast of gods

Acum știu de ce tresar
Când, rătăcit printre linii
Desenez vagoane uitate
De călători și de drum,
Roase de lacrimile cerului
Și rugina anilor,
Tulburând designul orașului.

Aici ne odihneam trupurile
Vlăguite de rugile oamenilor,
Aici ne îmbrățișam aripile
Ca-ntr-un ritual al amărăciunii
Jertfindu-ne amintirile sub un cer
Care a uitat ce este zâmbetul
Și copilăria sculptată în suflet.
Aici, între linii, înnodam
Iubirile oamenilor, păsărilor
Și le puneam pe buze sărutul
Florilor, zorilor
Și-n trup liniștea sfinților.
Doar copacii mai tresar în vis
Când își ating cu brațele-ramuri
Trupurile însemnate cu numele noastre.
Frans Floris - Banquet of the Gods

Acum știu de ce tresar
Când, rătăciți între linii
Desenăm vagoane uitate,
Roase de lacrimile cerului,
Tulburând designul orașului...

Suntem ultimii semizei
Păstrători ai tăcerii
Care-am îmbătrânit
Căutându-ne doar noaptea
În gările vechi ce vorbesc
Despre iubiri trăite pe fugă, între stații.

Gabriel Dragnea



2 comentarii:

  1. Este superbă această poezie, transmite o stare, pe care nu ştiu s-o descriu, ceva între "copilăria sculptată în suflet" şi "gările vechi ce vorbesc/ despre iubiri trăite pe fugă, între staţii". Mărturisesc că am o slăbiciune pentru gările vechi, cu romantismul lor desuet, dar nu acesta e motivul pentru care m-a încântat lectura acestei poezii. Aţi găsit tonul şi cuvintele potrivite. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  2. Vă mulțumesc pentru aprecieri, d-nă Florentina Dalian. Într-adevăr, există un mister pe care îl simt nedefinit în fiecare gară provincială. Ea poartă în istoria ei nescrisă sentimente și experiențe diverse care au provocat în timp și lacrimi și zâmbet.

    RăspundețiȘtergere