Pe
16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul și gazetarul Panait
Istrati a părăsit această lume, care i-a oferit de-a lungul vieții atât
bucurii, dar și tristeți care i-au marcat existența lui de om și persoană
creatoare.
 |
| mormântul lui Panait Istrati |
Sunt
mulți care știu despre aplecarea mea asupra textelor literare și publicistice
ale lui Panait Istrati. Recunosc că am
intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002, momentul „întâlnirii” mele cu cel care avea să
devină apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozități
nefructificată, din păcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câțiva
ani mai târziu, această curiozitate a prins, totuși, rădăcini. Profesorul meu
din facultate, Arie Grunberg Matache, căruia îi port un deosebit respect, a
fost cel care m-a îndemnat să îmi fac curaj pentru a-l căuta, descoperi și
înțelege pe scriitorul brăilean. Dând curs îndemnului, cu o ușoară teamă am
început să caut peste tot, să descopăr, să pătrund în universul gândirii lui,
un univers atât de natural și profund, sincer și tulburător. În scurt timp am simțit nevoia
de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conștiința mea. Astfel
că, iată, după mai bine de 10 ani, încă mă hrănesc cu ceea ce a reușit să (ne) lase ca hrană
spirituală, atât de proaspătă, atât de vie. Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile
gândurilor lui scrise cu atâta amărăciune, revoltă și cu sete de adevăr și
dreptate: „Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e
drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului
împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila,
totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea
stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul
ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb
sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere” (Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, 1990, pag.31).
 |
| mormântul vandalizat |
Cu
trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veșnice,
m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din
Franța al Chirei Chiralina de pe schelele muncitorești, unde lucra pentru o recompensă
de 32 de franci și 50 de centime. Am fost la el în semn de respect și prețuire.
Pentru că modelele reale, care au trasat cândva cărări, nu trebuie și nu pot fi
uitate. Sunt personalități care au
schițat alei pentru pașii celor dornici să le păstreze și să le dezvolte. Din
păcate, toate aceste cărări și poteci sunt bătute mărunt sau în grabă de oameni
mânați de interese individuale minore, lipsite de substanță, dar și de interese
majore ale anumitor grupuri politice, angajate în fața străinătății să dizolve
ceea ce a mai rămas de preț acestei societăți românești: identitatea ei culturală
și istorică.
Trist
este că sunt personalități care nu își pot găsi liniștea nici în mormânt. Una
dintre acestea este și Panait Istrati. Nu a fost de ajuns că acesta a fost pus la zid și pe nedrept executat
moral, atât în fața societății culturale din România, cât și din străinătate.
Nu au fost suficiente defăimările și amenințările cu moartea! Iată că și acum, după 80 de ani de absență
fizică a celui care „a pus în acord cuvintele
cu faptele sale” (Jacques-Henri Levesque în publicația Orbes,
Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimțirea, indiferența, mitocănia și aroganța clasei politice și a celor puși
în funcții publice sunt la fel de vii, caustice și tot mai vizibil împărțite în
egală măsură omului simplu, dar și artistului,
fie el decedat sau încă viu, „pipăibil cu
mâna”.
Odată
ajuns la locul odihnei trupești a scriitorului Istrati am observat cu stupoare,
atins în același timp de îngrijorare și dezgust că mormântul a fost vandalizat.
Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati: „În
negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de
îndreptare. Am crezut totdeauna că arta
este în stare să schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate
valorile numai ea cuprinde mai multă dragoste și nu ne înşală niciodată”.
Despre ce vorbește preferatul meu aici? Despre artă? Despre lumină, valoare și
dragoste, elemente care pot schimba fața urâtă a lumii? Îmi este teamă că
pentru a putea schimba această față urâtă a lumii trebuie să existe toate acele
aspecte enumerate mai sus. Consider că, privind în ansamblu toate societățile
lumii, nu doar societatea românească, într-o proporție covârșitoare nu se mai
lasă ghidate de lumină, dragostea este expusă în piețe publice, cronometrată, „fin
analizată” și clasificată în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preț
purtând titlul „Cel mai lung sărut al anului”. Despre valoare, credință,
autenticitate și talent ce am mai putea
spune? Ele încă există dar, din păcate recunoscute doar pe bancnotele fiecărei
țări în parte. Ne bucurăm că încă îi mai ținem strânși între degete pe un
Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae
Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din păcate, nu pentru a
le citi viața și opera, ci pentru a negocia calitatea și cantitatea mocirlei și
a gunoiului în care alegem cu bună știință să ne scăldăm.
Revenind
la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripționat în piatră
ar fi trebuit să existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind
creaţia sculptoriței Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate
aceste plăci, busturi și medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor
vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la lumină, nu m-ar mira
dacă ar dispărea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui
Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coșbuc.
Nu
îmi rămâne decât să mă întreb un lucru: am putea oare să refacem ceea ce se
distruge, în condițiile în care nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce
avem?
Despre evidențierea și promovarea tuturor acelora care
au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecată în
indiferență și uitare, consider că este nevoie de o implicare
social-administrativă reală, concretă. Dar,
pentru asta este necesară o resuscitare
continuă a conștiinței din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenția de a
trăi „ceva
mai bun, mai omenesc”.articol semnat de Gabriel Dragnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu