“Nu mă implic în stabilirea Premiilor USR”

interviu cu Eugen Uricaru, fostul preşedintele al „Uniunii Scriitorilor din     România”

 (n. 1 noiembrie 1946)

Antonio Lobo Antunes, Eugen Uricaru, Amos Oz și Izmail Kadare

- Domnule Eugen Uricaru (foto: al doilea, de la stânga la dreapta), cum se desfăşoară pregătirile pentru decernarea premiilor din acest an?

- Decernarea premiilor este un eveniment important pentru USR, în care eu mă implic. Premiile sunt date de un juriu şi n-am intervenit niciodată, nici măcar în camera în care îşi desfăşoară lucrările. Ştiu doar că Eugen Negrici este preşedintele juriului. Consider că este normal ca juriul să aibă autonomie, să judece fără nici un fel de influenţe. Anul acesta vom avea surprize, se va da câte un singur premiu pentru fiecare gen, ceea ce este o noutate, dar şi “Premiul Naţional de Literatură” şi “Opera Omnia”, plus alte premii speciale.

- Cum ajută USR scriitorii aflaţi în dificultate?

- Avem un program social, care este destul de complex. Comisia socială din cadrul USR-ului acordă aproximativ 40-50 de milioane pe lună, nerambursabile, care se împart în funcţie de gravitate, scriitorilor cu reale probleme sociale. Mai avem programul prin care 130-140 de scriitori din toată ţara iau masa gratuit la diferite restaurante cu care am realizat contracte. Pentru cei care se deplasează greu, valabil doar în Bucureşti, din păcate, o maşină le duce zilnic mâncarea acasă.

- Ca preşedinte al Uniunii, aţi făcut compromisuri?

- În viaţă, în general, da. Nu cred că ne-am născut Feţi-Frumoşi sau cavaleri fără pată. Dar, am încercat să pun în cumpănă, ce se obţine şi ce se pierde. Ţin foarte mult la literatură şi atunci când am făcut un compromis, l-am făcut în favoarea ei, în ideea că este mai importantă decât orice altceva.

- Ce regretă cel mai mult scriitorul Eugen Uricaru?

- Că nu am reuşit să-i fac pe toţi colegii mei să înţeleagă că suntem singuri şi cauza noastră este greu de înţeles, că ar trebui să fim uniţi în aşa fel încât literatura pe care o facem să nu fie citită doar de noi, dar mai ales să ne recâştigăm publicul. El nu se recâştigă prin certuri, scandaluri, acuzaţii mai mult sau mai puţin fondate, ci prin valoare reală şi difuzarea acestei valori.

jurnalul.ro

- Plecând de la ideea de valoare si difuzarea acesteia, precum spuneţi, cum aţi caracteriza România culturală de astăzi comparativ cu alte state europene?

- Din punct de vedere cultural, România este izolată. Scriitorii se afirmă cu greu, întâmplarea jucând aici un rol foarte important. Avem exponenţi, dar nu şi o imagine cultural închegată, ceea ce este foarte trist. Nu poţi considera că o naţiune produce doar două, trei personalităţi, care, în definitive nu se reprezintă decât pe sine. Avem nevoie de o imagine coerentă, de o prezenţă masiv culturală pe fondul căreia să apară aceste străluciri. Pentru asta este nevoie de o strategie şi de bani. În Ungaria, editurile germane, în baza unui acord publică anual 40 de titluri de carte maghiară pentru Germania. Asta înseamnă o operaţiune serioasă de imagine.

- Există persoane cu un talent relativ care au obţinut uşor statutul de membru al Uniunii. Este subiectivă selecţia pentru unii şi restrictivă pentru alţii?

- Nu cred. Conform statutului, cu două cărţi poţi intra în Uniune. A fi scriitor nu înseamnă să fii membru USR. Trebuie să scrii cărţi, să ai un public şi să reuşeşti să-l convingi prin talent şi muncă.

- Contează imaginea de vedetă a persoanei, pentru a accede mai uşor în USR?

- Da. S-ar putea să aveţi dreptate, că oameni suntem, supuşi greşelii. Eu sunt foarte nemulţumit de comisia de primire a USR. Nu fac parte din ea şi nu mă amestec în treburile ei. Pentru viitoarea conferinţă naţională de modificare a statutului am propus ideea de a avea un control mai mare asupra modalităţilor de primire în Uniune. Nu există nici un fel de problemă în publicarea a două-trei cărţi de către un scriitor. De aceea se nasc uneori discuţii despre unii sau alţii că au fost susţinuţi pentru a intra în Uniune. Înainte de revoluţie exista o grilă destul de aspră în care şi politicul îşi vâra coada, dar nu cred că au rămas autori importanţi în afara Uniunii, înainte de ‘89. Eu am intrat în Uniune în 1990, fără nici un fel de împrumut făcut vreodată de la Fondul literar. Sunt un om care nu a avut nici un avantaj de la USR.

-Dar, oricum sunt destui care au avut diverse avantaje ca membrii USR…

-Există scriitori care aveau în perioada anilor `90 datorii de sute de mii de lei. Eu am zis că nu este cinstit să ai astfel de avantaje. Unul dintre cei care au beneficiat de avantajele Uniunii a fost şi un mare scriitor, care nu mai este printre noi, Nichita Stănescu. Unii ar putea să spună că pentru Nichita merită să fi pierdut aceşti bani. Da, dar în umbra lui au mai fost şi alţii. USR nu este o organizaţie guvernamentală sau de stat, ea nu primeşte bani de la bugetul statului, întreţine 18 reviste de cultură, are program cultural, social şi internaţional. USR este o organizaţie apolitică.

Am fost atacat spunându-se că noi cheltuim banii poporului. Nu este adevărat. Noi nu cheltuim bani de la buget. Faptul că sunt atacat arată că, ori există neînţelegeri, ori te citeşte lumea. Asta înseamnă că exişti şi până la urmă este un lucru bun.

- Cei care vă atacă în presă credeţi că vor să vă ia locul de preşedinte al USR?

- Chiar îi rog să vină şi să-mi ia locul. Aş fi foarte curios să văd cu ce se prezintă cei care vor asta. Am câştigat prin competiţie şi sper că şi în mai, anul viitor, să fie tot competiţie. De fapt, în tot acest timp mi-am pierdut patru ani din scrisul meu. De ce? Ca să fac bine. Dacă voi considera că mai am ceva de făcut o să mai candidez şi la anul. Colegii o să-mi spună dacă merită sau nu, să termin ce am început. Unii cred că ştiu mai bine decât mine ce trebuie făcut la USR. Îi invit să arate ce au de oferit. Eu nu am făcut contract cu Uniunea Scriitorilor că o să mor aici în birou pentru nişte oameni care habar n-au despre ce e vorba.

 

- La ce lucraţi acum?

- Am în curs de finalizare romanul “Supunerea”. Sper să fie o carte agreabilă, ca lectură, dar şi foarte deranjantă, prin conţinut. O carte despre supunerea noastră a tuturor. Acţiunea romanului începe în 1945 şi se termină în timpurile noastre. Mai am în pregătire un volum de nuvele despre români celebri şi un proiect despre Avram Iancu, primul caz de psihiatrie politică.

fast-interview realizat în 2004 în pauza dintre două întrevederi ale preşedintelui E. Uricaru în biroul său de la Uniunea Scriitorilor

“O lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare”

interviu cu scriitorul şi profesorul Romul Munteanu

                                  (18 martie 1926 – 17 martie 2011)

Dialogul ce urmează a fost realizat cu prilejul sărbătoririi profesorului Romul Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizată de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Fundaţia Culturala Libra; lansarea volumului său de memorii "Viaţa în ceaţă sau Cantecul lebedei", în Rotonda MNLR. Profesorul şi scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale:  Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Noul roman francez, Farsa tragică, Profiluri literare, Metamorfozele criticii europene moderne, Lecturi şi sisteme, Cultura europeană în epoca luminilor, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Introducere în literatura europeană modernă, Şcoala ardeleană, Iluminism şi romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a primit o serie de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale: “Premiul Uniunii Scriitorilor” în 1971, 1972, 1976, „Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti” în 1979 şi 1996, “Premiul Menelaos Ludemis”- Atena, 1980, “Premiul Revistei Flacara pentru critică” în 1987, “Ordinul Steaua României în grad de cavaler” în 2005, “Palmes Academiques”, acordat de Ministere de L'Education Nationale (Franţa), Chevalier des Arts et des Lettres.

- Domnule profesor Romul Munteanu, v-am văzut la această aniversare cu lacrimi în ochi. Ce vă spune inima în acest moment?

- Sunt emoţii fireşti ale vârstei, deşi, când am plecat de-acasă credeam că la vârsta mea n-o să mai am asemenea emoţii. Iată, însă, că sunt copleşit de toate cele spuse de cei din jur. Copleşit de propriile amintiri şi evocările altora. Am fost profund impresionat. Şi m-am bucurat că la această întâlnire au venit mulţi oameni în vârstă, mai apropiaţi de etatea mea, decât tinerii care mulţi îmi sunt străini şi care mă cunosc mai puţin.

 

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră acestă carte, "Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei"?

- Este doar una dintre cărţile mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care scriu fără să mă lamentez fiindcă, o lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare. Mai degrabă la necesitatea redresării şi la capacitatea de a regăsi în mine o altă forţă prin care să merg înainte. Şi toate aceste elemente converg în această carte în care am vorbit despre orbire dar şi despre lecturile pe care mi le fac alţii, de bucuria conversaţiei, de plăcerea de a vorbi cu prietenii – ce e drept, din ce în ce mai puţini şi mai rari în casa mea.

- Aţi fost “acuzat” că sunteţi un om singur. De ce?

- Eu m-am numit un om singur. Poate, într-un fel şi pentru considerentul că îmi place singurătatea. Acum chiar mă complac în cadrul ei, dar, la singurătate cred că am ajuns prin pierderea vederii, nemaiputând să circul nici până la colţul străzii. Fără însoţitor, m-am retras în obscura mea cameră, copleşită de pereţii aceia încărcaţi de cărţile pe care nu le mai pot citi şi pe care mi le citesc alţii. Stau acolo şi meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soţiei mele vine la noi şi scrie, îi dictez în continuare memoriile şi articolele pe care le am de scris. Aceasta a rămas singura mea posibilitate de comunicare cu hârtia. Şi mă gândesc, poate, dacă voi continua scrierea acestor memorii, în funcţie de succesul pe care-l va avea volumul al doilea, pe care l-am lansat astăzi aici.

- Care a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tristeţe ale vieţii dumneavoastră?

- Nu ştiu dacă am avut o bucurie foarte mare în viaţă. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria de a fi editor şi de a publica scrierile altora, dar şi pe ale mele. Tristeţea mare a fost momentul acela când am fost îndepărtat de la “Editura Univers”, considerat prea bătrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred că mi s-a dat, astfel, lovitura esenţială şi, poate atunci, din cauza şocului e posibil să fii început să îmi pierd vederea.

- Fără a vă mai reţine, lăsându-vă să vă bucuraţi de prezenţa celor care vă vor solicita autografe...ce-şi doreşte profesorul, criticul şi istoricul literar Romul Munteanu, acum, la 80 de ani?

- Nu mai am multe dorinţe. Mai vreau să rămână câţiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care să mai vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca această tânără, care-mi scrie lucrările, să nu-şi piardă răbdarea. Pentru că acum scriu greu, iar uneori, când are timp şi vine la mine nu am eu dispoziţia de a scrie. Şi trebuie să se acomodeze la starea mea sufletească. Trebuie să îmi continui memoriile şi să termin – ceea ce nu am spus astăzi aici – volumul al optulea din “Jurnalul de cărţi”, din care nu am scris decât o mică parte. Şi, peste vreo doi ani intenţionez să-l public, dacă voi ajunge să-l termin. Îmi închipui că aceasta este vârsta la care voi apărea pentru ultima dată în faţa dumneavoastră, nu pentru că aş vrea să sfârşesc zilele imediat ci, pentru că eu consider că nu mai este decent să mai apar în public la o aşa vârstă târzie. Cred că va fi ultima noastră întâlnire de acest gen, ca om de litere şi ca profesor pensionar.

- Aveţi o viaţă întreagă dedicată paginilor de carte. Aţi trăit lângă ele şi v-aţi format intelectual cu ajutorul lor.

- Am ieşit foarte rar în public şi m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii şi nu continuarea ”Jurnalelor de cărţi”, din care mai am doar un singur volum şi care este pe jumătate scris? Pentru că ele înfăţişează viaţa mea în modul cel mai autentic. Aşa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înălţat nici pe mine, nici pe alţii. Dar mai mult pe mine decât pe alţii. Şi socotesc că aşa este drept. Poate, în legătură cu alţii puteam să greşesc mai mult dar, cu mine aveam dreptul s-o fac şi puteam să mă iert dacă greşeam. Mi-am conceput viaţa din tinereţe ca un iubitor de cărţi. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna, aşa cum mi-a plăcut să scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un timp de exerciţiu.

interviu realizat în 2006 la Muzeul Literaturii Române.

Pe Geo Bogza l-a urcat în copac pentru a-l fotografia

interviu cu fotoreporterul Vasile Blendea

(n. 1937 – d.17 noiembrie 2005)

Născut în 1937 la Peştişani, judeţul Gorj, Vasile Blendea a urmat cursurile liceului la Târgu Jiu, iar apoi, la Bucureşti, absolvind în 1967, “Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti”.

Cu un aparat de fotografiat simplu, neperformant, de amator, a reuşit să-şi cultive intens pasiunea pentru fotografie, realizând numeroase instantanee care l-au făcut să-şi dorească mai mult.

Astfel că uşor, cu trecerea timpului, a reuşit cu talentul înnăscut şi cu simţul umorului care nu l-a părăsit nicio clipă de-a lungul întregii sale vieţi să devină fotograful preferat al multora dintre scriitorii foarte importanţi ai literaturii române: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Geo Bogza, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Demostene Botez, Ana Blandiana.

A strâns mii de imagini pe hârtie fotografică, publicate în mai toate revistele literare precum „România Literară”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Manuscriptum”, „Tribuna”, „Vatra”, „Ramuri”, „Secolul XX”, „Contemporanul”, „Vatra Românească”.

- Maestre Vasile Blendea, încercaţi să faceţi o mică descriere a activităţii dumneavoastră.

- E foarte greu să fac o proiecţie clară a activităţii mele, să mă încadrez în ceva anume, care să cuprindă, efectiv, tot ceea ce fac. Eu sunt un fel de spiriduş, dacă pot să spun aşa. Nici vârsta nu îmi mai permite să galopez atât de des şi atât de departe. Dar sunt precum calul năzdrăvan – îmi cer scuze că fac această metaforă sau comparaţie – care, în tinereţe a galopat pe toate paralelele şi meridianele geografice, nu-l poţi ţine în frâu nici la bătrâneţe. Ca-n basme. Cred că am făcut nişte lucruri minunate. În primul rând am fost un fel de om-orchestră, am făcut şi fotografie şi film pentru că am acest microb intrat în sânge, de când am călătorit pe urmele lui Eminescu. Frumoasa călătorie despre care noi doi am mai discutat, Bucureşti-Chişinău-Odessa-Varşovia-Cracovia-Praga-Berlin care s-a încheiat cu un rezultat foarte frumos: cele două volume “Pe urmele lui Eminescu – Paşii poetului”. Mărturisesc sincer că m-am bucurat şi mă bucur în continuare de foarte multă stimă din partea celor care apreciază un act cultural de valoare. De exemplu, am fost solicitat să deschid o expoziţie la Belgrad, în luna mai anul acesta (anul 2004, n.a) la Alba-Iulia – în cadrul festivalului dedicat lui Lucian Blaga sau la Iaşi, unde am fost invitat la Salonul de Carte. Deci, sunt alergător de cursă lungă. Nu simt povara anilor, atâta timp cât dorinţa mea cea mare este să mai prind şi ziua de mâine cu nişte evenimente, în cadrul cărora să mă bucur că particip.

-Aţi fost şi fotoreporter al Radioului şi Televiziunii Naţionale.

- Da, peste 30 de ani am slujit şi Radioul şi Televiziunea şi, cu toate astea, nu că nu mă mai recunosc, dar sunt total dezinteresate. Am plecat cu acea amărăciune pe care nu mi-aş fi imaginat-o vreodată. Aş fi vrut să donez instituţiei toată truda mea de-o viaţă, pelicule, fotografii. Foarte puţini au apreciat munca mea, după ce am ieşit la pensie.

- Din invidie, răutate...

- Nu cred. Dar, după ce ieşi la pensie, nimic nu mai contează. Omul este băgat în seamă cât este bun de muncă. După aceea se uită totul. Însă nu m-am oprit aici. Eu mi-am văzut de treburile mele. După ce am ieşit la pensie am fost liber ca pasărea cerului şi am colaborat cu multe instituţii, ocupându-mă de expoziţii. De exemplu, am avut expoziţii la evenimente ce au sărbătorit Anul 2000 – Anul Eminescu, Anul 2001 – Brâncuşi, cu lucrări la Veneţia, Canada şi Roma, care au avut mare succes.

- Şi cum vă descurcaţi? Ştiu că nu beneficiaţi de o pensie care să vă permită acte de caritate.

- Dacă vreau să fac un album cu diapozitive înseamnă pensia mea pe o lună. Materialele sunt cumplit de scumpe, nu te poţi apropia de ele. Se întâmplă să ţi se propună o colaborare şi eşti plătit după o lună sau două. E trist că noi nu ştim să promovăm cultura. Suntem la pământ. Cei care reprezintă ţara în străinătate nu fac absolut nimic. La Veneţia am avut succes datorită unor oameni care m-au chemat şi au ştiut să-şi înnobileze evenimentul. Dar, în general, fiecare îşi urmăreşte interesele personale.

- Ce impact au toate aceste neajunsuri sau neîmpliniri asupra dumneavoastră?

- Unul enorm. Lipsa de hrană nu ucide, dar lipsa de responsabilitate, când e vorba de cultură, ucide. Nu ucide un om, un personaj, ucide tradiţia. Ca exemplu, câte emisiuni culturale există la televizor – care are un impact foarte mare social – şi la ce oră sunt date, în măsura în care reuşeşti, totuşi să găseşti vreuna de valoare? Ce promovăm noi şi pe cine?

- Cum aţi descrie concurenţa în acest domeniu?

- Noi, ca fotoreporteri nu avem cum să ne duşmănim. Suntem atât de puţini...şi noi nu plagiem ca literaţii. Noi ne completăm unul pe celălalt. Chiar dacă suntem mai mulţi fotoreporteri la un eveniment şi facem aceeaşi fotografie, dacă le compari nu seamănă. Sunt unghiuri diferite, imaginile nu se suprapun, ele se completează. Era, acum mulţi ani, trăieşte şi acum, un fotoreporter pe la “Scânteia Tineretului” şi mai apoi la Uniunea Scriitorilor, Ion Cucu. Ne-am împăcat foarte bine şi nu ne-am creat probleme pentru că nu aveam ce împărţi. Eu eram fotoreporter al Radiodifuziunii Române şi am avut şansa să cunosc personalităţi din toate categoriile artistice. Şi cu fiecare dintre aceştia am încercat să surprind clipa. Este o vorbă a lui Goethe, care îmi place foarte mult: “Clipă, întârzie puţin, eşti atât de frumoasă!” A opri clipa într-o fracţiune de secundă, înseamnă mult. Trebuie să-i surprinzi starea omului sau a scriitorului, încât, dacă-i citeşti o parte din operă să-l poţi suprapune pe ea.

- Există posibilitatea ca autorul să fie recunoscut după fotografiile pe care le realizează?

