interviu
cu scriitorul şi profesorul Romul Munteanu
Dialogul
ce urmează a fost realizat cu prilejul sărbătoririi profesorului Romul
Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizată de
Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Muzeul Naţional al
Literaturii Române şi Fundaţia Culturala Libra; lansarea volumului său de
memorii "Viaţa în ceaţă sau Cantecul lebedei", în Rotonda MNLR.
Profesorul şi scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii
impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale: Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea
maselor, Noul roman francez, Farsa tragică, Profiluri literare, Metamorfozele
criticii europene moderne, Lecturi şi sisteme, Cultura europeană în epoca
luminilor, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea,
Introducere în literatura europeană modernă, Şcoala ardeleană, Iluminism şi
romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a
primit o serie de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale: “Premiul
Uniunii Scriitorilor” în 1971, 1972, 1976, „Premiul Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti” în 1979 şi 1996, “Premiul Menelaos Ludemis”- Atena, 1980, “Premiul
Revistei Flacara pentru critică” în 1987, “Ordinul Steaua României în grad de
cavaler” în 2005, “Palmes Academiques”, acordat de Ministere de L'Education
Nationale (Franţa), Chevalier des Arts et des Lettres.
-
Domnule profesor Romul Munteanu, v-am văzut la această aniversare cu lacrimi în
ochi. Ce vă spune inima în acest moment?
- Sunt emoţii fireşti ale
vârstei, deşi, când am plecat de-acasă credeam că la vârsta mea n-o să mai am
asemenea emoţii. Iată, însă, că sunt copleşit de toate cele spuse de cei din
jur. Copleşit de propriile amintiri şi evocările altora. Am fost profund
impresionat. Şi m-am bucurat că la această întâlnire au venit mulţi oameni în
vârstă, mai apropiaţi de etatea mea, decât tinerii care mulţi îmi sunt străini
şi care mă cunosc mai puţin.
- Ce
înseamnă pentru dumneavoastră acestă carte, "Viaţa în ceaţă sau Cântecul
lebedei"?
- Este doar una dintre cărţile
mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum
în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care
scriu fără să mă lamentez fiindcă, o lovitură a soartei nu dă dreptul la
lamentare. Mai degrabă la necesitatea redresării şi la capacitatea de a regăsi
în mine o altă forţă prin care să merg înainte. Şi toate aceste elemente
converg în această carte în care am vorbit despre orbire dar şi despre
lecturile pe care mi le fac alţii, de bucuria conversaţiei, de plăcerea de a
vorbi cu prietenii – ce e drept, din ce în ce mai puţini şi mai rari în casa
mea.
- Aţi
fost “acuzat” că sunteţi un om singur. De ce?
- Eu m-am numit un om singur.
Poate, într-un fel şi pentru considerentul că îmi place singurătatea. Acum
chiar mă complac în cadrul ei, dar, la singurătate cred că am ajuns prin
pierderea vederii, nemaiputând să circul nici până la colţul străzii. Fără
însoţitor, m-am retras în obscura mea cameră, copleşită de pereţii aceia
încărcaţi de cărţile pe care nu le mai pot citi şi pe care mi le citesc alţii.
Stau acolo şi meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soţiei mele
vine la noi şi scrie, îi dictez în continuare memoriile şi articolele pe care
le am de scris. Aceasta a rămas singura mea posibilitate de comunicare cu
hârtia. Şi mă gândesc, poate, dacă voi continua scrierea acestor memorii, în
funcţie de succesul pe care-l va avea volumul al doilea, pe care l-am lansat
astăzi aici.
- Care
a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tristeţe ale vieţii
dumneavoastră?
- Nu ştiu dacă am avut o
bucurie foarte mare în viaţă. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria
de a fi editor şi de a publica scrierile altora, dar şi pe ale mele. Tristeţea
mare a fost momentul acela când am fost îndepărtat de la “Editura Univers”,
considerat prea bătrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred că mi s-a
dat, astfel, lovitura esenţială şi, poate atunci, din cauza şocului e posibil
să fii început să îmi pierd vederea.
- Fără
a vă mai reţine, lăsându-vă să vă bucuraţi de prezenţa celor care vă vor
solicita autografe...ce-şi doreşte profesorul, criticul şi istoricul literar
Romul Munteanu, acum, la 80 de ani?
- Nu mai am multe dorinţe. Mai
vreau să rămână câţiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care să mai
vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca această tânără, care-mi scrie
lucrările, să nu-şi piardă răbdarea. Pentru că acum scriu greu, iar uneori,
când are timp şi vine la mine nu am eu dispoziţia de a scrie. Şi trebuie să se acomodeze
la starea mea sufletească. Trebuie să îmi continui memoriile şi să termin –
ceea ce nu am spus astăzi aici – volumul al optulea din “Jurnalul de cărţi”,
din care nu am scris decât o mică parte. Şi, peste vreo doi ani intenţionez
să-l public, dacă voi ajunge să-l termin. Îmi închipui că aceasta este vârsta
la care voi apărea pentru ultima dată în faţa dumneavoastră, nu pentru că aş
vrea să sfârşesc zilele imediat ci, pentru că eu consider că nu mai este decent
să mai apar în public la o aşa vârstă târzie. Cred că va fi ultima noastră
întâlnire de acest gen, ca om de litere şi ca profesor pensionar.
-
Aveţi o viaţă întreagă dedicată paginilor de carte. Aţi trăit lângă ele şi
v-aţi format intelectual cu ajutorul lor.
- Am ieşit foarte rar în public
şi m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii şi nu
continuarea ”Jurnalelor de cărţi”, din care mai am doar un singur volum şi care
este pe jumătate scris? Pentru că ele înfăţişează viaţa mea în modul cel mai
autentic. Aşa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înălţat nici pe mine,
nici pe alţii. Dar mai mult pe mine decât pe alţii. Şi socotesc că aşa este
drept. Poate, în legătură cu alţii puteam să greşesc mai mult dar, cu mine
aveam dreptul s-o fac şi puteam să mă iert dacă greşeam. Mi-am conceput viaţa
din tinereţe ca un iubitor de cărţi. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna, aşa
cum mi-a plăcut să scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un
timp de exerciţiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu