„...în mii de trandafiri trădători”

liricul poetei Delia Feraru

poeta Delia Feraru

Imaginați-vă o scenă în care câțiva „îngeri turbați/ înveliți în uitare păgână/ Se strâng azi pe pielea mea”, timp în care mă așteaptă „bujori deschiși până la rană”, iar „sângele meu se preface/ în mii de trandafiri trădători”. Acestea sunt doar câteva imagini decupate din tabloul desenat cu pasiune mocnită de tânăra poetă argeșeană Delia Feraru. Citindu-i poemele nu poți să nu-i remarci o frământare nedisimulată, o flacără arzândă întreținută de atâtea sentimente ușor camuflate. Ființa ei nu vrea să se descopere total, cu toate slăbiciunile ei devenind, astfel, vulnerabilă. Știe să-și ascundă impulsurile de moment refugiindu-se într-o lume proprie de unde își strigă, uneori cu revoltă, nemulțumirile și trăirile neînțelese.

Delia Feraru

Deși Delia Feraru fotografiază voluntar în persoana dură și implacabilă, greu impresionabilă cu o atitudine clasică, ea trăiește prin versul ei exact contrariul. Acesta este construit pe un romantism ponderat, îmbrăcat într-o haină a modernului asumat, lipsit de exagerare și echivoc. Delia Feraru, absolventă a „Facultății de Drept” a „Universității Pitești” a debutat editorial cu volumul de versuri „25. Halucinații lirice” și a publicat în reviste precum: Argeșul, Curierul, Acolada, Scriitorul Român, Ateneu ș.a. obținând mențiuni la concursul „Dor de Dor (2012)” și la „Festivalul Național Alexandru Macedonski (2012)”.

Poezia ei este reprezentativă pentru generația ei, o poezie lipsită de încărcături inutile menite să epateze, o poezie al cărei ecou străbate spațiul literar virtual prin originalitate, prin metafora ca un duș rece pentru toate acele construcții romantice desuete ale confraților ei de aceeași vârstă. (Gabriel Dragnea)

Coldrex și lună

Luna zace rece între palmele mele.

O țin aici

și sângele meu se preface

în mii de trandafiri trădători.

Miros a tămâie roz ca de obicei,

Dar ochii mei miros a tine,

Nu a lună.

Încă te mai visez când am febră.

Delirul meu are nume colorat

în albastru de curcubeu.

Nu știu ce să fac cu luna...

Poate o vrei tu...

Poate vrei și sângele,

Poate îmi vrei viața

Împăturită-n trandafiri...

Ți le arunc în miez de cer

Pe un fir de ploaie!

Să mai plouă și în cer

cu o picătură din ochii mei

mirosind a tine!

Poezie de 12 noaptea

Poezia scrisă la 12 noaptea

Lipește ciocurile cocoșilor

și nimeni nu se mai leapădă de nimic.

Dar eu casc

și-mi iese luna pe gură

și mă lepăd de ea ca și cum n-ar fi a mea.

Ca și cum tu nu ai fi al meu...

Totul moare în poezia de la 12 noaptea.

Spleen-uri peste spleen-uri

Nu mă recompun deloc...

Sunt acolo, sub magnolie

Cu o șuviță blondă în vena stângă

și caut apa aia despre care vorbea Blaga...

curcubeul lui a băut din ea...

curcubeul meu ești tu.

Ai atâtea culori încât mă deshidratezi.

Bea tu din ea dacă o găsești

și mă voi sătura și eu.

Mort ca luna mea ,

Cască și eliberează ciocurile cocoșilor!

Cască și nu te lepăda de mine!

Azi

Îngeri turbați

Înveliți în uitare păgână

Se strâng azi pe pielea mea.

Azi e marți

Dar nu mai știu data,

Să-i învăț și pe ei

cum se masoară timpul în mine.

Le spun doar că

Sufletul meu e poluat și în reparație

și nu am să-i găzduiesc

până la primăvară.

Ei nu au treabă,

Se cațără în tâmpla mea

și spun Tatăl-Nostru încet.

Sunt îngeri delincvenți,

Rebelii Raiului fără cauză

și paznicii mei.

Azi, într-o zi fără ceas,

Ei vor să trăiască în mine.

3 dimineața

Mă așteptau bujorii deschiși până la rană.

Eu veneam de be buzele unui bărbat care

Semăna cu poezia mea blondă și moartă.

Ei mă așteptau cu inimile scoase în vază

și mirosul lor se transformase-n așternutul patului meu.

Trei bujori și 3 semne de floare.

Gurile lor cască și mă înghit în paradisul roz

În care Dumnezeul florilor

Nu a creat încă nicio Evă,

Niciun Adam,

Niciun măr.