Marea

Marea, o pânză imensă
În lipsa unui pictor îndeajuns de visător
Să o poată cununa cu poezia zorilor
Măcar într-un tablou pastelat șters și necunoscut
Ca o istorie veche identificată
Și condamnată cu degetul ignoranței.

Marea, o rochie de bal pentru poezia poeților
Condamnați la galera viselor,
Cu intensa trăire cătușă și zbaterea lanț,
Sacrificiu în căutarea metaforei,
A punctului girant pentru liniștea poetului.

Marea flux reflux
Neînțelegerea eului lovit de val
Și concretul înaintării în adâncuri
Cu poezia ascunsă sub pleoape.

Marea, o pânză imensă, încă neterminată,
Admirată de toți poeții.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

Time to say goodbye

Nisipul acestei clepsidre
A împrumutat ritmul tahicardic al secundelor
Din ceasul aflat în vechiul turn,
Timpul agitat ca un actor de pantomimă
Mărșăluiește printre amintiri sepia
Și resuscitări de inimi monocrome 
În preajma celor mai obosiți îngeri
De atâta veghe, zaruri și ruletă rusească.

Dintr-un scorojit salon ATI ca o amuletă inutilă
Se aude înfundat și întrerupt
Ca un generic de film deteriorat
Refrenul lui "Time to say goodbye"
Și o poruncă hotărâtă, fără echivoc și întârziere:
Azrael, e timpul să stingi Lumina!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

internet

Slide-uri

Pe sânul spart al statuii din ipsos
Din care ies la paradă umbre deghizate
În sfinți rătăciți, speriați și goi,
Pe pragul casei care mai rezistă doar în amintiri
Și în resturi de pelicule de celuloid.

Peste zidurile de cărămidă roșie
Un cearșaf alb cu jurămintele fluturilor,
Bucuriile în aceleași cătușe cu tristețile
Stau îngenungheate în spatele ușii închise
Înmugurite sub lacrimi de îngeri decăzuți.

Peste sinceritatea acelui ieri trecut sub tăcere
Și pe bandajul lui azi cu miros de iod rânced,
De carne vie care nu știe să strige.
Spune-mi tu!
Fără să-mi doresc împăcarea cu lumea
Mâine, în zori, peste ce să mai dau cu grafitti?

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

hexapolis.com

non-combat

În sala de tribunal, 
agitat era doar un fum de țigară,
pe fruntea unui manechin deghizat,
arestat din vitrina cu rochii framboise second-hand,
acuzat de prea multă așteptare
în spatele unui geam spart, 
în fața unui drum liber,
lipsit de paza unor conjuncturi nefavorabile.
Tăcerea lui, un strigăt într-un glob de ceață.

În sala de tribunal,
într-un Patek Philippe secundele mărșăluiesc ferm 
în aceeași cadență a tobelor franțuzești
vestind eliberarea finală lângă un eșafod
al conștiințelor irizante.

Dincolo de geamul deschis,
glasul sacadat al unui copil:
"...și te du la baltă și..."
Așa mi-am reamintit ziua când,
lângă o mică piatră tombală
am strivit involuntar un melc
și mi s-a cerut de atunci să devin
un instrument al destinului
pentru ființele mici.
În sala de tribunal,
agitat era doar un fum de țigară.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

soundcloud.com

Pe valuri de praf, o „corabie de sunete”

               Pe străzi o oarecare agitație. Interese diverse. În anticariat tăcere. Doar doi oameni nehotărâți: unul răsfoind un album de artă, celălalt niște ziare vechi. Doar un ceas cu pendul insista să ne spună că doar timpul și viața își numără clipele. În colțul poeților, o liniște apăsătoare mă trimite cu gândul la ziua de ieri când pasul lor se amesteca în mulțime; astăzi, aceleași străzi aglomerate, dar mai sărace cu un pas, cu zece, cu perechi întregi de pași și umbre pierdute într-un album cu amintiri pe care nu îl mai răsfoiește nimeni. Pe un raft, un volum cu supracopertă galbenă, pe alocuri ruptă pe margini

stătea culcat în fața unui alt volum de poezie, o tipăritură mai nouă, având copertele lucioase, drepte și cu clapete interioare. Ca toate celelalte și această carte galbenă, în lipsa cititorilor își acceptase destinul de orfan al lumii paginilor scrise. Până azi. Am întins mâna, am apropiat-o sub privirea tot mai curioasă și am realizat că am pus în mișcare, că a înviat între degetele mele Corabia de sunete. Deschizând-o la întâmplare, am vrut să văd care sunt primele versuri care mă întâmpină înaintea unei lecturi atente și asumate: „Și dacă n-am să mă mai pot întoarce -/ dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,/ tăcerea aceea de moarte,/ asurzitoarea liniște care ne readuce în noi înșine,/ pe galbena orbită dintre vise,/ când stelele-s în transă, și iarba se agită,/ pierdut prin dezacordatele spații...?” (Cosmos). Într-o tăcere asemănătoarea cu cea din poemul de mai sus, o nouă încercare, o nouă deschidere a cărții ca într-un joc al norocului de tipul „hai 2 din 3” al copilăriei mele îndepărtate. Deodată parcă simt glasul poetului  în acest poem ca un îndemn către cea care îi tulbură nopțile și îi rătăcește busola lăsându-l să se lovească blând de cărnurile sentimentelor care-l ademenesc într-un profund erotism: „Pune oglinzi, mai pune, ca florile în casă,/ unde profunde cercuri se simt la ele-acasă,/ pune oglinzi în care paharele și crinii/ să joace ca în valuri meduzele, delfinii.// Pune oglinzi, ca ochii de iazuri, mai subțiri,/ în care să tresară făclii de trandafiri./ Râzând, cu mii de brațe să vrei să mă cuprinzi,/ pune oglinzi în praguri, ferestre, până-n grinzi.” (Pune oglinzi).
               Chiar dacă poetul a fost acuzat de unii dintre colegii săi că era fidel regimului comunist, chiar dacă la un colocviu de poezie l-a acuzat nedrept pe Ștefan Augustin Doinaș că a trecut cu bună știință sub tăcere „libertatea reală a poeziei”, acuzându-i în egală măsură pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru susținerea unor așa-zise „teze antipatriotice”, cu toate acestea nu am putut trece cu vederea calitățile de poet, eseist și traducător ale lui Vasile Nicolescu.

Așadar, cu bucuria întâlnirii l-am luat acasă așezându-l alături de alți doi colegi din aceeași generație poetică precum Alexandru Andrițoiu, altă persoană controversată din istoria recentă a literaturii române și Ion Horea, chemat de partea cerului din 2019.
               Povestea descoperirii volumului cu învelitoare galbenă, pe alocuri ruptă pe margini se poate opri brusc în lipsa unor descrieri nuanțate a emoțiilor generate de întâlnirea cu un altceva care a venit exact atunci când ziua părea că e sugrumată de rutină și zgomot, de ecourile sutelor de voci din jur care nu reușesc să spună nimic. Și, astfel, ai putea „crede că vine cutremurul sau se năpustesc hergheliile solzoase ale norilor,/ cavalcadele vântului și-ale nopții; ai crede că se surpă turnuri/ și poduri, campaniile de gheață și trenuri care o iau razna/ pe lângă stânci, sau că un meteorit a aprins pădurea,/ și fiarele părăsindu-și vizuinele aleargă speriate în toate părțile.” (Invizibilul suflet) Și atunci apare acel ceva ca o „furtună care desenează cu fulgere/ invizibilul suflet al mării” Dar, dincolo de vuietul vârtejului cotidian care amețește trup și bypassează simțuri, de unde nimeni nu mai așteaptă nimic apare un colac de salvare trimis de Euterpe, o clipă de desfătare „asemenea cămășii izvorului/ și bobului de rouă când trece o umbră de pasăre,/ asemenea brândușei/ și nării antilopei,/ asemenea ochiului de apă în care se îneacă un fluture/ și respirației păstrăvului,/ asemenea mânzului care se ridică pentru prima oară de la pământ/ și frunzei care a uitat să cadă,/ asmenea cobaiului prin care trece un curent de mică tensiune,/ și nervilor de aer al flautului,/ asemenea ușii înainte de a te întoarce,/ și toporașilor lângă care paște-un vițel,/ asemenea curcubeului înainte de a se fixa la marginea ploii...” (Tremurătoare).
 
material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud

Un înger rezemat de o umbră

Un înger rezemat de o umbră solitară
Privește neliniștit cum păsările timpului
Se hrănesc cu letargia oamenilor.
Pașii lor într-un sincron perfect
Cu secundarul ceasului din gara părăsită
Anunță moartea ultimului canar,
Singurul eliberat de Ziua Conștiinței.
 
Un înger rezemat de o umbră
Își tatuează aripile cu simbolul îndoielii și al tristeții,
O heraldică a neputinței oamenilor
De a se elibera din propriile închisori
Construite pe ruine de suflet.
Întunericul păstrat atent de om în proscomidiar
Devine sursă de inspirație pentru  pictorii orbi,
Creatori de succes în orașul celor singuri,
Atei, amorfi, cu visul schilodit și rece.
 
Un înger rezemat de o umbră tăcută
Își aprinde o țigară,
Singura lumină în care se mai poate vedea
Chipul schimonosit al omului.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

„După această virgulă”

pinterest.co.uk

Deja vecu

Caii mei se joacă 
în zăpada copilăriei mele furate
și nu știu dacă mă mai pot întoarce
să îți arăt cum se împletesc rănile,
salbă la gâtul anotimpurilor,
protejate în buzunarele unui clovn trist,
așa cum ți l-ai imaginat aseară
dansând haotic în tabloul meu
din lut și cenușă de fluturi.

Caii mei se joacă pe câmpul de luptă al orgoliilor,
printre săgeți de sticlă și pumnale tocite.
Prea devreme am aflat de ce niciun cireș
nu înflorește în întuneric.

deviantart.com