„Dar ce fac eu acum? Judec?! Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva? Cum pot eu să mă transpun în sufletul altei persoane, fără să o cunosc, doar citindu-i gândurile ce mi-au picat aşa pur şi simplu în mână, în mâna sufletului meu... Ce drept am eu spre judecată? N-am nici unul, nici dacă mi-ar fi cea mai bună prietenă. Suntem unici fiecare chiar dacă ne asemănăm din mai multe puncte de vedere.”
Sunt semne de intrebare ale prozatoarei Simona Ghidușilă în aventura ei de descifrare și înțelegere ale unor gânduri și experiențe adunate în paginile unei cărți găsite în parc. De aici începe totul. De aici crește și se dezvoltă un mister al filelor în conținutul cărora se prezintă pasaje din destinul, aparent al unei necunoscute și în același timp, atât de familiar prozatoarei.
Aceleași întrebări mi le pot pune și eu, fără a risipi acea aură de taină născută pe brațele intimității dintre carte și cititor. „Dar ce fac eu acum? Judec? Cine sunt eu să judec sentimentele cuiva?" Ca lector al acestei cărți nu judec, ci descifrez, nu adaug sentințe poveștii, doar încerc să o înțeleg devenind involuntar personaj-martor al acțiunii. O acțiune care curge aparent în liniște, un râu de munte pe al cărui traseu se pot observa mici stăvilare, ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea și te îndeamnă să acționezi într-un fel sau altul. În linii mari, aceasta este senzația pe care ți-o creează această poveste croșetată cu andrele făurite din cele mai sincere sentimente și trăiri, vise și tulburate clipe.
Respectându-se , parcă, legile existenței noastre, pe scena aceasta a naturii în care se îmbrățișează ușor în penumbră sacrul cu profanul, totul începe într-un parc. Banca de lemn rămâne și în cazul de față un simbol al așteptării, al întâlnirii și al despărțirii: „...mi-am îndreptat paşii spre cea mai apropiată bancă, m-am aşezat uşor să nu tulbur liniştea naturii, să nu-i stric vântului plăcerea de-a şuiera printre cărările înfrunzite şi copacii aproape dezgoliţi prin care soarele-şi arunca din când în când razele pline cu dinţi fioroşi. Mi-am lăsat capul puţin pe spate şi priveam parcă în gol spre cerul străveziu. Vântul sur îmi învelea gâtul şi se strecura pe sub haina mea destul de groasă făcându-mă să tresar din când în când, şi să privesc în jur, să-mi dezlipesc privirea de pe cer... Vedeam un joc de culori minunat sau mai bine zis un amalgam de culori între străveziu, ruginiu şi galben şi când soarele strălucea în privirea mea se forma un curcubeu al speranţei...”
Nimic nu avea să anunțe avalanșa de tulburări și coincidențe stranii între destinele acestor două persoane care aparent se completează reciproc. Singurele personaje ale acestei povești se provoacă pe rând ca într-un joc al cunoașterii. De fapt nu este vorba decât despre un joc prelung și misterios asemănător cu jocul femeii în fața oglinzii în care încearcă să se descopere și să reînvie sensuri noi ale existenței. În situația de față nu avem oglinda, dar avem cartea lăsată voit pe o bancă și un bilet care anunță începutul provocărilor, de fapt începutul analizei sinelui, începutul drumului pentru descoperirea unui nou sens, a unui nou început: „Te-am urmărit plină de emoţie să văd ce faci. Mi-a fost teamă că o vei lua acasă, dar se pare că eşti o femeie cinstită, ce nu-i al tău, nu-i al tău şi gata. Îţi mulţumesc pentru curiozitate, teamă şi tot ce te-ncearcă când citeşti gândurile mele. Ai trei săptămâni să citeşti ceea ce ai acum în mâini... şi nu poţi să fugi cu povestea mea... şi ştii de ce? De teamă.”
Într-adevăr, nu poți fugi de propria viață, de propriul destin. Cum spune chiar autoarea „destinul ne presară și flori și spini pe aleea vieții, dar nu ne lasă să alegem pe unde să pășim”. Eu aș completa spunând că avem totuși șansa de a alege CUM să pășim. Cartea vieții proprii nu poate fi înstrăinată, nu se poate vinde. Dar se poate rescrie literă cu literă și oferită ca lectură celor din jur. Dacă experiențele noastre ne trântesc la pământ și avem puterea de a ne ridica, atunci viața noastră poate fi un exemplu de „așa DA!”, iar cartea noastră poate deveni una de referință, o pildă pentru cei care cu greu mai pot crede în realizarea schiței unui om nou.
Dacă la început avem parte de negări, comentarii în dezacord cu cele descoperite în cartea rătăcită voit pe aleea parcului, pe parcursul lecturii care o plasează într-o realitate tot mai cunoscută, autoarea devine involuntar actorul propriului film intitulat „Deja vu, deja vecu”. Practic, această carte-oglindă îi redă autoarei (acțiunea fiind construită la persoana I) posibilitatea de a se confrunta cu propriul trecut, cu scopul de a fi mult mai receptivă și deschisă în fața celor ce vor veni. Abia la finalul cărții ne dăm seama că toate aceste zbateri, frământări, tulburări se succed și se învârt misterios în jurul unei singure persoane. Vorbim despre un feed-back al propriilor experiențe de viață apărut într-un vis cu prilejul unei intervenții medicale: „-Bună ziua, doamnă dragă! Ne-aţi speriat puţin, aţi dormit mai mult decât ar fi avut efect anestezia./ Cine a murit? Ea? Unde este ea? Ce s-a întâmplat? Eu ce caut aici? Cum am ajuns la spital? Întreb disperată , omul aplecat deasupra mea, îmbrăcat din cap până în picioare numai în alb de parcă ar fi fost o sarma, doar învelişul avea altă culoare./ - Nu a murit nimeni doamnă! Sunteţi foarte confuză, ceea ce mă face să-mi dau seama că efectul anesteziei a fost mult prea puternic, dar bine că v-aţi trezit. Am observat în timpul controlului că somnul nu vă era foarte liniştit, aveaţi momente în care parcă aţi fi fost entuziasmată şi momente crispate... Liniştiţi-vă! Nu s-a întâmplat nimic rău!”
Așadar, un vis cu tot ce implică acesta: gânduri ascunse, unice trenuri pierdute, ceață și praf sub fiecare pas în căutarea luminii, regrete, lacrimi care nu au curs la momentul potrivit, dar mai ales speranță. Visul, poartă spre cele petrecute și fereastră pentru ceea ce vrem să se întâmple.
La fel cum o spune chiar prozatoarea, „...dau sonorul la maxim, cd-ul mă încântă cu Blues Brothers- Everybody needs somebody, melodia mea preferată” și, în cazul meu, aștept. Pe o bancă asemănătoare celei din această carte aștept alte file de volum, noi gânduri și reflecții ale Simonei Anca Stoica, un autor care fierbe într-un interior căptușit cu dorința de a merge mai departe invocând permanent cuvântul dor reușind în același timp să înoate în ochiuri adânci de apă, ispititoare chemări în adîncuri colorate și vii care vrăjesc privirea.
material semnat de Gabriel Dragnea – impresii de lectură despre lucrarea „Poveste neîncepută” semnată de Simona Anca Stoica
