Ca într-o rugăciune în vechi și-ascunse schituri

Am primit cu ceva timp în urmă cartea “Sfeșnic în rugăciune” a poetului Traian Vasilcău. Am citit-o și recitit-o și, parcă tot mai aproape de suflet se cuibăresc gândurile, destăinuirile și, uneori, sentimentele de neputință în fața timpului care zidește și dărâmă în același timp, care aduce bucurii odată cu nașterea și lacrimi în pragul morții.

poetul Traian Vasilcău

Versurile poetului Traian Vasilcău tulbură, răscolesc și seceră neliniști. În multe dintre poemele sale poetul îndeamnă la calea cea dreaptă scăldată în Lumina ce ni s-a dat. Acea Lumină pe care o ascundem inconștient în cotloane întunecate ale sufletului, pe care o zăvorâm fără regret refuzând și, în timp, uitând care este rolul trecerii noastre prin Viață.

“Care popor? Negânditoare plebe,

Care-a iubit o clipă și-a uitat,

Un trib civilizat, modernizat,

În care dorul desfrânării fierbe”. (Manifest veșnic actual, pag. 52)

Dar, poetul nostru este activ în România de dincolo de apă și e conștient de rolul pe care îl are de a înveșnici sentimentele în vers, de a înrădăcina în poeme teme și motive profunde ce îndeamnă la meditație și la aprecierea frumosului vieții, a valorilor spirituale care se pierd printre pașii grăbiți ai oamenilor.

”S-a profețit Lumina. Pot să fiu

Ce n-am fost încă-n veacul moștenit.

Și-n templul de smerenie zidit,

A treia zi din moarte pot să-nviu.

Am plâns și-n mine mahnele s-au stins

Și-n lacrima lui Christ prea suferirea

Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea

Și-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea

Și-apus în toți, să fiu de raiuri nins ! (pag. 5)

Autorul ”Sfeșnicului în rugăciune” este într-o permanentă căutare a unei noi trepte spre desăvârșirea spirituală care (te) apropie de Creator.

Plecând de la expresia celebră, folosită sub diverse forme, ”câtă iubire, atâta suferință”, iată că, și poetul Traian Vasilcău este conștient că drumul spre Lumina cea Veșnică și Raiul promis este unul presărat cu obstacole și încercări diverse ca într-un labirint inițiatic. Dar, până a ajunge să îmbrace straiele Luminii, omului, în jocul de umbre al lumânării îi este dat să spere prin smerenie și rugăciune că va rămâne, măcar pentru o clipă o parte din taina lui Dumnezeu.

” Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,

Mă leagănă în brațele-I și zic:

<<Din tronul Suferinței nu abdic>>.

Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea,

Da-n zori se duce, suspinând din greu,

În gazda ochilor lui Dumnezeu”. (pag. 7)

Traianus nu este doar un arhivar al dorințelor și gândurilor pătrunse de mister și taină, este și un dascăl supus căruia conștiința învăluită în Credință și Dragoste îi dictează să fie îndrumător spiritual pentru tot ce reprezintă viața în juru-i, împlinind astfel și sarcina atât de importantă a creștinatății : Părtașia.

”Învăț tăcerile să spună

O veșnicie în Iisus.

Învăț cuvintele să spună

Mirările ce-au fost și nu-s.

Învăț garoafele să spună

Cât de etern, Doamne te cânt

Și-n mine-aud cum se adună

Marile logosului sfânt,

Și-atunci, avid de întregime,

Învăț să nu mai știu de mine”. (pag. 50)

Ultimele două versuri de mai sus mă trimit cu gândul la pilda biblică a bogatului căruia Iisus îi propune să vândă tot ce are și să îl urmeze. Personajul nostru dat ca exemplu deținea informația și respecta cu strictețe toate poruncile lui Dumnezeu. Era un model în societatea vremii prin atitudine, comportament și mod de viață. Dar, cu toate acestea, îi lipsea un lucru: renunțarea la sine, implicit la cele agonisite. Nu știu dacă, în final, acest om înstărit s-a conformat cerinței, important este că, pentru poetul Traian Vasilcău dăruirea de sine, devotamentul absolut sunt calități supreme pentru omul netrecător superficial prin lume.

În toată această carte nu există poem care să nu atingă, măcar aluziv, prin intermediul simbolului, aspectul religios, amprenta credinței și descoperirea bucuriilor acesteia. În poemul cu miros fin de baladă populară, autorul ne împărtășește, cu simplitatea specifică acestui gen de creație, trăirea rugăciunii și efectele ei vizual și senzorial afective.

” Îmi amintesc de maica mea

Cum sta-ngenunchi și se ruga,

Și ceru-n fața-i cobora

Să nu se roage singurea.

Și-n clipa când se ridica,

Cerul la loc se înălța,

Iar lacrima pe fața sa

Ca diamantul strălucea,

Și de smerenii mâna-mi grea

Binecuvântu-i culegea”. (Diamantul binecuvântării, pag. 51)

Pentru a reliefa prospețimea gândului sădit în versul care curge-nșuvoiat ca o neliniște intensă interioară m-am oprit asupra versurilor din ” Psalm pentru îngeri”. Ca-ntr-o rugăciune a călugărilor din vechi și ascunse schituri unde, poate, doar păsările cerului mai poartă pe aripi praful orașului, și în acest poem regăsim nevoia de dragoste, o solicitare vie, strictă și niciodată suficientă:

volumul autorului cu dedicație

” Doamne,

Carele mi-ai dat toată tristețea

Ce-o suport

Și toată bucuria ce n-o pot duce,

În fața smereniei Tale

Îți cânt

Cu glas nevindecat de cruce (…)

Doamne,

Carele mi-ai dăruit toată lumina

Ce n-o pot merita

Și toată durerea

Care mă-nveșnicește-n altarele ei,

La picioarele-Ți cad

Și rog să dai ordin

În zori

Să ningă cu dragostea Ta

Peste îngerii mei !” (…, pag. 44)

Toată cartea are în conținutul ei poeme care merită atenția și aprecierea acelora care știu să recunoască versul religios autentic. Un poet, așa cum este Traian Vasilcău, nu putea să nu dedice măcar un poem celui care a fost – și încă există prin versurile sale de o greutate deosebită, prin simboluri, semnificații și metafore sculptate în trup de ceruri, Grigore Vieru: fiul

poetul Traian Vasilcău

României rănite de o apă ce-și dorește punte.

” O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,

Rugându-ne sa i-l întoarcem cânt.

Deschideți geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vânt (…)

De-acum va fi să fie numai cânt

Și mâine-n zori, trezind oarbe morminte,

La braț mergând, pământ lângă pământ,

Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte” (Nins de cuvinte, pag. 52-53).

Am primit, așadar, cu drag această ”salbă de lirice”, dar bucuria mi-a fost și mai mare după ce am pătruns în universul sincerității poetului, m-am hrănit cu glasul lăuntric al acestuia, descoperindu-I harul care a generat atât de natural și necesar acest manifest de credință autentică.

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezii ”Sfeșnic în rugăciune” de Traian Vasilcău.