duminică, 1 decembrie 2013

“Bisericuţele literare sunt oxigenul şi plămânul, inima şi ficatul unei literaturi”



interviu cu scriitorul George Astaloş
(n. 4 octombrie 1933)


- Care este diferenţa, din punct de vedere valoric, dintre literatura dinainte de `89 şi cea de după `89?
- Cred că nici nu se pot analiza în paralel cele două gândiri ale scrisului. Înainte de 1989, indiferent cine spune şi ce spune, nu se putea scrie nimic. Eu nu am plecat de 33 de ani din România că puteam să spun ce vreau şi ceilalţi să se bucure că există cineva care-o spune şi pe-asta. Orice tentativă de a rotunji unghiurile acelei triste perioade este nu numai inutilă ci şi tendenţioasă. Iar cei care spun că totuşi s-a făcut ceva şi s-a scris, s-au făcut anchete....Ce anchete? Îţi puneau întrebările şi tot ei îţi dădeau răspunsul. Şi-atunci am făcut un şapou la răspunsurile mele – era o lungă anchetă a unei reviste foarte importante – în care răspundeam strict, după calapodul pe care-l credeam eu convenabil pentru astfel de întrebări.
În afară de cei care veneau din literatura dintre cele două războaie, care au mai apucat – mă gândesc la Sadoveanu....Putem să-l judecăm pentru orice, că nu este vorba de angajamentul individului.

- Dar totuşi au fost destule valori înainte de `89, scriitori care sunt învăţaţi în manualele şcolare, creştem alături de operele lor...
- N-aveau decât să plece din ţară. Îi învăţăm degeaba. Puteau pleca, aşa cum au făcut-o Cioran, Ionescu şi Eliade.


- Şi-atunci ce facem cu Vianu, Lovinescu, Bogza....
- Îi respectăm, ce putem să facem cu ei!?

- După `89 a intervenit, parcă, mult mai pregnant concurenţa acerbă între creatori. Cum vedeţi această concurenţă la nivelul bisericuţelor literare?
- Asta există peste tot, în toate literaturile. Ele sunt oxigenul şi plămânul, inima şi ficatul unei literaturi. Suntem pe afinităţi. Dacă un scriitor tânăr vine la un altul mai în vârstă, primul este îndrumat să facă lucrurile aşa sau altfel, după cum doreşte cel în vârstă. Vrem ca ceilalţi să scrie ca noi.

- Afinităţile se realizează şi în funcţie de interesul acelei bisericuţe?
- Uneori, da. Sunt interese materiale, mai ales acum cu subvenţionările astea. Înainte nu existau aşa, erau altfel. Pe alte criterii, vreau să spun, cum era Eminescu cu Slavici. Ei aveau interese comune. Să le dea Maiorescu o bursă mai mare la Viena. Acum, interesul este cine va primi subvenţia de la Minister. În aceste condiţii, dumneata devii periculos pentru mine, findcă, prin cunoştinţele pe care le ai în Comisie, ai putea să iei banii, care consideram că mi se cuvin mie. Dar aşa trebuie să fie, că ar fi trist să fie altfel.


- Sunt multe reviste în cuprinsul cărora sunt publicaţi autori după astfel de afinităţi...
- Nu este un lucru bun, iar cei care fac aceste reviste au avut un singur scop: să se publice ei.

- Dar nu vorbim de reviste oarecare ci de unele cu o oarecare tradiţie şi prestanţă literară, cum ar fi, de exemplu, „România literară”...
- Dar ce-i aia „România literară”, ce-i aia „Luceafărul”!? S-o luăm omeneşte. Nu mai trebuie gândit ca până în 1989, cum vorbeam la începutul interviului nostru. Fiecare dintre ele poate avea un număr care să aibă două, trei materiale excepţionale, unul excelent...Restul este umplutură, ca peste tot. Sunt şi ele, ca şi altele nişte reviste care, din când în când publică ceva bun, ceva solid.

- Referitor la activitatea dumneavoatră literară, ce pregătiţi pentru cititori? Aveţi vreun proiect în lucru?
- Da. Acum, pentru că-mi sunteţi simpatic - şi altfel n-aş spune-o - recent s-a format o editură fondată de şeful investiţiilor americane în România şi care are doi vectori estetici: nu plublică decât cărţi de bibliofilie şi, al doilea vector estetic, nu publică decât Gheorghe Astaloş. Mai mult decât atât, ce putem să vrem de la viaţă? În acest moment, în care noi stăm aici la Muzeul Literaturii Române, se face coperta uneia dintre cărţile mele, de către Ioan Nemţoi, care este cel mai mare artist în sticlă din lume, cu galerie la New York. Astfel că, pentru prima dată în lume se va face o carte cu o copertă din sticlă.

interviu realizat în 2004 la Muzeul Literaturii Române

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu