Ca o resuscitare a clipelor irosite, a umbrelor
Pe cărările mele ruginii decupate din picturi prăfuite,
Urme de pași așezate atent până aproape de creste,
Acolo unde nu ajunge nicio veste,
Niciun gând despre fotografii cu zâmbetul furat
Sau ceasuri cu minute desenate-n păcat.
Pe-aici, rareori mai trece câte-un tren zgomotos,
Lovind în singurătatea gărilor închise.
Singurii lui călători sunt câteva doruri părăsite,
Alungate de oameni dincolo de porțile cetăților,
Cântând acum în cor durerea lui Villon:
"mais où sont les neiges d'antan?"
Ele încă mai cred în dezmorțirea umbrelor,
În recuperarea visului suspendat între cer și pământ,
În însănătoșirea fluturilor ce orbesc prea curând...
Și ieri, ca și azi, pe coroane de flori în culori de scrum,
Sub ploi fierbinți din ceruri care fierb
Îmi caut numele pierdut printre tăcerile îngenuncheate
La îngroparea ultimului cerb.
 |
| 2.bp.blogspot.com |
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu