duminică, 15 decembrie 2013

“Scriitorii tineri sunt complexaţi de Eminescu. De aceea îl contestă”





interviu cu academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga
                      (20 august 1920 – 5 mai 2006)


         Era, cred, o după-amiază de luni, 9 martie 2004, aproape de ora 16:00. Mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o. Trecuseră câteva luni de zile de când îmi propusesem timid o întrevedere cu doamna academician Zoe Buşulenga.

Lunile au trecut, gândul de a mă apropia de universul ce-o înconjura pe această distinsă doamnă a literaturii, aproape că se estompase în tăvălugul rutinei cotidiene, al unei zile din viaţa redacţiei de ziar. Cum energia mea era asemănătoare cu a melcului pe trecerea de pietoni a fost de ajuns să deschid televizorul, într-o seară amorţită şi răcoroasă de primăvară. Eram deja captivat. Invitată fiind, la o emisiune de divertisment, doamna Buşulenga oferea gratuit lecţii de viaţă, de conduită civică şi morală, impunându-se – cum de altfel era de aşteptat să se întâmple – prin prestanţă, informaţie avizată, diplomaţie şi eleganţă din toate punctele de vedere.
Acesta a fost impulsul care m-a determinat să-i formez numărul de telefon. Explicându-i cine sunt şi ce doresc de la dumneaei, i-am simţit un fel de ezitare în glas, explicându-mi în plus că se ocupă cu aranjatul bagajelor în vederea plecării la Mănăstirea Văratec, unde obişnuia să se retragă în fiecare an. O clipă mai târziu, mi-am amintit de emisiunea în care fusese invitată, astfel că am început un nou subiect de discuţie. Iată că, dintr-o convorbire telefonică, ce nu ar fi durat, în mod normal, mai mult de trei, patru minute pentru a-mi face cunoscută intenţia, dialogul nostru s-a dezvoltat, fără să realizăm că trecuse aproximativ o jumătate de oră. Astfel că, spre surprinderea mea, ezitarea iniţială a domniei sale s-a transformat brusc în curiozitatea de a mă cunoaşte şi a continua dialogul într-o atmosferă mai relaxată. A doua zi eram deja familiarizat cu universul apropiat şi intim al doamnei Buşulenga.
Din păcate, nu ne-am permis – eu şi fotoreporterul delegat - să îi răpim foarte mult din timpul acordat, în condiţiile în care domnia sa, a doua zi, chiar se pregătea să plece la Văratec.
Oricum, întâlnirea noastră, deşi relativ scurtă, va rămâne pentru totdeauna în vitrina mea de suflet, cu amintiri memorabile.

- Doamnă academician, sunteţi o personalitate a culturii româneşti, recunoscută în ţară şi străinătate. Cum v-aţi caracteriza această carieră de succes?
- Nu m-am gândit niciodată. Eu n-am dat nicio importanţă carierei mele. Viaţa mea a fost total lipsită de ambiţii. Eu n-am ştiut ce înseamnă ambiţia, şi-atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste şi mai cu seamă dintr-o obligaţie morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii şi istoriei româneşti, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupaţie, ca să zic aşa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece şi indiferentă în faţa unei astfel de situaţii.
-V-aţi pensionat înainte de vreme. Care au fost cauzele?

-Mai aveam aproape opt, nouă ani până la pensie. Aveam 61 de ani şi eram şef de catedră şi membru corespondent al “Academiei Române”. În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil. Monolog plin de profunzime şi pluritate în sensuri. Cum eram eu, plină de patos, un student îmi spune: “Doamnă, ce ne bateţi capul cu prăpădiţii ăştia şi vechiturile astea!?” Când am auzit, am îngheţat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat şi am depus cererea de pensionare. Pentru mine, valorile clasicismului sunt valorile umanismului autentic. Cine n
-a trecut pe-acolo, nu se poate numi om de cultură. Ei ar fi vrut de la bun început o deschidere mai largă spre modernism. Chiar şi între profesori existau opinii diverse. Mulţi dintre cei tineri erau plictisiţi de bătrânii ăştia: Eschil, Sofocle etc. Ca şi Vianu, am dat o mare amploare antichităţii clasice greco-latine, apoi evului mediu şi renaşterii, până la baroc. De-acolo pătrundeam în romantism, neorealism, iar în pragul secolului al XX-lea mă opream şi propuneam câteva direcţii, deoarece Vianu spunea: “O adevărată valoare nu se afirmă decât după o sută de ani”. Deci, studenţii mei m-au făcut să plec din Universitate. Asta e!
- Care este cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?
- Au fost foarte multe. Am avut mari bucurii când am botezat. Am 11 fini botezaţi şi 17 perechi cununate. Pentru munca mea am luat “Premiul Herder”, dar şi multe înalte distincţii oficiale italiene şi româneşti.
- De la o vreme suntem tot mai dezamăgiţi de atitudinea unora din jur. Aţi avut recent o astfel de stare?
- Pagina din “Dilema” de acum câţiva ani, în ziua aniversării lui Eminescu, când a apărut o bancnotă de o mie de lei. Asta era valoarea poetului. Am crezut că fac infarct. În interiorul revistei erau numai articole de denigrare. Tinerii care scriu despre el, ori nu-l cunosc, ori sunt obsedaţi de superioritatea lui şi sunt complexaţi. Este greu să-I cunoşti opera. Dacă nu realizezi sinteza, orizontul gândirii lui, n-ai înţeles nimic din el.

- Cu ce gânduri aţi porni la drum, dacă aţi mai avea, să zicem, 35 de ani?
- M-aş apuca să fac cateheza copiilor. Să le dau educaţie religioasă şi nu sexuală. E trist să vezi că de la o vârstă foarte fragedă copii sunt interesaţi mai mult de educaţia sexuală, cea religioasă fiind optativă în şcoli. Legat de acest aspect, am un vis care sper să se împlinească. Îmi doresc foarte mult unirea bisericilor: ortodoxă şi catolică. Adică Bizanţul şi Roma trebuie să se unească, să reziste împreună asalturilor date credinţei creştine. Pentru că este clar că, în momentul de faţă, noi ne găsim în faţa unui atac, teribil mascat, venit din partea unor forţe oculte.
- Ştiu că nu prea vă place să vorbiţi despre viaţa dumneavoastră particulară...
- Când mi se pun astfel de întrebări, încep să mă joc. S-a întâmplat odată să fiu întrebată câţi bărbaţi au fost în viaţa mea. Redactorul respectiv, o domnişoară, a fost foarte bucuroasă, dar şi surprinsă să afle de existenţa a doi bărbaţi: George şi Mihai. Dezamăgirea a venit ulterior, când i-am spus că este vorba de George Enescu şi Mihai Eminescu.


interviul a fost realizat în martie 2004, la reşedinţa acestei Mari Doamne a literaturii române. Întrevederea a durat ceva mai mult, cu informaţii mai multe şi variate decât cele sumar relatate, în care domnia sa ne-a prezentat – mie şi fotoreporterului delegat – universul impresionant al apartamentului; cărţi deosebit de valoroase prin autorii care le semnau sau prin dedicaţiile oferite, fotografii, documente vechi dar şi obiecte de suflet: cadouri primite de la diferite personalităţi, tablouri, premii, diplome şi merite culturale etc. Despre toate acestea d-na
academician ne-a vorbit minute în şir cu o deosebită bucurie, având totodată rugămintea – din raţiuni ce ţineau de securitatea şi liniştea unei doamne în vârstă şi singură de a nu scrie despre cele văzute, cât timp dumneaei este în viaţă. Din respect, nu am făcut-o. Încrederea pe care a avut-o faţă de noi, ospitalitatea, generozitatea şi disponibilitatea, foarte rară de altfel, de a primi musafiri în propria casă ne-au obligat” să-i respectăm dorinţa. Acum, după aproximativ şapte ani de la dispariţia domniei sale dintre noi, pentru prima dată vă pot spune că era vorba, mai ales despre un tablou destul de mare şi foarte valoros oferit d-nei Buşulenga chiar din partea autorului însuşi, pictorul Horia Bernea, care i-a fost şi bun prieten şi apropiat al familiei, dar şi despre un tablou – o stampă realizată după o gravură a unui oraş vechi. Referitor la această lucrare, d-na academician Zoe Buşulenga ne-a mărturisit că însuşi fostul premier Adrian Năstase ar fi vrut să o achiziţioneze, oferind o sumă deosebit de tentantă la vremea aceea.


interviul a fost realizat în martie 2004 la reşedinţa d-nei Z.D.Bușulenga

2 comentarii:

  1. Sunteţi un privilegiat că aţi avut ocazia de a discuta cu Zoe Dumitrescu Buşulenga, că v-a împărtăşit câteva gânduri. Mulţumesc şi eu de reîmpărtăşire! A fost, într-adevăr, un om de cultură cum rar mai găseşti şi, cred, şi un om interesant. Iar povestea pensionării, cam tristă (n-o ştiam), spune mult despre demnitatea care a caracterizat-o.
    Felicitări pentru interviu şi pentru discreţia de care aţi dat dovadă atâta timp!

    RăspundețiȘtergere
  2. Într-adevăr, a fost o Mare Doamnă! A dat dovadă, pe tot parcursul vieții sale de profesionalism, demnitate, curaj în exprimarea ideilor, diplomație și respect față de valorile autentice. Pentru mine a fost o reală bucurie să o pot întâlni chiar în casa domniei sale, să putem discuta deschis (chiar dacă totul s-a întâmplat pe fugă) și să ne fotografiem în spatele biroului de lucru. Amintire care nu se va pierde niciodată din sufletul meu.

    RăspundețiȘtergere