interviu cu scriitorul George Astaloş
(n. 4
octombrie 1933)
- Care este diferenţa, din punct de vedere valoric,
dintre literatura dinainte de `89 şi cea de după `89?
- Cred că nici nu se pot
analiza în paralel cele două gândiri ale scrisului. Înainte de 1989, indiferent
cine spune şi ce spune, nu se putea scrie nimic. Eu nu am plecat de 33 de ani
din România că puteam să spun ce vreau şi ceilalţi să se bucure că există
cineva care-o spune şi pe-asta. Orice tentativă de a rotunji unghiurile acelei
triste perioade este nu numai inutilă ci şi tendenţioasă. Iar cei care spun că
totuşi s-a făcut ceva şi s-a scris, s-au făcut anchete....Ce anchete? Îţi
puneau întrebările şi tot ei îţi dădeau răspunsul. Şi-atunci am făcut un şapou
la răspunsurile mele – era o lungă anchetă a unei reviste foarte importante –
în care răspundeam strict, după calapodul pe care-l credeam eu convenabil
pentru astfel de întrebări.
În afară de cei care veneau din literatura dintre cele
două războaie, care au mai apucat – mă gândesc la Sadoveanu....Putem să-l
judecăm pentru orice, că nu este vorba de angajamentul individului.
- Dar totuşi au fost destule valori înainte de `89,
scriitori care sunt învăţaţi în manualele şcolare, creştem alături de operele
lor...
- N-aveau decât să plece din ţară. Îi învăţăm degeaba.
Puteau pleca, aşa cum au făcut-o Cioran, Ionescu şi Eliade.
- Şi-atunci ce facem cu Vianu, Lovinescu, Bogza....
- Îi respectăm, ce putem să facem cu ei!?
- După `89 a intervenit, parcă, mult mai pregnant concurenţa
acerbă între creatori. Cum vedeţi această concurenţă la nivelul bisericuţelor
literare?
- Asta există peste tot, în toate literaturile. Ele sunt
oxigenul şi plămânul, inima şi ficatul unei literaturi. Suntem pe afinităţi.
Dacă un scriitor tânăr vine la un altul mai în vârstă, primul este îndrumat să
facă lucrurile aşa sau altfel, după cum doreşte cel în vârstă. Vrem ca ceilalţi
să scrie ca noi.
- Afinităţile se realizează şi în funcţie de interesul
acelei bisericuţe?
- Uneori, da. Sunt interese materiale, mai ales acum cu
subvenţionările astea. Înainte nu existau aşa, erau altfel. Pe alte criterii,
vreau să spun, cum era Eminescu cu Slavici. Ei aveau interese comune. Să le dea
Maiorescu o bursă mai mare la Viena. Acum, interesul este cine va primi
subvenţia de la Minister. În aceste condiţii, dumneata devii periculos pentru
mine, findcă, prin cunoştinţele pe care le ai în Comisie, ai putea să iei
banii, care consideram că mi se cuvin mie. Dar aşa trebuie să fie, că ar fi
trist să fie altfel.
- Sunt multe reviste în cuprinsul cărora sunt
publicaţi autori după astfel de afinităţi...
- Nu este un lucru bun, iar cei care fac aceste reviste
au avut un singur scop: să se publice ei.
- Dar nu vorbim de reviste oarecare ci de unele cu o
oarecare tradiţie şi prestanţă literară, cum ar fi, de exemplu, „România
literară”...
- Dar ce-i aia „România literară”, ce-i aia
„Luceafărul”!? S-o luăm omeneşte. Nu mai trebuie gândit ca până în 1989, cum
vorbeam la începutul interviului nostru. Fiecare dintre ele poate avea un număr
care să aibă două, trei materiale excepţionale, unul excelent...Restul este
umplutură, ca peste tot. Sunt şi ele, ca şi altele nişte reviste care, din când
în când publică ceva bun, ceva solid.
- Referitor la activitatea dumneavoatră literară, ce
pregătiţi pentru cititori? Aveţi vreun proiect în lucru?
- Da. Acum, pentru că-mi sunteţi simpatic - şi altfel
n-aş spune-o - recent s-a format o editură fondată de şeful investiţiilor
americane în România şi care are doi vectori estetici: nu plublică decât cărţi
de bibliofilie şi, al doilea vector estetic, nu publică decât Gheorghe Astaloş.
Mai mult decât atât, ce putem să vrem de la viaţă? În acest moment, în care noi
stăm aici la Muzeul Literaturii Române, se face coperta uneia dintre cărţile
mele, de către Ioan Nemţoi, care este cel mai mare artist în sticlă din lume,
cu galerie la New York. Astfel că, pentru prima dată în lume se va face o carte
cu o copertă din sticlă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu