În
suflet port frământările lui Michelangelo...
Încă
nu am uitat secretul dezveșmântării pietrei
Și
cum atingeam tremurând fruntea Domnului în brațele Ei.
Bucuriei
i-am scris puține poeme!
 |
| bluemountain.com |
Poate,
pentru că nu am cunoscut-o prea bine.
În
mine se ascundeau temerile păsărilor în zborul prea înalt
Și
cald era trupul florilor când îmbrățișam câmpiile.
M-au
îmbăiat râurile în zile mari, de taină,
Haină
mi-a fost noaptea când tremuram stingher
Ținând
în brațe zile ce își doreau alt cer...
Nu-ți
cer să desenezi ce nici nu poți visa,
Ci
doar ascultă acel glas al pietrei ce se vrea
Dor
arzând printre generații confuze.
Pe
buze am același sărut dăruit nopților mele și ție.
Mie
îmi trebuie timp să refac Paradisul,
Visul
în care te chem să admirăm amândoi,
Semnătura
lui Michelangelo pe statuia lacrimilor,
A
credințelor și speranțelor noastre.
În
glastre își închid petalele, flori obosite,
 |
| goodfon.ru |
Neodihnite
sub privirile noastre ce-și caută dorul.
Călătorul
sunt eu în poemele cu tine
Și
puține sunt clipele, slabe aripile,
Să
mă mai port în zbor singur...
Bine
că nu am uitat frământările lui Michelangelo
Și
secretul dezveșmântării pietrei.
De
vrei, îți las urmele pasului meu și cărarea,
Mirarea
ce n-a primit răspuns.
La
apus, doar alături de tine, c-un ultim gest boem
Doresc
Bucuriei să-i mai scriu un ultim poem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu