Powered By Blogger

marți, 19 ianuarie 2016

Ultimul poem



În suflet port frământările lui Michelangelo...
Încă nu am uitat secretul dezveșmântării pietrei
Și cum atingeam tremurând fruntea Domnului în brațele Ei.
Bucuriei i-am scris puține poeme!
bluemountain.com
Poate, pentru că nu am cunoscut-o prea bine.
În mine se ascundeau temerile păsărilor în zborul prea înalt
Și cald era trupul florilor când îmbrățișam câmpiile.
M-au îmbăiat râurile în zile mari, de taină,
Haină mi-a fost noaptea când tremuram stingher
Ținând în brațe zile ce își doreau alt cer...
Nu-ți cer să desenezi ce nici nu poți visa,
Ci doar ascultă acel glas al pietrei ce se vrea
Dor arzând printre generații confuze.
Pe buze am același sărut dăruit nopților mele și ție.
Mie îmi trebuie timp să refac Paradisul,
Visul în care te chem să admirăm amândoi, 
Semnătura lui Michelangelo pe statuia lacrimilor,
A credințelor și speranțelor noastre.
În glastre își închid petalele, flori obosite,
goodfon.ru
Neodihnite sub privirile noastre ce-și caută dorul.
Călătorul sunt eu în poemele cu tine
Și puține sunt clipele, slabe aripile,
Să mă mai port în zbor singur...
Bine că nu am uitat frământările lui Michelangelo
Și secretul dezveșmântării pietrei.
De vrei, îți las urmele pasului meu și cărarea,
Mirarea ce n-a primit răspuns.
La apus, doar alături de tine, c-un ultim gest boem
Doresc Bucuriei să-i mai scriu un ultim poem.

Gabriel Dragnea, 18-19 ianuarie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu