„Elenei Ceauşescu i-am scris o dedicaţie în bătaie de joc”

interviu cu romancierul Nicolae Breban

(n. 01 februarie 1934)

 

Nicolae Breban preciza cu mult timp în urmă că cel mai mare talent al său a fost foamea de lectură. Pentru că în copilărie nu se putea lăuda nici măcar cu o modestă bibliotecă, Nicolae Breban împrumuta cărţi de la prieteni, cu care se întâlnea şi făceau comentarii la cele citite.

         Fostul redactor-şef la revista „România literară”, în perioada 1970-1973 este autorul multor lucrări, dintre care amintim romanul „Francisca”, succesiunea de nuvele „În absenţa stăpânilor”, „Îngerul de gips” sau „Animale bolnave”. Odată ajuns la maturitate artistică, scriitorul Breban mărturiseşte: „România produce, în ciuda limbii periferice, genii capabile de un limbaj universal. Dar noi trebuie să credem în noi; un fel de nebunie, un fel de manie stă la baza vocaţiei artistice. Adică acea manie, acea nebunie să crezi că ai ceva important de comunicat lumii. Dacă nu eşti posedat de această manie toată viaţa, vei fi, bineînţeles, înfrânt. Tu trebuie să fii primul şi ultimul care să crezi în nebunia ta”.

         Tot Nicolae Breban a fost, nu demult, ţinta unor publicaţii care îl acuzau că este un linguşitor al regimului comunist, dedicând vreo două cărţi soţilor Ceauşescu. Cu toate acestea, prin vasta sa activitate literară, Nicolae Breban şi-a câştigat, totuşi, un binemeritat loc în istoria literaturii române.

- Cum v-aţi descrie cei aproape 40 de ani de activitate?

- Ca o perioadă fericită. Răspunsul pare puţin paradoxal pentru cei care-mi cunosc viaţa, uneori destul de agitată, care pare că se contrazice cu opera mea, care este destul de unitară şi liniară. Sunt bucuros că împlinesc aproape patru decenii de activitate profesională. Primul meu roman, „Francisca”, a apărut în toamna lui `65 şi a avut multe cronici de succes, punându-mă în linie cu mari scriitori români şi europeni. Poate la mijloc este şi meritul de a nu mă fi dezis de roman. Încă din tinereţe, am vrut să devin romancier. Îi admiram pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, dar şi pe marii străini, chiar şi pe cei de mâna a doua, a treia, scriitori cu romane triviale. Am constatat cu încântare că şi pe maestrul meu Dostoievski îl interesau scriitorii triviali. Ei au un nivel intelectual foarte scăzut, însă există o pasiune a scrisului şi o tensiune a dramei, pe care, adeseori, cei de mâna întâi nu o au. Am refuzat să public debutând cu nuvelă, aşa cum au făcut colegii mei de generaţie Fănuş Neagu, D.R. Popescu şi Sorin Titel. Chiar dacă un volum de-al meu de nuvele exista în programa de publicare a unicei, pe-atunci, edituri din România, am renunţat, deoarece se duceau lupte enorme pentru a reuşi. Au fost doi ani de sărăcie, de nelinişte, de ridicol. Mi-am asumat acest risc, pentru că nu vroiam să încep ca nuveliştii. Deşi mai toţi romancierii români au început cariera ca nuvelişti, eu am avut această aroganţă tinerească să debutez chiar cu un roman. Şi-ntr-adevăr, după primul roman am mai publicat foarte repede încă două. Aproape în fiecare an câte o carte: „Absenţa stăpânilor” în 1966, „Animale bolnave” în 1968 etc. Apoi, am lipsit din ţară un an de zile, am intrat într-o activitate politică, m-am lăsat înşelat de Ceauşescu – împreună cu alte sute de inşi – şi, dezamăgit puternic mi-am dat demisia de la Paris, m-am întors în ţară şi am început un alt tip de roman, o scriitură cu o altă problematică, mai înaltă, considerată abisală, deşi elemente de abisalitate au existat şi în primele cărţi. Patru romane, care n-au făcut multă vâlvă decât în sens negativ, ele fiind atacate de presa literară şi de cea de partid, mai ales romanul „Bunavestire”. Dar mi-au permis să intru într-o a doua fază stilistică şi psihologică, o fază pe care n-aş fi bănuit-o nici eu în tinereţe. A urmat o a treia fază în străinătate, în exil şi apoi, la întoarcerea în ţară, după 1990.

- Ce aţi învăţat de la viaţă?

- Aproape nimic. Un scriitor învaţă nu din viaţă, ci de la colegii săi mai mari, mai vechi şi literaţi. Eu am învăţat enorm de la Stendhal, primul meu maestru, apoi de la Balzac dorinţa sa orgolioasă de a crea un sistem epic deosebit, pe care l-a reuşit în cele peste 80 de volume, Thomas Mann, Zola, Dickens, pe care îl citeam de la 14 ani – un Dostoievski englez, dar fără vârfurile scriitorului rus. Viaţa mi-a folosit ca termen de reper. Afundat în creaţia marilor scriitori şi în propria literatură, rareori priveam pe geam şi vedeam cum trec pe stradă un soldat, un preot, o babă, un cămătar, adică tipologia clasică a romanului şi îmi spuneam că aşa arată ceea ce vreau să fac. Nu eram îndemnat să-i descriu, ci verificam dacă, unde se întâlneau ei, corespund, în mare, cu tipologia romanelor mele.

- Aţi fost atacat deseori în presă pentru dedicaţiile oferite soţilor Ceauşescu. Ce vi s-a reproşat?

- În primul rând nu este admis să se publice dedicaţiile. Ele sunt o corespondenţă secretă între autor şi cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicaţie, ca şi-ntr-o scrisoare poţi să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice. Dedicaţia pentru Ceauşescu, dată pe cartea „Bunavestire”, a fost publicată iniţial în 1992 de revista „România Mare” şi apoi, după zece ani, un cotidian n-a făcut decât să repete acelaşi lucru, dar cu extensie de comentarii, adeseori injurioase. Ce m-a uimit a fost că, un ziar important, cum este „Adevărul”, a publicat un articol al unui ins necunoscut, care se întreba ce caut eu în literatura română, făcându-mă în toate felurile. Eu am răspuns, atunci, că nu întâmplător „Adevărul” stă în aceeaşi clădire a fostei „Casa Scânteii”. Numai „Scânteia” stalinistă, acel stalinism ticălos şi abject opera cu asemenea campanii de denigrare a unor scriitori români. Probabil că „Adevărul” a fost neliniştit că eu intru în politică şi a vrut să mă atace într-un fel sau altul, dând senzaţia că eu sunt un fals disident, că pe faţă eram contra lui Ceauşescu, iar pe ascuns îi dădeam asemenea dedicaţii. Cartea cu pricina a fost singura lucrare îndrăzneaţă din ţară, care a apărut fără cenzură, deşi manuscrisul avea peste 2.000 de observaţii. Dedicaţia a fost, ce-i adevărat, puţin excesivă. Rugat fiind, i-am dat şi Elenei Ceauşescu o carte cu o dedicaţie scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia „această protectoare a artelor”. Nu mă supără atacurile asupra mea, pentru că Breban este un scriitor tare şi rezistent, dar sunt uimit şi revoltat de atacurile contra marilor scriitori români, ca George Călinescu, Eminescu sau Nichita Stănescu, care ţin de patrimoniu românesc. Nimeni nu pretinde ca Cristian Tudor Popescu să-l înţeleagă pe Nichita, dar nici să loveşti în vârfuri ale literaturii române moderne, care ţin de identitatea românească şi de stabilitatea noastră psihologică.

- Dincolo de toate acestea, vă simţiţi un scriitor împlinit?

- Da. Mai ales în ultima vreme. Am împlinit de curând 70 de ani şi-i mulţumesc proniei divine că m-a suportat să ajung până la acest mal. Fiecare deceniu trecut este un mal atins. Tânărul Breban avea nevoie de timp ca să-şi dezvolte întreaga construcţie romanescă. Noi, cei din nord, avem nevoie de timp ca să ne dezvoltăm. Eu n-am fost un precoce, în schimb am fost mereu un ambiţios. Deşi am îmbătrânit, ambiţiile mele au rămas adolescentine. Vreau totul sau nimic. Am vrut roman psihologic, de construcţii ample, am vrut o operă, nu doar unul-două romane. Nu am fost şi nu sunt tentat şi nici fascinat de capodoperă. A fost o perioadă în care mulţi nu ştiau cum să dea lovitura de graţie printre scriitori, cu o carte scrisă foarte bine. Pe mine m-a interesat viaţa ca operă şi construcţia unei opere, ca şi Thomas Mann şi ceilalţi.

- Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi?

- Nu doar un bilanţ, ci mai multe. Atât în România, cât şi în exil, unde am petrecut aproape 25 de ani. A fost un exil, poate mai mult estetic, dar şi politic, exil pe care unii mi-l refuză. E adevărat că aveam cetăţenie în R.F.G din 1972, iar traiul meu de la Paris şi publicarea unor romane acolo a părut mai mult un exil estetic. Îmi reproşez în fiecare zi foarte multe lucruri, dar mărunte. Mereu facem zeci de greşeli şi le vom face până la moarte. Din cele mari îmi reproşez un singur lucru. Faptul că m-am însurat cu o femeie, Maria, lucru pe care nu trebuia să-l fac. Ea a ispăşit dramatic acest lucru. De la moartea ei se împlinesc trei decenii... Nu eram potriviţi pentru a fi soţ şi soţie. Cu toate acestea, i-am dedicat Mariei, la vremea respectivă, cartea „Bunavestire”. Asta este marea eroare a vieţii mele intime, care m-a cutremurat ani de zile. În rest, într-o vreme mi-am reproşat că m-am apropiat prea mult de Ceauşescu. Nu aveam nevoie de asta. N-am fost niciodată membru U.T.M., în schimb am fost mereu dat afară din şcoli şi facultăţi. Am fost privit ca o oaie neagră, ca un duşman al comunismului ce eram şi făceam greşeala să o spun pe faţă. De la filosofie am fost exmatriculat de două ori, pentru că în loc să-i admir pe Lenin şi pe Stalin, îi admiram pe Schopenhauer şi Nietzsche.

- Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră, acum, la cei 70 de ani împliniţi?

- Sunt mai multe. În primul rând, că România este liberă şi că a căzut comunismul. În consecinţă, mă bucur de 14 ani, fără încetare, lucru esenţial pe care mulţi l-au uitat. Ne-am îngropat în prezent, care adeseori are forme negative, triviale, duşmănoase, ridicole, chiar groteşti, dramatice şi există pericolul să piară elementul cel mai preţios al unei societăţi, care este speranţa. Cred că, până la urmă, speranţa va renaşte în România.

- Ce-şi doreşte omul Nicolae Breban pentru viitor?

- Mi-aş dori ca lucrurile din literatură să se normalizeze, cât de cât, să se refacă acea unitate de odinioară; să se investească mai mult în cultura vie românească. Timp de zece ani, după revoluţie, au existat lupte fratricide literare, între diverse grupări, lupte în urma cărora mulţi oameni au avut de suferit. Mi-aş dori să se redeştepte interesul pentru carte, pentru cartea bună şi televiziunile şi presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural. În plan personal, îmi doresc să-mi păstrez sănătatea, în sensul lucidităţii intelectuale. Să fiu lucid şi activ în meseria mea. Visul meu este să pot lucra până în ultima zi a vieţii.

- Revenind în sectorul literaturii, ce pregătiţi pentru cititorii, care vă iubesc şi vă apreciază opera?

- Anul acesta pregătesc trei cărţi. Am terminat în iarnă, la Paris, cel de-al treilea volum din tetralogia „Ziua şi noaptea”, roman ce poartă titlul „Puterea nevăzută”, care va apărea cu sprijinul „Uniunii Scriitorilor”. În toamna acestui an voi publica volumul de comentarii, prin parafrază, pe marginea maximelor lui Nietzsche, care sunt, de fapt, editorialele mele din ultimii doi ani din „Contemporanul”. Acest demers al meu vine ca urmare a dorinţei de a explica unor lectori de-ai mei, dar şi mie însumi, de ce m-a interesat şi fascinat Nietzsche şi de ce am trăit cu el peste 40 de ani. A treia carte la care voi lucra-n vara aceasta este volumul al doilea de memorii „Sensul vieţii”, care va fi publicat tot de „Editura Polirom”.

interviu realizat în iunie 2004 în biroul său de la Uniunea Scriitorilor

“Fug de ţarcurile vieţii literare, în orice parte a lumii aş fi”

Interviu cu Doina Uricariu, poet şi critic literar

(n. 5 octombrie 1950)

- Doamnă Doina Uricariu, merită să fii poet în ziua de azi?

- Să scrii poezie înseamnă să-ţi porţi vocaţia şi crucea, ceea ce presupune, de fapt, bucurie şi sacrificiu. Dacă cineva scrie poezie pentru că visează să câştige bani, îşi alege cea mai greşită cale. Întorcându-mă în timp şi gândindu-mă la viitor, pentru mine a fost, este şi va fi o mare împlinire să fiu poet. Poezia este  puntea mea către oameni. Faptul că mă-ntâlnesc cu cititorii din ţară şi din alte ţări şi aceştia îmi mulţumesc pentru ceea ce fac şi ceea ce scriu, pentru absenţa compromisului moral şi estetic şi puterea de a fi eu însămi, nu poate fi răscumpărat de mine decât prin volume de poezie. Şi forţa de a rămâne autentică, indiferentă la presiunile modei, cenzurii, clanurilor literare... şi o mafie a prostului gust... Datorită cărţii mele de vizită, care este lumea mea imaginară, universul meu liric, şi numai ca poet am reuşit să public două albume splendide în Italia, ce au ales poeziile mele „Architettura scavata” (ediţie trilingvă, română, italiană, engleză) şi „En plein air” (italiano-engleză). Poeziile mele acut vizuale şi dramatice, seismograf al condiţiei umane, cum au fost definite, sunt ilustrate de cei mai buni fotografi din Italia, Enzo şi Raffaello Bassotto, având prefaţa marelui critic internaţional Paolo Portoghesi. Reuşita, rară, rarissimă, nu este la îndemâna oricui, şi mă repet, o datorez poeziei, faptului că am crezut în ea şi m-am încăpăţânat să cred, într-o lume ce se ruşinează de frumos şi de bine, alegând violenţa şi vulgaritatea. Sub zodia poeziei am fost şi sunt un om fericit. Şi, nu întâmplător, am ales titlul volumului meu de debut „Vindecările”, pentru antologia din 1998. Poezia este vindecare. Ea lucrează precum ecologia sufletului şi a spiritului.

- Ce le-aţi recomanda tinerilor, care vor să aibă succesul dumneavoastră?

- Să iasă din ţarcul grupului de vârstă, al cenaclului, unde pot să fie mari vedete. Să intre în universul bibliotecilor de poezie, al marilor poeţi de ieri şi de azi, şi să-şi măsoare forţele. Un artist are nevoie de orgoliu, iar cel care spune că nu e aşa, minte. Este o flacără care arde la capătul lumânării noastre şi, cât este aprinsă, e bine. Dacă orgoliul vrea să fie totul, şi ceara şi sfoara lumânării, abia atunci este o nenorocire. Să aibă forţa şi demnitatea de a lupta şi scrie de unii singuri. Fără proptele, fumigene generaţioniste şi confortul unor universităţi în care programa de studiu este făcută de universitarii iconoclaşti şi subiectivi ai unei singure generaţii aflate pe creasta valului. Orice val se sparge şi rămâne doar spuma din el. Iar marea poezie nu o poate umple şi înlocui niciodată un cenaclu de poeţi, o singură promoţie a Varbului. Eu fug de ţarcurile vieţii literare, în orice parte a lumii aş fi...

- Aveţi duşmani în lumea literară? Cum sunt relaţiile cu aceştia?

- Numai în pomul plin cu fructe se aruncă cu pietre. Nu-mi doresc să am duşmani. Bănuiesc că-i am, dar niciodată nu m-au interesat duşmanii. Eu nu trăiesc pentru ei şi refuz să mă gândesc la ei. Nu sunt un om care să lucreze doar la armurile cu care se îmbracă. Cel mai mare duşman al nostru este compromisul. Pactul cu Diavolul. Fie acesta cenzura, slugărnicia pe lângă dictatori mai vechi şi mai noi, obedienţă faţă de putere, reverenţă în faţa celor trecătoare.

- Comparativ cu Statele Unite, unde staţi din 1999, ce aveţi de reproşat lumii literare româneşti?

- Reproşul nu este şi nu va fi modul meu de a mă situa faţă de cultură şi literatură. Simţul de observaţie, spiritul critic, viziunea legată de proiecte şi destine sunt mai importante. Nu-mi plac ţuţerii ce sfătuiesc sau reproşează celor aflaţi în joc, pe cale să-l piardă sau să câştige. Am mulţi prieteni scriitori în toate generaţiile. Le-am scos peste 250 de volume ca editor privat. Mă şochează lipsa de solidaritate şi generozitate a confraţilor mei, unii faţă de ceilalţi, lipsa de miză a proiectelor, lipsa de forţă şi de profunzime în a se situa în lumea valorilor. Prea mulţi cred că afirmarea de sine este un pustiu din care pot fi excluse [„rase”] oazele celorlalţi. Nu agreez provincialismul care decretează colocvii, simpozioane şi festivaluri zonale drept internaţionale, dacă participanţii nu au o carte de vizită internaţională. „Poesis” face excepţie. Mai sunt, poate, şi alte excepţii în care eticheta acoperă conţinutul din sticlă. Această viaţă sub formă de ţarc, în care trei-patru poeţi trăiesc şi se desfăşoară în cadrul unui grup, care are şi criticul şi editura lui,

care aruncă cu pietre în ţarcurile celelalte, nu este idealul meu. Există un soi de fragmentare şi atomizare a lumii literare, parcelată sub semnul unei „concurenţe”, pe care mulţi o înţeleg foarte greşit. În artă, concurenţa făcută în acest mod nu are nici o semnificaţie. Duce la o înfundătură. E îngrozitor să trăieşti cu un orizont meschin în faţa ochilor. Discriminările sunt penibile, nu doar dovezi de politici incorecte. Apoi, nu înţeleg lipsa de civilizaţie, vedetismul, demonul demolărilor, bârfa, zvonistica înlocuind informaţia la surse. Vânătoarea bătrânilor şi a modelelor este făcută cu o cruzime mediocră, care câştigă teren nu doar în tribunale, unde copiii obţin sentinţe de evacuare împotriva părinţilor, dar şi în istoriile literare şi cursurile universitare, unde sumarul se reduce la cei de un leat. Între dictatură şi autoritatea şi demnitatea modelelor nu se poate pune semnul egal. Ura, invidia, orizontul redus la capra vecinului. Puterea de a spune „mulţumesc” şi iubirea faţă de celălalt sunt esenţiale în cultură şi nu pot fi înlocuite de armate de fii rătăcitori.

- Cum vi se pare poezia românească de azi?

- Slavă Domnului că am atâtea cărţi bune şi atâţia poeţi buni şi mari, pe care îi citesc şi recitesc. Mă deranjează, însă, enorm un singur aspect: punerea la acelaşi nivel a poeziei şi a non poeziei. Nu există o separare a grâului de neghină. În diverse înşiruiri sunt puşi alături poeţii semnificativi, poeţii de duzină sau „masa de manevră” şi chiar cei care nu sunt deloc poeţi. „Băieţii de cartier” ai poeziei înţeleasă ca o emisiune „Big Brother”. Nu reproşez nimic poeziei, indiferent în ce stil ar fi scrisă ea, cu rimă sau nu, apocaliptică la modul cel mai sumbru sau paradisiacă în revelaţie. Nu am prejudecăţi şi reţete în legătură cu doza de ironie, dramă, senzualitate, contemplaţie ori meridian geografic. Trebuie să mi se impună, cu forţa inconfundabilului, universul constituit al poetului. În cărţile tinerilor caut universuri individuale, articulate, emblematice. Caut miracolul universalului şi neasemănării cu celălalt. Singurătatea vocii. Poezia nu este un cor de tineri, de copii sau de bătrâni, nici un cor de femei [„feministe”].

- În ce relaţii sunteţi cu Uniunea Scriitorilor din România?

- Civilizate. Profesionale. Prieteneşti. Faptul că Uniunea s-a schimbat mult din punct de vedere al concepţiei manageriale este un lucru pozitiv. Există colocvii interesante cu românii din străinătate şi cu traducătorii. Apoi, este bine că se ocupă de starea socială a scriitorilor. Nemulţumirile mele sunt legate de modul în care sunt concepute şi oferite premiile literare. Am luat premiile Uniunii, ale Asociaţiei din Bucureşti. Personal, am avut şocul să fiu nominalizată anul trecut la premiul naţional de poezie cu unanimitate de voturi şi să mă trezesc scoasă din cursă, în momentul decernării, şi eu şi celălalt poet care primise multe voturi la nominalizare, Ion Mircea. Toată lumea spunea că volumele noastre de poezie sunt cele mai bune şi totuşi ele au fost „sărite” de acelaşi juriu. Care au fost criteriile de acordare a respectivelor premii?? Absenţa mea din ţară nu mi-a fost favorabilă. Faptul că am mai luat premiu nu a înclinat în favoarea mea. Am înţeles apoi că, la „Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti” au fost tăiaţi de pe lista candidaturilor scriitorii care trăiesc în străinătate. Dacă vom perpetua în România această împărţire a scriitorilor, în funcţie de rezidenţă, nu cred că mai putem crede că anul 1989 a existat şi că el a produs o schimbare.

- După ce criterii credeţi că se acordă aceste premii?

- Premiile s-au acordat de când lumea, şi în perioade de mare emulaţie şi libertate, şi în perioade mai critice, dar şi de tranziţie, pe solidaritatea şi prieteniile dintre un scriitor şi un grup. Există criterii obiective care amestecă valoarea unei cărţi, reală sau parţială, cu criterii subiective: un scriitor a divorţat anul acesta, n-a mai luat premiu de mult timp etc. Apoi sunt obligaţii vechi care trebuie plătite. Ţin minte că, fiind şi eu membră în juriul USR, se vehicula despre o poetă importantă, la un moment dat, că trebuie să-şi termine bucătăria de amenajat şi, deci, trebuie ajutată cu un premiu, pentru că are nevoie de bani. Cartea era bună dar, în loc de un laudatio al ei auzeam argumente din afara literaturii. M-am luptat altădată alături de Gabriela Adameşteanu ca să ia premiu Ion Negoiţescu, neagreat pe motiv că este bine merci la München. Premiile nu vor fi niciodată total obiective sau subiective. Când le primim noi, le considerăm obiective, când ne ocolesc, le socotim nedrepte, subiective. Să nu ne facem iluzii de nici o parte. Toate aceste poziţii obiective şi subiectivităţi acumulate în timp acreditează sau discreditează premiile. Cred că ar trebui un statut mai credibil al premiilor în România. Dacă eu aduc sponsorul, ce valoare poate avea premiul primit?

- La ce lucraţi în prezent?

- La o carte cu mai mulţi autori, între care şi eu, despre restaurarea „Ansamblului de la Târgu-Jiu” realizat de Brâncuşi. Cartea o voi scoate la New Zork sub egida”World Monument Found”. Am discutat cu toţi şefii de proiect implicaţi în restaurarea „Coloanei Infinitului”. Sunt mii de pagini care desfăşoară proiecte şi schiţe pentru fiecare centimentru pătrat al „Coloanei”, „Porţii Sărutului” şi „Mesei Tăcerii”. Apoi, la un volum de versuri care conţine peste 80 de poezii din `86-`87, care nu au mai fost publicate. Am un titlu provizoriu, „Caietul sărac”. Va apărea în România, dar se traduce şi în engleză şi în italiană şi în spaniolă. La New-York va apărea un volum numit „Casa de sticlă”, iar în Italia trebuie să intre în librării, cât de curând, cartea „Casa de piatră”, care porneşte chiar de la urarea făcută mirilor, urare foarte apreciată de italieni. Mari constructori şi mari sentimentali. Pentru ei „casa de piatră” este o bijuterie de limbaj, o metaforă cu o încărcătură estetică şi morală desăvârşită. Am scris enorm în ultimii ani. În cea mai concurenţială şi pragmatică dintre lumi, am redescoperit poezia mare la ea acasă. Când poezia mare este la ea acasă, într-o anume ţară, şi valorile şi oamenii sunt acasă.

interviu realizat în 2004 la domiciliul poetei

„Trebuie să trăieşti şi să lupţi”

Interviu imaginar cu scriitorul şi publicistul Panait Istrati

(n. 10 august 1884 - d. 16 aprilie 1935)

Partea I

- Domnule Panait Istrati sunteţi autorul unei lucrări care a stârnit multe controverse la nivel internaţional, “Spovedanie pentru învinşi.” Cine sunt aceşti învinşi?

- Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama – toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum.

- Cum vedeţi atmosfera societăţii româneşti de după 1989?

- A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!”

- Şi, iată că situaţia aceasta tinde să se uniformizeze în toate societăţile europene de tradiţie.

- Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare, aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii?

- Datorită poziţiei dumneavoastră intransigente şi a declaraţiilor cu ecou internaţional aţi primit de curând o nouă invitaţie de a reintra în politică.

- Am afirmat demult şi repet că în ce mă priveşte – de când am renegat comunismul criminal, în care un moment am crezut, atitudinea mea definitivă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? Înseamnă: nu mai cred în nicio idee, niciun partid, niciun om. Consecinţă logică: nimic nu m-ar mai putea face să accept un rol şi o funcţie de militant al unei doctrine, al unui program.

- Neaderarea la nimic denotă lipsa dumneavoastră de speranţă în ceea ce priveşte societatea românească?

- Atitudinea aceasta a mea absolută nu înseamnă că eu nu mai cred într-o posibilă ameliorare a existenţei omeneşti, că dacă ar fi aşa m-aş sinucide imediat. Eu continui să cred în perfecţionarea, umanizarea relaţiilor dintre oameni într-un viitor îndepărtat. Dar convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur e totdeauna trădat de colaboratorii lui, m-am hotărât să renunţ la acest rol de Don Quichote pe care toată viaţa l-am jucat în proprii mei ochi şi să mă apăr de acele deziluzii pe care le-am trăit atât de crâncen, când, o clipă, mă făcusem frate de cruce cu nişte bandiţi. Resping deci orice alianţă, orice sudură, fie perspectiva cât de seducătoare.

sfârșitul părții întâi

Răspunsurile acestor întrebări sunt cuvinte exprimate de însuși scriitorul Panait Istrati în lucrările „Spovedanie pentru învinși” și „Cruciada mea sau a noastră”