interviu cu criticul literar Nicolae Manolescu
(n. 27 noiembrie 1939)
Două luni mai târziu acordării
acestui interviu, criticul literar Nicolae Manolescu devenea câştigătorul
secţiunii “Opera Omnia”, în valoare de un miliard de lei, în cadrul celei
de-a III-a ediţii a “Marilor Premii Prometheus”, decernate la clubul cu acelaşi nume din Bucureşti. “Acum sunt cu adevărat
emoţionat. Este cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa mea”, a declarat emoţionat Nicolae Manolescu. Şi pentru
că acesta încă lucra la “Istoria critică a literaturii române”, directorul României Literare s-a declarat
mulţumit de primirea acestui premiu, considerându-l binevenit: ”Ai bani, lucrezi cu mai mult spor ”. Numit de Dan C. Mihăilescu “singurul critic român, după
Lovinescu, pentru care autori români au scris cărţi”, Manolescu s-a numărat printre membrii juriului la
ediţia din 2002 a premiilor. Referitor la acest eveniment amplu, Andrei Pleşu,
care a prezidat juriul, a declarat: ”Este bine că există ceva continuu, ritmic, care
să atragă atenţia asupra a ceea ce este valoros în cultura română”. El a afirmat că, la fel ca la ediţiile
precedente, alegerea câştigătorului dintre finalişti a fost extrem de dificilă, nominalizările aducând în prim plan
valori egale. Printre finaliştii care au pierdut în faţa criticului literar
s-au numărat pictorul Sorin Dumitrescu, dirijorul Iosif Conta şi actriţa Coca
Bloos.
- Descrieţi în câteva cuvinte activitatea dumneavoastră
de critic literar.
- Îmi este destul de greu s-o fac sumar, dar nici
pe-ndelete nu mi-ar fi lesne. Scriind de peste 40 de ani, profesia se identifică
cu însăşi existenţa mea profesională şi morală. Am început, oarecum din
întâmplare pentru că directorul revistei „Contemporanul” din vremea aceea,
George Ivaşcu, m-a solicitat să fac cronică literară. N-aveam nici o bănuială
în momentul acela că o să-mi consacru 32 de ani de viaţă cronicii literare. Mă
vedeam romancier, poet... La 22 de ani nu puteam să refuz o aşa ofertă
generoasă, de a scrie la o asemenea revistă. Ar fi fost o neghiobie să spun „nu
vreau, nu pot, nu mă pricep”. Şi am zis „ce-o fi, o fi” şi m-am aruncat cu
capul înainte. Ardelean fiind, destul de conştiincios de felul meu, dacă m-am
apucat de ceva o duc până la capăt. Am ţinut-o din aproape în aproape scriind
la „Contemporanul” şi „România literară” până în 1992, când am abandonat considerând
că ajunge. O viaţă intelectuală suprapusă pe comentarea cărţilor apărute între
1962 şi 1992.
- V-aţi temut vreodată de consecinţele anumitor cronici
nefavorabile? V-aţi pierdut prieteni?
- Nu. Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica.
La rândul meu am fost criticat şi nu ştiu dacă poate veni cineva să spună că
m-am supărat pe el, pentru că a exprimat un punct de vedere negativ despre
mine. Era dreptul lui. Eu am spus întotdeauna ce-am crezut. Sigur că uneori
m-am înşelat. Dacă astăzi aş reciti aceleaşi cărţi de acum 20-30 de ani, n-aş
folosi aceleaşi idei de atunci. În „Istoria critică a literaturii”, la care
lucrez acum, mulţi dintre autorii pe care i-am comentat în decursul timpului
într-un anume fel, aici vor fi analizaţi altfel. Nu-mi fac iluzia unei
consecvenţe atât de mari, încât la 65 de ani să citesc cărţile ca la 30, 25 sau
22 de ani, când am debutat. Inevitabil, tot sistemul de referinţe se schimbă.
Totul este să spui ce gândeşti şi să încerci să-ţi dovedeşti observaţiile,
analizele sau judecăţile de valoare. Deci, să încerci să-i convingi şi pe
alţii. Dacă reuşeşti asta, aproape nimic nu mai contează. Critica literară nu
este o disciplină obiectivă, strict aplicată pe o materie. A avea dreptate
înseamnă a spune un lucru în modul cel mai convingător.
- Cum definiţi o carte bună”?
- Cea care îmi spune ceva, indiferent ce. O carte care mă
instruieşte într-un mod plăcut, care nu mă plictiseşte, care îmi atrage atenţia
asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de
psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii.
E ceva care îmi captează atenţia asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit
sau, le-am văzut, dar le-am perceput altfel. Dacă e o povestire contează
să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia
întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecvenţă. Multe
lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva,
într-un mod care să mă captiveze.
- Aţi făcut vreodată, obligat sau nu, cronică favorabilă
vreunei persoane?
- Nu. Nimeni nu m-a obligat, nici înainte de 1989 şi nici
după. De multe ori am făcut cronică favorabilă, mai mult decât aş fi vrut, dar
nu pentru că m-a silit cineva, ci pentru că eu însumi am fost în mijlocul unui
concurs de împrejurări neplăcute. Citeşti cartea unui autor despre care afli că
are o boală incurabilă şi, din momentul acela nu mai poţi scrie exact ce-ai fi
vrut despre acea carte. Un critic care ajunge să-i cunoască pe toţi scriitorii,
în mijlocul cărora trăieşte, nu poate face abstracţie de faptul că îi cunoaşte,
că au fost la bere ori s-au vizitat acasă reciproc. Cine spune că a scris
despre cărţi ignorând autorii, minte. Nu poţi să-i ignori. Totdeauna vor exista
presiuni de acest gen, care au destulă importanţă sau greutate, dar e greu de
măsurat. Dacă nu afectează esenţialul, mergi mai departe. Sigur, şi eu aş vrea
să respir în oraşul ăsta un aer nepoluat, dar nu se poate. Acelaşi lucru este
şi în critică. Nu poţi să respiri aerul pe care-l vrei tu. Îl respiri pe ăla pe
care îl respiră toţi scriitorii cu care te-ntâlneşti.
- Care sunt calităţile necesare pentru a fi un bun
critic?
- Celui care doreşte să devină critic trebuie să-i placă
să citească. Apoi, să aibă răbdare. O carieră de critic se face în timp, cu
tenacitate şi consecvenţă. Sunt unii colegi, mai tineri, care îşi amână
duminică pentru luni predarea materialului pentru revista „România literară”,
din diferite motive. Ori aşa ceva nu se face. Vreme de 32 de ani nu am avut duminici
libere, pentru că aşa era orarul gazetei. Este nevoie de ordine în propria
viaţă. Însuşirile unui critic n-au legătută cu literatura: răbdare, abstragere,
concentrare, calm. Toate acestea îţi trebuie pentru o mulţime de lucruri în
viaţă, nu doar pentru critică.
- Care sunt problemele cu care se confruntă un critic?
- Probleme de viaţă şi profesionale. Nu găseşti cărţile
pe care le cauţi, bibliotecile sunt cum sunt, nu există monografii, biografii
şi bibliografii. Trebuie să ţi le faci singur.
- De când lucraţi la această carte de istorie a criticii?
- De aproape 20 de ani. Am avut o foarte scurtă pauză
după `90, când am
intrat în politică, dar şi atunci încercam să-mi fac timp pentru lucrare. Ea va
cuprinde comentarii la cărţile mai multor sute de autori, de la origini şi până
în 1990, pe care i-am considerat importanţi. Lucrarea îi va cuprinde pe
scriitorii care consider eu că reprezintă fondul principal în literatura
română, care sunt în canon, care mai sunt citiţi sau care ar trebui să fie
citiţi. Contractul cu mine şi cu editura înseamnă, de pe acum, încă vreo patru
ani de muncă. Dorinţa mea cea mai puternică în plan literar este să-mi văd
cartea terminată, apoi vom mai vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu