Tot mai mulți consideră că veșnicia, născută cândva la sat s-a hotărât să
își modifice spațiul cu care să se identifice, alegând orașul ca zonă de
dezvoltare a noilor tendințe comportamental-culturale ale societății europene.
Și, totuși, recunosc cu bucurie și mereu cu o surprindere reținută că încă mai
sunt generații care, parcă se nasc cu rolul de a nu lăsa să se piardă nimic din
ceea ce reprezintă, de fapt 
colecția vie de spiritualitate. Vie, pentru că așa cum a spus-o unul dintre expozanții prezenți, lemnul încă mai are de povestit. Mergând și eu la târgul de tradiții organizat de Muzeul Țăranului Român în perioada 25-27 martie, m-am bucurat de cele văzute, mai ales că erau foarte mulți tineri care, doar și în trecere fiind și-au manifestat curiozitatea față de obiecte meșteșugărești, tradiționale care gradual și vizibil vor aparține unui trecut aflat încă în contemporaneitate. Și, tot mergând cu privirile atente, căutând să descifrez în fiecare dintre exponate definiția propriei perfecțiuni, m-am oprit în fața unor obiecte care vorbeau de la sine despre ortodoxism și spiritualitate pur românească, născută și dezvoltată în gânduri și mâini autohtone hăruite. Aici l-am întâlnit pe Teodore Adrian Negoiță, un tânăr artist care, prin lucrările realizate atrăgea privirile celor prezenți, reprezentanți ai vârstelor diverse. Privindu-i lucrările expuse nu am putut trece nepăsător fără a iniția un scurt dialog în numele specificului care încă mai are ecou în urban.
- Observ aici o diversitate a exponatelor, icoane pictate pe lemn, pe piatră, dar și pe scoarță de copac. Interesante sunt reprezentări ale sfinților pe fragmente din lemn de doagă. Cum v-a venit ideea să salvați acest lemn, care înainte avusese cu totul și totul altă întrebuințare?
- A fost un eveniment banal, la un grătar cu niște prieteni care pregăteau lemnele de foc
și luau micile doage dintr-un butoiaș. Și atunci le-am propus să mi le dea mie și, în schimb să caut eu vreascuri pentru foc. Din ceea ce am salvat am făcut câteva icoane oferindu-le câteva și proprietarilor locului care au rămas impresionați. De atunci au început să caute și ei pentru a-mi oferi material de lucru, lemn vechi, piese de mobilier, unele recuperate din zona Grădiștei Aradului, dar și din biserica mamei mele din satul Cârceni din comuna Grozești. Este păcat de acel lemn care a fost lucrat cândva de cineva și care a fost chiar parte a bisericii și nu trebuie să ajungă lemn de foc. Lemnul încă mai are de povestit.
- Cum s-a născut bucuria picturii pe lemn?
- A venit în urma unui eveniment neplăcut, când am stat 36 de ore alături de bunicul meu înainte să moară și după aceea am făcut o expoziție la Severin cu lucrări pe teme religioase, deoarece ceea ce făceam eu atunci nu erau icoane, în sensul cunoscut al termenului. Și, atunci preasfințitul părinte Nicodim Gorjeanul, episcopul Severinului, m-a chemat la episcopie, mi-a dat o carte despre tainele meșteșugului iconografic și mi-a spus: „Ai har, poate mai mult ca alții”. Aceasta a fost de fapt motivația care m-a făcut să continui astfel. Expresia pe care o dau icoanelor mele transmite acel sentiment de pace, de împăcare cu Dumnezeu. Scopul vieții noastre este împăcarea cu Dumnezeu. Abia după aceea urmează toate celelalte, carieră etc. Dacă am înțeles lucrul ăsta, toate merg în armonie.
- Cum a început totul, înainte de a descoperi lemnul ca suport al
exprimării talentului dumneavoastră?
- Da, am pictat pe lemn de cireș, pe piatră, dar mai înainte a fost șevaletul. Am terminat liceul de artă
secția tapițerie-modă, apoi pictura pe șevalet în timpul facultății. Fac și acum pictură de șevalet, dar am dedicat o mare perioadă din timp iconografiei. Din anul 2008 merg la târgurile de meșteri, iar din 2006 pictez constant icoane. Am mai pictat pe sticlă, pe piatră, coji de ouă, pe piele animală prelucrată. Ceea ce vedeți aici este doar o parte din ce fac. Creez mereu pentru că așa cum e scris suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind creator ne-a dat libertatea de creație, mai ales dacă este într-o direcție bună.
- Care este lucrarea căreia i-ați dedicat foarte mult timp? O mai aveți în
colecție?
- Nu, a fost dată și era o icoană a Sf. Corneliu Sutașul. Într-adevăr, mi-a luat foarte mult timp, dar nu ca ore, zile de execuție. Deoarece eu încep lucrări, le duc până într-un anumit punct și dacă simt pe parcurs că nu este ceea ce îmi doresc, nu este bine, mă opresc. Expresia, mâinile și chipul sunt ultimele pe care eu le fac, deoarece sunt cele mai importante în transmiterea de emoție, stare și mesaj într-o icoană. Acea icoană cu Sf. Corneliu Sutașu a fost începută în 2010 și am terminat-o anul trecut. Cu două zile înainte de târgul de la Oradea din iulie, pictam, în paralel cu aceasta, la o icoană a Maicii Domnului. La un moment dat m-am uitat pe perete la icoana Sutașului și brusc m-am reîntors la ea să-i finalizez expresia, mâinile și câteva detalii de costumație. Și a ieșit exact ce trebuia să fie. Deci mi-au trebuit 11 ani până la finalizarea ei. Frumusețea a fost că, atunci când am ajuns la Oradea, în a doua zi de târg cineva căuta exact această icoană, clientul spunând că o caută demult rugându-se pentru ea. Atunci omul mi-a spus că ultima dată se rugase pentru această icoană exact cu o seară înainte ca eu să o termin de pictat. Dumnezeu a vrut ca eu să o termin, ca omul acela să o poată avea.
Am plecat de lângă omul acesta cu gândul la vorba lui de mai devreme, care
îmi răsuna ca un ecou printre gânduri: „Lemnul încă mai are de povestit”.
În toată această perioadă cât m-am plimbat alături de fiul meu printre obiectele de anticariat, dar și printre cele vestimentare tradiționale explicându-i importanța lor, nu doar în trecutul bunicilor și străbunicilor lui, dar și în prezentul acesta care tulbură și ne îndepărtează de esența lucrurilor m-am întrebat cum am fi arătat cu toții în lipsa acestor repere identitare care încă pot vorbi
în șoaptă despre cum au trăit generațiile devenite istorie și cum ne îndeamnă să le includem în raportul trecut-prezent pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor. Și, așa cum am mai spus-o într-unul dintre articolele mele, dar sub o altă formă, toate care au rămas în urma celor dinaintea noastră sunt repere spirituale, hărți anti-rătăcire, rețete pentru ieșirea din tăcere și amorțire. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția și aprecierea asupra acestor adevărate comori pentru minte și suflet. Numai așa ne vom putea înălța la lumină.
Gabriel Dragnea /
UZPR
colecția vie de spiritualitate. Vie, pentru că așa cum a spus-o unul dintre expozanții prezenți, lemnul încă mai are de povestit. Mergând și eu la târgul de tradiții organizat de Muzeul Țăranului Român în perioada 25-27 martie, m-am bucurat de cele văzute, mai ales că erau foarte mulți tineri care, doar și în trecere fiind și-au manifestat curiozitatea față de obiecte meșteșugărești, tradiționale care gradual și vizibil vor aparține unui trecut aflat încă în contemporaneitate. Și, tot mergând cu privirile atente, căutând să descifrez în fiecare dintre exponate definiția propriei perfecțiuni, m-am oprit în fața unor obiecte care vorbeau de la sine despre ortodoxism și spiritualitate pur românească, născută și dezvoltată în gânduri și mâini autohtone hăruite. Aici l-am întâlnit pe Teodore Adrian Negoiță, un tânăr artist care, prin lucrările realizate atrăgea privirile celor prezenți, reprezentanți ai vârstelor diverse. Privindu-i lucrările expuse nu am putut trece nepăsător fără a iniția un scurt dialog în numele specificului care încă mai are ecou în urban.
- Observ aici o diversitate a exponatelor, icoane pictate pe lemn, pe piatră, dar și pe scoarță de copac. Interesante sunt reprezentări ale sfinților pe fragmente din lemn de doagă. Cum v-a venit ideea să salvați acest lemn, care înainte avusese cu totul și totul altă întrebuințare?
- A fost un eveniment banal, la un grătar cu niște prieteni care pregăteau lemnele de foc
și luau micile doage dintr-un butoiaș. Și atunci le-am propus să mi le dea mie și, în schimb să caut eu vreascuri pentru foc. Din ceea ce am salvat am făcut câteva icoane oferindu-le câteva și proprietarilor locului care au rămas impresionați. De atunci au început să caute și ei pentru a-mi oferi material de lucru, lemn vechi, piese de mobilier, unele recuperate din zona Grădiștei Aradului, dar și din biserica mamei mele din satul Cârceni din comuna Grozești. Este păcat de acel lemn care a fost lucrat cândva de cineva și care a fost chiar parte a bisericii și nu trebuie să ajungă lemn de foc. Lemnul încă mai are de povestit.
- A venit în urma unui eveniment neplăcut, când am stat 36 de ore alături de bunicul meu înainte să moară și după aceea am făcut o expoziție la Severin cu lucrări pe teme religioase, deoarece ceea ce făceam eu atunci nu erau icoane, în sensul cunoscut al termenului. Și, atunci preasfințitul părinte Nicodim Gorjeanul, episcopul Severinului, m-a chemat la episcopie, mi-a dat o carte despre tainele meșteșugului iconografic și mi-a spus: „Ai har, poate mai mult ca alții”. Aceasta a fost de fapt motivația care m-a făcut să continui astfel. Expresia pe care o dau icoanelor mele transmite acel sentiment de pace, de împăcare cu Dumnezeu. Scopul vieții noastre este împăcarea cu Dumnezeu. Abia după aceea urmează toate celelalte, carieră etc. Dacă am înțeles lucrul ăsta, toate merg în armonie.
- Da, am pictat pe lemn de cireș, pe piatră, dar mai înainte a fost șevaletul. Am terminat liceul de artă
secția tapițerie-modă, apoi pictura pe șevalet în timpul facultății. Fac și acum pictură de șevalet, dar am dedicat o mare perioadă din timp iconografiei. Din anul 2008 merg la târgurile de meșteri, iar din 2006 pictez constant icoane. Am mai pictat pe sticlă, pe piatră, coji de ouă, pe piele animală prelucrată. Ceea ce vedeți aici este doar o parte din ce fac. Creez mereu pentru că așa cum e scris suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind creator ne-a dat libertatea de creație, mai ales dacă este într-o direcție bună.
- Nu, a fost dată și era o icoană a Sf. Corneliu Sutașul. Într-adevăr, mi-a luat foarte mult timp, dar nu ca ore, zile de execuție. Deoarece eu încep lucrări, le duc până într-un anumit punct și dacă simt pe parcurs că nu este ceea ce îmi doresc, nu este bine, mă opresc. Expresia, mâinile și chipul sunt ultimele pe care eu le fac, deoarece sunt cele mai importante în transmiterea de emoție, stare și mesaj într-o icoană. Acea icoană cu Sf. Corneliu Sutașu a fost începută în 2010 și am terminat-o anul trecut. Cu două zile înainte de târgul de la Oradea din iulie, pictam, în paralel cu aceasta, la o icoană a Maicii Domnului. La un moment dat m-am uitat pe perete la icoana Sutașului și brusc m-am reîntors la ea să-i finalizez expresia, mâinile și câteva detalii de costumație. Și a ieșit exact ce trebuia să fie. Deci mi-au trebuit 11 ani până la finalizarea ei. Frumusețea a fost că, atunci când am ajuns la Oradea, în a doua zi de târg cineva căuta exact această icoană, clientul spunând că o caută demult rugându-se pentru ea. Atunci omul mi-a spus că ultima dată se rugase pentru această icoană exact cu o seară înainte ca eu să o termin de pictat. Dumnezeu a vrut ca eu să o termin, ca omul acela să o poată avea.
În toată această perioadă cât m-am plimbat alături de fiul meu printre obiectele de anticariat, dar și printre cele vestimentare tradiționale explicându-i importanța lor, nu doar în trecutul bunicilor și străbunicilor lui, dar și în prezentul acesta care tulbură și ne îndepărtează de esența lucrurilor m-am întrebat cum am fi arătat cu toții în lipsa acestor repere identitare care încă pot vorbi
în șoaptă despre cum au trăit generațiile devenite istorie și cum ne îndeamnă să le includem în raportul trecut-prezent pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor. Și, așa cum am mai spus-o într-unul dintre articolele mele, dar sub o altă formă, toate care au rămas în urma celor dinaintea noastră sunt repere spirituale, hărți anti-rătăcire, rețete pentru ieșirea din tăcere și amorțire. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția și aprecierea asupra acestor adevărate comori pentru minte și suflet. Numai așa ne vom putea înălța la lumină.