- Vine cineva la mine într-o zi şi mă felicită pentru o fotografie publicată într-o revistă literară. Era vorba despre o fotografie a lui Geo Bogza. Şi-l întreb de unde ştie că este făcută de mine, deoarece nu era semnată. El îmi răspunde: “Păi, îţi cunosc stilul”. În literatură, în pictură, în arta plastică, fiecare are o anumită orientare, stilul lui. Dacă şi în fotografie e vorba să ţi se recunoască stilul, fără semnătură…momentul ăla m-a făcut să cred că ceea ce fac este, totuşi, ceva deosebit. Nimeni nu poate să-mi reproşeze că am făcut compromisuri în fotografie. Am fost foarte decent şi în acelaşi timp, mi-au plăcut provocările. Am avut talentul ăsta de a-i provoca pe ceilalţi să facă aşa cum vroiam eu. Pentru că, orice aparat de fimat sau fotografiat este îndreptat spre tine ştii că trebuie să-ţi controlezi cuvintele şi atitudinea, de aceea este necesară o încercare de exteriorizare, pentru a ieşi ceva natural. Iar tu, ca autor, trebuie să-ţi gândeşti şi să-ţi filtrezi imaginile pentru că, odată apărute, te reprezintă. Prin tot ce am publicat şi felul de a mă apropia de marile personalităţi cred că am fost unic. Nu am fost criticat, nici măcar un cuvânt, prin care să-mi reproşeze cineva că am făcut cuiva fotografii care să îl compromită. Am făcut fotografii de excepţie.

- Povestiţi, pentru cei care nu ştiu, întâmplarea cu Geo Bogza suit în copac.

- Da, am făcut mare vâlvă cu poza asta. Chiar Eugen Barbu a vrut să mi-o cumpere cu 1700 de lei, iar eu luam cam 18 lei pe fotografie. Dar, a fost voinţa lui Geo Bogza să mă sui eu în copac şi să-l fotografiez de sus şi pe urmă, am inversat rolurile. I-am spus: “Maestre, în cazul ăsta, păcat că nu vă puteţi sui dumneavoastră în copac, să vedeţi ce fotografie o să iasă! Cu ideea dumneavoastră şi obiectivul meu de la aparat am face o fotografie demnă de istoria literaturii”. Apoi Bogza zice: “Păi, cum, domnule să nu mă urc?! Ce, par eu atât de ramolit?!” Şi Geo Bogza avea atunci aproape 75 de ani. Astfel că, atunci când trebuia publicată o fotografie, Geo Bogza nu vroia decât dintre acelea realizate de Blendea.

- Aţi reuşit cu mult simţ al umorului şi, în general, prin felul de a fi să vi-i apropiaţi pe unii dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române…

- Dacă aş scoate un album sau o carte cu personalităţile lângă care am stat…aş publica fotografii cu Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Al Philippide, Demostene Botez…Am sute de mii de fotografii. Am ştiut să mă apropii de aceşti mari oameni, mai ales cu felul meu de a fi, având şi darul imitaţiei. Când ne întâlneam cu diferite ocazii, la anumite evenimente, îi imitam pe George Călinescu, Adrian Păunescu, Tomazian, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Birlic, Toma Caragiu şi, mai uşurel, mai pe ascuns, pe Nicolae Ceauşescu.

- Am aflat cum l-aţi suit pe Bogza în copac, dar cum suna acea urare acvatică pe care i-aţi spus-o cu ocazia uneia dintre aniversări?

- „Maestre, daţi-mi voie să vă fac o urare acvatică!“ „Acvatică, se miră Bogza. Cum vine asta?“. „Păi simplu”, îi răspund, „vă urez un ocean de sănătate, un fluviu de bucurie şi un râu de bogăţie!“. Bogza m-a privit puţin amărât şi mi-a rãspuns: „E, domnule Blendea, cu oceanul ăsta de sănătate e mai greu. Aşa cum sunt eu acuma, cam şubred şi cam bolnav, m-aş mulţumi şi c-o băltoacă”.

- Acum aveţi 67 de ani, din care, peste 30 de ani de profesionalism şi dăruire.

- Mă gândesc să-mi dea Dumnezeu zile să valorific măcar un sfert din tot ce am eu tras pe peliculă. Am sute de mii de imagini. Mi-ar mai trebui încă o viaţă să valorific ce am făcut în atâţia ani.

Interviu realizat în 2004, acasă la dl. Blendea.