„Mă duc odată cu primăvara”

          „M-am născut într-o seară geroasă de iarnă. Luat drept mort au pus să-mi tragă clopotul”, mărturisește Corneliu Popel înr-una dintre epistolele sale publicate postum, în 2019. Un clopot care avea să bată din nou pentru el foarte devreme, în ziua despărțirii lui de lume. Un clopot care a bătut prea intempestiv, cu un ecou grav al chemării de urgență alături de alți tineri poeți aleși de Dumnezeu pentru o altă mare lucrare neștiută de noi, amintindu-i din nou pe Max Blecher, Ronald Gasparic, Anta Buzinschi, Daniela Caurea, Daniel Turcea sau Cătălin Bursaci. Citindu-le versurile, inevitabil mă gândesc la o întrebare: De ce așa repede, când potențialul lor era imens, când promisiunea unor mari creații era evidentă, când glasul lor poetic era tot mai clar asemenea unei harpe în nopțile adormite?

Interogația mea subiectivă generează la rându-i două posibile răspunsuri: poate nu eram pregătiți îndeajuns să fim părtașii gândurilor lor construite în nota unui firesc atins de sublim sau poate ei, acești poeți sunt apariții meteorice având sarcina clar trasată pentru resuscitarea emoțională a tuturor acelora care se intersectează cu trăirile lor: „Voi întreba din nou/ care e sufletul fără de/ Prihană/ cu brațele în atîrnare și/ plutind spre/ mărire/ dar taina nu va/ putea fi dezvăluită și în/ misterioase plante se va/ ascunde piciorul/ meu cel rănit de/ prea îndelung adevăr/ și cu o/ aplecare ciudată/ „spune tu/ lumină a Muntelui/ care-i lumea mea/ și care-i întunecarea/ celui întors la/ greșalele noastre/ căci iertare nu/ poate fi și/ nici iubire statornică/ știe el aburii/ care-l acoperă” („dar pînă sus”, poem inedit publicat în aprilie 2020 în revista Expres cultural). Corneliu Popel debutează editorial în 1974, cu volumul Frații mei blânzi, urmat de Aurea saecula (1977), fiind colaborator al revistelor Convorbiri literare, Luceafărul, Ateneu sau Iașul literar. Postum, i-au fost publicate volumele Elogiul înțelepciunii (1979) și Vocea eternă Pro Patria (1985), dar și o culegere de scrisori Cu sete cerească. Epistolar, Iaşi, Ed. Timpul, 2019. Poet premonitoriu, ca mai toți amintiți mai sus, este corodat sufletește de un eros temător, profund afectat de amenințările singurătății, vizibile în scrisorile trimise soției sale: „tare aş voi să nu mă mai tem niciodată pentru tine şi de tine, să ştiu că eşti sănătoasă şi eşti a mea (...) şi nimeni n-ar putea să mă clintească din dragoste, în afară de lipsa ta de dragoste”. Moartea este o altă obsesie a poetului, parcă expresia iminenței, devoalând în versurile sale o atitudine a unei plecări programate: „Dar dus îs eu/ în lupta cu ghearele/ monştrii tîrzii. Deasupră-mi/ e Poezia – gheara de aur,/ deasupră-mi e moartea - / gheare ascunse./ Mă plec în faţa lor,/ violentă lumină.” („Lumină, doar lumină”)

Și totuși, singurătatea era haina tot mai des purtată de poetul născut în Darabanii Botașaniului, dovadă fiind și mărturisirea poetului și jurnalistului Victor Teișanu: „Era mai totdeauna singur, trecînd absent pe străzile Iaşului, preocupat exclusiv pe-atunci doar de proiectul său astral: o operă poetică veritabilă, cu timbru propriu, nu atît pentru glorie cît pentru faptul că, printr-un exerciţiu spiritual de visare şi adaptare continuă, îşi modelase existenţa doar ca să poată trăi şi respira poezie”. Așadar, o poezie-prevestire, o poezie asemenea unui testament din care înțelegem fără echivoc mesajul patern, cu privire la o altfel de atitudine în construcția pasului prin viață, în nuanțe policrome asumate, respectând norme și valori localizate în pragul unei evidente extincții: „Vara aceasta mi-au apărut primii peri albi./ Scriu această frază, pruncule,/ de parcă aş scrie începutul unui testament./ N-am averi nemăsurate,/ Doar durerea şi bucuria./ Bucuria eşti tu,/ Durerea se naşte acum/ Şi-mi pune sîngele pe buze./ Cînd vei muri/ Tu să nu o cunoşti/ Aceasta-i voinţa mea/ Rob al trupului care moare/ Să ştii a face paşii/ Pe ţărmul ceresc/ Fără sfială,/ Să iubeşti lumea întreagă/ Căci moartea nu poate învinge lumea.”

Cu grave afecțiuni oncologice, se internează în spital în septembrie 1977, iar, cu două săptămâni înainte de a fi chemat de Dumnezeu la apelul poeților (18 iunie 1978), Corneliu Popel, liniștit și parcă mulțumit de misiunea îndeplinită cu succes mai scrie doar atât: „A venit şi rândul meu / Mă duc odată cu primăvara”. Deși umbrele lui s-au intersectat cu ale noastre numai pentru 28 de ani și cinci luni, poetul Corneliu Popel, în poemul „Mă voi întoarce” ne developează în tonuri profetice și în aceeași notă moralizatoare o condiționată revenire: „Când lumea căuta-va armonia/ pe culmi mă voi întoarce – acasă/ și voi striga: nevastă caii/ pasc chipul meu departe// astfel vorbi-voi și când ghinda/ la sânul său mă va cuprinde/ te-oi auzi cum dai putere/ acelui prunc sortit nălțării// și-apoi când se vor naște mieii/ cu brațul dulce primăvara/ pe buze îmi voi pune cântec/ și-oi înflori oi înflori”.

Gabriel Dragnea, pentru rubrica „Pretexte” a revistei Sud