Powered By Blogger

duminică, 19 ianuarie 2014

“O lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare”



interviu cu scriitorul şi profesorul Romul Munteanu

                                  (18 martie 1926 – 17 martie 2011)



Dialogul ce urmează a fost realizat cu prilejul sărbătoririi profesorului Romul Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizată de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Fundaţia Culturala Libra; lansarea volumului său de memorii "Viaţa în ceaţă sau Cantecul lebedei", în Rotonda MNLR. Profesorul şi scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale:  Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Noul roman francez, Farsa tragică, Profiluri literare, Metamorfozele criticii europene moderne, Lecturi şi sisteme, Cultura europeană în epoca luminilor, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Introducere în literatura europeană modernă, Şcoala ardeleană, Iluminism şi romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a primit o serie de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale: “Premiul Uniunii Scriitorilor” în 1971, 1972, 1976, „Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti” în 1979 şi 1996, “Premiul Menelaos Ludemis”- Atena, 1980, “Premiul Revistei Flacara pentru critică” în 1987, “Ordinul Steaua României în grad de cavaler” în 2005, “Palmes Academiques”, acordat de Ministere de L'Education Nationale (Franţa), Chevalier des Arts et des Lettres.

- Domnule profesor Romul Munteanu, v-am văzut la această aniversare cu lacrimi în ochi. Ce vă spune inima în acest moment?
- Sunt emoţii fireşti ale vârstei, deşi, când am plecat de-acasă credeam că la vârsta mea n-o să mai am asemenea emoţii. Iată, însă, că sunt copleşit de toate cele spuse de cei din jur. Copleşit de propriile amintiri şi evocările altora. Am fost profund impresionat. Şi m-am bucurat că la această întâlnire au venit mulţi oameni în vârstă, mai apropiaţi de etatea mea, decât tinerii care mulţi îmi sunt străini şi care mă cunosc mai puţin.
 
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră acestă carte, "Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei"?

- Este doar una dintre cărţile mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care scriu fără să mă lamentez fiindcă, o lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare. Mai degrabă la necesitatea redresării şi la capacitatea de a regăsi în mine o altă forţă prin care să merg înainte. Şi toate aceste elemente converg în această carte în care am vorbit despre orbire dar şi despre lecturile pe care mi le fac alţii, de bucuria conversaţiei, de plăcerea de a vorbi cu prietenii – ce e drept, din ce în ce mai puţini şi mai rari în casa mea.

- Aţi fost “acuzat” că sunteţi un om singur. De ce?
- Eu m-am numit un om singur. Poate, într-un fel şi pentru considerentul că îmi place singurătatea. Acum chiar mă complac în cadrul ei, dar, la singurătate cred că am ajuns prin pierderea vederii, nemaiputând să circul nici până la colţul străzii. Fără însoţitor, m-am retras în obscura mea cameră, copleşită de pereţii aceia încărcaţi de cărţile pe care nu le mai pot citi şi pe care mi le citesc alţii. Stau acolo şi meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soţiei mele vine la noi şi scrie, îi dictez în continuare memoriile şi articolele pe care le am de scris. Aceasta a rămas singura mea posibilitate de comunicare cu hârtia. Şi mă gândesc, poate, dacă voi continua scrierea acestor memorii, în funcţie de succesul pe care-l va avea volumul al doilea, pe care l-am lansat astăzi aici.

- Care a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tristeţe ale vieţii dumneavoastră?
- Nu ştiu dacă am avut o bucurie foarte mare în viaţă. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria de a fi editor şi de a publica scrierile altora, dar şi pe ale mele. Tristeţea mare a fost momentul acela când am fost îndepărtat de la “Editura Univers”, considerat prea bătrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred că mi s-a dat, astfel, lovitura esenţială şi, poate atunci, din cauza şocului e posibil să fii început să îmi pierd vederea.


- Fără a vă mai reţine, lăsându-vă să vă bucuraţi de prezenţa celor care vă vor solicita autografe...ce-şi doreşte profesorul, criticul şi istoricul literar Romul Munteanu, acum, la 80 de ani?
- Nu mai am multe dorinţe. Mai vreau să rămână câţiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care să mai vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca această tânără, care-mi scrie lucrările, să nu-şi piardă răbdarea. Pentru că acum scriu greu, iar uneori, când are timp şi vine la mine nu am eu dispoziţia de a scrie. Şi trebuie să se acomodeze la starea mea sufletească. Trebuie să îmi continui memoriile şi să termin – ceea ce nu am spus astăzi aici – volumul al optulea din “Jurnalul de cărţi”, din care nu am scris decât o mică parte. Şi, peste vreo doi ani intenţionez să-l public, dacă voi ajunge să-l termin. Îmi închipui că aceasta este vârsta la care voi apărea pentru ultima dată în faţa dumneavoastră, nu pentru că aş vrea să sfârşesc zilele imediat ci, pentru că eu consider că nu mai este decent să mai apar în public la o aşa vârstă târzie. Cred că va fi ultima noastră întâlnire de acest gen, ca om de litere şi ca profesor pensionar.

- Aveţi o viaţă întreagă dedicată paginilor de carte. Aţi trăit lângă ele şi v-aţi format intelectual cu ajutorul lor.
- Am ieşit foarte rar în public şi m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii şi nu continuarea ”Jurnalelor de cărţi”, din care mai am doar un singur volum şi care este pe jumătate scris? Pentru că ele înfăţişează viaţa mea în modul cel mai autentic. Aşa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înălţat nici pe mine, nici pe alţii. Dar mai mult pe mine decât pe alţii. Şi socotesc că aşa este drept. Poate, în legătură cu alţii puteam să greşesc mai mult dar, cu mine aveam dreptul s-o fac şi puteam să mă iert dacă greşeam. Mi-am conceput viaţa din tinereţe ca un iubitor de cărţi. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna, aşa cum mi-a plăcut să scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un timp de exerciţiu.

interviu realizat în 2006 la Muzeul Literaturii Române.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu